LUMII MELE

Împovărat de-al marilor orașe tumult,
Ale pădurii șoapte, eu nu le mai ascult,
Într-o grăbită lume, pe repede-nainte,
Nu mai e zbor printre frunzele-cuvinte...

Și uite, acuma stau și mă gândesc curat,
La câte mii de frunze verzi am renunțat,
De mi-s copacii goi de atâtea zboruri frânte,
Mi-e atâta dor de ecoul frunzelor-cuvinte...

Căci am ajuns cu anii, și-i greu să mai disting,
De afară-i vifor mare sau iureș să-l ating,
Și simt amarul tot cum stă închis pe buze,
În mine nu mai sunt decât un pumn de frunze...

Și-n toamna minții mele, eu tot tânjesc la vară,
La mugurii pe ram ce-au înfrunzit întâia oară,
Cu nerăbdare-n glas am să v-aștept cuminte,
Căci eu n-am scris, am sângerat cuvinte...

    Opreşte, nici un pas mai departe !!!
    Degeaba cauţi în câmpiile arse,
    Soare topit pe cerul gelos,
    Drum de piatră-n vânturi ros...
    
    Degeaba tulburi mări adânci,
    În van cauţi printre stânci,
    Căci nimic nu-i de găsit,
    Decât vântul chinuit...
    
    Nici un pas, nici o secundă,
    Vremea ta, s-a scurs fecundă,
    N-ai să-mi tulburi tu acuma,
    Strălucind rotundă luna...
    
    În van aceste lacrimi inutile,
    Care-au fost cândva fertile,
    Rouă-n trandafiri cântând,
    Soare-n cioburi lunecând...

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

    Ai mai făcut un pas către plecare,
    Dar ai avut, ușor, presentimentul,
    Că umbra-ți alungită pe cărare,
    Te-a răzgândit și ai pierdut momentul.
    
    Așa că te-ai întors și-ai mai făcut un pas,
    Uitându-ne la mine cu blândețe,
    Căci spre final, eu am fost cel rămas,
    Să te îmbrățișeze cu tandrețe...
    
    În umbra ta, ecoul pașilor mărunți,
    Mi-a fost în suflet și pană și cerneală,
    Iar brazii mei împodobiți cu nea, cărunți,
    S-au scuturat lumină în cale-ți cu sfială...
    
    Căci numai ei puteau să-ți scrie,
    Ce n-am putut să-ți spun eu în cuvinte,
    Iar rimele acestea - adevărată mărturie -
    Au fost și sunt puterea de a merge înainte...

    Vorbeam, deunăzi, așa, în treacăt,
    Visând cu ochii larg deschiși,
    La soare, cer și-al verii freamăt,
    La briza lacului îmbrățișat de iriși...
    
    Sorbeam încet aroma ceaiului din cană,
    În liniștea de templu a odăii mele,
    Uitând de truda zilelor de toamnă,
    Și strălucirea prafului de stele...
    
    Te-am respirat cu teamă că se vede, 
    Fiindu-mi dor de trupul tău păgân,
    De-aroma ta de iarbă crudă, verde,
    Scăldată-n floare de salcâm...
    
    Eu, melancolic, focul ascultam,
    În fața șemineului din piatră,
    Uitând rugina frunzelor pe ram,
    Și veșnicia focului din vatră...
    
    Tu, m-ai pierdut în serile plăcute,
    Și-n jocul de lumină și-ntuneric,
    Ne-am regăsit în umbrele tăcute,
    Ce se-mpleteau pe pielea ta frenetic...
    
    Și tot așa, ademeniți cu-arome de serai,
    Trecut-am iarna cea cumplit de lungă,
    Acum e timpul florilor de mai,
    Și a nopților în care mierla cântă...

    O, Ra, eşti cel mai mare dintre zeii toţi,
    A-toate-ştiutor, pe toate le socoţi,
    Coboară raza ta fierbinte şi fecundă,
    Să dărui lumii-ntregi încă-o secundă!
    
    O, Sehmet, din deşert tu te-ai născut,
    Pe faraon să aperi, să-l ocroteşti sub scut, 
    Duşmanul din hotare cu-adevărat se teme, 
    C-arunci asupra lui cumplitele-ţi blesteme! 
    
    O, Seth, mărite zeu, de mine să ai milă,
    Spre tine plec în ţărnă privirea mea umilă,
    Ofrande îţi închin în templul tău cel mare,
    Cu-ntreagă mea voinţă şi-ntreagă mea suflare!
    
    O, Sobek, din sămânţă tu faci ca să rodească,
    Recolta cea mănoasă, în pâine o să crească,
    Prin darul tău divin hrăneşti o lume-ntreagă,
    Slăvit să fii-ntre zei, că viaţa ţi-este dragă!

Voi, Suflete îngenuncheate 

Cât îmi este dor de voi;

Ați zburat departe 

Străini de azi și noi 

Ce nu aș da ,ca să răzbat

Prin trecutul răpus 

Pe aripi ce se mai zbat

Pentru timpul apus.

După inimi de cleștar,

Ce -mi plângeau amarul.

Și -mi șopteau cu har,

Umpländu -mi paharul 

S -au risipit,nu le găsesc,

Căci s -au topit în zare;

Ființe dragi,eu vă iubesc 

Până la ultima suflare!...

Ul

Dacă corpul tău n ar mai simți durere,

ce ai face prima oară?

Ai dormi într-un pat de ace,te ai înjunghia de plăcere?

Te ai lăsa s‐a iubești, fără să doară?

Ce e prețios fără lacrimi?

Dacă n ai simți suferință,spune mi ce păcate ai iubi,

ce temeri ai,unde te vrei să-ți găsești cenușa,

mă uit la clanță, deși am încuiat ușa.

Să mi se  înghețe tot corpul,

sângele să-și ia o pauză,

inimă să și audă scopul,

fără să blameze o cauză.

Să am tot corpul amorțit,

plutind pe o mare înghețată,

mă învelesc cu nisipul ascuțit,

îmi pâlpâie ochii, