E TIMPUL SĂ SCRIEM

Oftez câteodată când văd cât de inutilă este sbaterea oamenilor, câtă irosire de energie, câtă nepăsare, câtă neștiință, câtă înjosire...

Este bine să te oprești atunci când simți că te-ai abătut din drum, când simți că te-ai pierdut într-o lume cu care nu mai rezonezi de ceva vreme, și să respiri...

Viața mi-a arătat că totul este o chestiune de perspectivă, că lucrurile sunt rareori definitive și finale, că lumea este în permanentă mișcare, fie că te miști sau nu odată cu ea... Fie că te opui și te zbați înotând împotriva curentului, fie că te supui și te lași în voia lui, viața tot curge înainte: important este să n-o lași să treacă în mod inutil pe lângă tine. Altfel ar fi o irosire inutilă de energie, nu-i așa?

Prin urmare, mă opresc câteodată în drumul meu prin viață, închid ochii și respir adânc, las aerul să-mi umple până la refuz plămânii ca să-mi domolească bătăile inimii, îmi relaxez pumnii strânși, îmi golesc mintea de mult prea multele gânduri și griji,  îmi îndrept spatele până când aud oasele-mi trosnind sec, și... privesc albastrul adânc al cerului, primele licăriri de stea... Căci ce poate fi mai liniștitor pentru un suflet împovărat să știe că cerul încă îi adastă deasupra creștetului, că și mâine este o zi, și că poate pune pauză și poate amâna încă o dată iureșul acesta amețitor care se numește viață...

Am învățat fără să știu - am realizat mult mai târziu ca adult - că într-adevăr "veșnicia s-a născut la țară". Acolo până și timpul parcă își domolea glasul și-și încetinea ritmul, în torsul pisicii din cotruță, în liniștea serilor în care toată lumea, obosită de peste zi, se pregătea să tragă cortina amurgului peste rumoarea ogrăzii...

Numai eu încă mai hălăduiam prins în alte lumi pe care le descopeream deslușindu-le din cărți cu coperțile îngălbenite de timp, ignorând cu bună știință forfota gloatei de afară, care își măcănea drumul către somnul din poiată, sau își guița foamea neostoită cu râtul în teicile goale... Eu nu eram acolo când în sfârșit se lăsa liniștea peste casa bunicilor, eu eram la bordul submarinului căpitanului Nemo, parcurgând cu sufletul douăzeci de mii de leghe sub mări căutând comori scufundate, sau urcând cu răbdare munții stâncoși ai Finlandei alaturi de cei șapte frați, sau mâncând pate-de-fois-gras și bând șampanie franțuzească în compania doctorului Munthe pe terasa villei de la San-Michele...

Toate acele lumi așteptau răbdătoare să fie descoperite de ochii mei măriți de uimire:

- Uite, bunicule, știai că și în Finlanda există fiorduri care îi zdrențuiește țărmul stâncos până la colibele trolilor care sfarmă pietre în dinți? Nu sunt la fel ca cele din Norvegia, dar tot ghețarii au sculptat țărmul în golfulețe și strâmtori puțin adânci în care înoată uneori... balenele cocoșate! Ce nostim, bunicule: cum să aibe balenele cocoașă?

-D'apoi cum sâ n-aibe? Dacă ieli-s ca oamenii, numai cât înoată șî respiră numai c-o nară din vârful capului!

-Cum se poate bunicule, balenele n-au două nări ca mai toate animalele? Până și elefanții au două nări la capătul trompii!

-Dară ieli respiră prin nara ceia suflând apa afară că-i răce, șî strănută ca oamenii!

Iar eu mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să strănuți apa sărată pe-o nară, pufăind ca o locomotivă acvatică, trăgând după tine bancuri nesfârșite de pești cu burta argintie, și simțindu-mă întocmai ca Eero, cel mai mic dintre cei șapte frați din saga nordică...

-Hait! Strânji lumina, câ bune-tu o "răsturnat deja purceaua" ș-o adurnit!, ioti la iel cum sfărăie p-o nară ca balenili voastri!, intervine brusc bunica întrerupându-îmi firul gândurilor...

Am stins becul din tavan, am închis cartea și-am asezat-o pe masă. Aventurile lui Eero trebuiau să mai aștepte până a doua zi, iar eu tolănind patul pe întuneric, "vedeam" apele albăstrii ale Mării Nordului învolburate de cârduri de balene cocoșate, ce-mi păreau îmbrăcate în fracuri negre și strălucitoare, cu jobene și cu monoclu la un ochi, într-o parte și pufăind pe nările lor unice, havane cubaneze întocmai ca niște locomotive...

Iar bunicul, întocmai ca un Gepetto modern, bâțâind o bărcuță roșie, cu binoclul atârnat de gât și cu palma mâinii drepte streașină la frunte, le număra:

-Zăce! Li trebuie multâ urluială la aistea! Io-ti-ti câtă-s din mari șî grasi, om tăie una di Crăciun în loc di porc!, zâmbește șugubăț bunicul...

În depărtare, ca prin ceață, munți înalți, stâncoși, cască genuni de ape albastre în care se răstoarnă leneș pe-o parte balenele cele cocoșate îmbrăcate-n frac și joben... Zâmbesc prin somn la bunicul care le mână de la spate trudindu-se să le vâre în țarcul oilor... Nu mai sunt valuri... Verdele pășunii a luat locul albastrului înspumat care s-a înălțat cer. Nu mai sunt nici balenele cocoșate: bunicul le-a mânat către cer rătăcind calea...

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

În soare blând, bătând încet ca o aripă-n zbor, 

A tremurat o frunză mică, pentru o clipă,

Și-n mine va rămâne veșnic, ca un dor,

Încremenită-n timp și-ntr-a cuvintelor risipă...

Din umbra moale-a amintirilor ce zac știute,

O șoaptă s-a desprins ca frunza de pe ram,

Străluminând aceste după-amiezi trecute,

Ca ploaia ce-mi bătea ușor la geam...

Eu n-am să uit, că-n pasul meu urmat din zori,

Mi-ai luminat, cu tremurarea ta, cărarea,

Fiind senină precum cerul fără pic de nori,

Precum o pasăre ce-n zbor, străpunge zarea...

De poți, să-mi dai de veste,
Din frământarea mărilor celeste,
Că se vor ridica din nou furtuni,
Din prea cinstitele genuni.

Nici bocet mut, nici nepăsare,
C-am plâns cu lacrimile-amare,
Îngenuncheat cu fruntea în țărână,
Cu inima-mi pulsând în vână. 

Și am rămas fără cuvânt,
Cu sufletul umbrit de pământ,
Tânjeam după un răsărit de soare,
Să scap din ale morții gheare. 

C-am rătăcit drumul spre casă,
Veșnic pierdut în ceața groasă,
Ne mai găsindu-mă pe mine,
M-am născocit din cărți străine.

Și m-am făcut cuvinte iară,
Precum o ploaie subtilă de vară,
Am strălucit în curcubeie vaste,
Umbrind poteci pe valurile caste.

Uitându-mă final spre umbra mea,
Stârnită de un felinar din calea grea,
Am înțeles că sunt lumină caldă, pură,
Celor ce-n piețe vorbele îmi fură.

    Aceste şoapte-ndepărtate,
    de unde vin, în miez de noapte... 
    că par ecouri, pierdute-n, 
    peşteri adormite-n zadar, 
    aşteptând lumina...
    
    Aceste şoapte zdrobite, 
    încearcă măcar o dată,
    iar să mai bată, 
    cu moartea luptând, 
    porţile-nchise sfărâmând, 
    să urce înalt, Izvorul cel Sfânt...
    
    Aceste şoapte rostite,
    au pierit şi s-au născut, ca stelele 
    în roua dimineţii, ce sclipeşte, 
    pe ace de brad...
    
    Aceste şoapte pierdute-n trecut: 
    cai de-argint cu coamele-n vânt, 
    flăcări adânci, macabru dansând; 
    în stepa aridă se-aud, 
    cantaţii ciudate murmurate păgân... 
    şoaptele mele, în mine plângând...

    ... şi-n mine nu-i nimeni, 
    căci ele nu sunt...

Curând vei zâmbi. Zâmbetul tău va începe așa, ușor, din colțul buzelor, iar chipul tău se va lumina ca o rază de soare. Ochii tăi vor străluci, iar cei din jur vor putea să vadă, preț de o clipă, un crâmpei din sufletul tău. Și vor rămâne uimiți, fiindcă peisajul acela este unic, irepetabil, prin însăși măreția lui.

Apoi te vei întrista. Zâmbetul tău a pierit precum un fluture, efemer. Nori ușori îți vor încununa fruntea. Fereastra stă acum închisă - de teama ploii - și nimeni nu mai poate să vadă ce se întâmplă înăuntru.

Ești, poate, melancolic, sau poate trist pur și simplu. Unde sunt razele de soare, atunci când ai cea mai mare nevoie de ele? Nimeni nu știe. Sau poate că sunt doar câțiva care știu. Iar aceia sunt îngeri.
    

Frumusețea plaiului natal
O distruge-o țară-ntreagă
Gustul și mirosul de metal
Rămâne totul o pârloagă

Creștinul se preschimbă în ateu
Când cerul nu se vede
Omenirea are cât mai mult tupeu
Și cel mai păcătos începe-a crede

Dar totul în zadar
Propria voce n-o-nțelegem
Scăparea va fi un dar
Se va risipi acest blestem

Păcăliți de libertate
Un suflet de doi bani
Plin de durere și păcate
Trec zile, ani

Omul a fost este si va fi
Greșeala universului pe veci
Poți aduce mii de jertfi
Dar în rai n-ai cum sa pleci

Rezolvă oare o problemă?
Frânghia legată de gutui
Evadarea din sistem
Patru scânduri și un cui

Când Cuvântul a prins făptură

Și tăcerea a cuprins

Nu știa minciuni sau ură,

Dar cu ele s-a deprins.

Cei Trei,Cuvântul au închis în dom

Să nu rostească adevăr

Șoptit voinței unui super om

Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.

Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge

Șuvoi de lavă ciobește infatuarea

Privesc la oameni,trist inima îmi ninge

Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.

Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată

Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut

Mintea archonică prin disciplină este dresată 

Mai bine când Cuvântul era mut?

Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug

Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut

Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug

Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.

Si vine-o zi cand iti pui sufletul deoparte

ca sa fie ferit de ura lumii

Cand cauti umbra si te ascunzi apoi in noapte

ca sa asculti, in liniste, ce spun strabunii:

Istoria se repeta desi nu-ti vine a crede

aceeasi oameni imbracati cu alte haine

Prostie si orgoliu ce apoi succede

Cutremur propagat pana la capatul lumii

Iubirea anulata intr-un joc al puterii

ne omorim intre noi sa devenim "eroi"

Uitand ca sub aceeasi masca a durerii

suntem cuprinsi cu totii flamanzi si goi

Un gând întrebător se înfiripă

Și-mi însoțește această clipă.

Privesc în sus, îndelung în zare

La norii plumburii în forme bizare.

Prin picăturile de rouă în zori

Intuiesc regia unor regizori,

Ce împletesc efectele naturii

Cu sentimentele încărcăturii.

Pe scena plumburie a cerului

Norii sunt personajele teatrului,

Unde se joacă o piesă cunoscută

Dintr-o furtună aprig născută.

Dintr-o aglomerație de fulgere

Și tunete intense-n străfulgere,

Bat la cauzele unor interacțiuni

Dar sunt oare binedicțiuni?

Acum când gândurile îmi sunt

La unison cu bătăile inimii,

Și razele de soare mă descrunt,

Dăruiesc sentimente pure omenimii.

Doresc mereu ca să descopăr

O lume plină de candoare,

Și iubire cu care să acopăr

Tot ce din trecut mă doare.

O cunoaștere a conștiinței

Din teancul de necunoașteri,

Subjugate zilnic tendinței

De a înfăptui, zidi renașteri.

Cu stihuri blânde să dezmierd,

Clipele minunate să le amintesc,

Luptând cu anii să nu le pierd

Și iubirea de frumos să n-o clintesc.

Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea

Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd

Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi

Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere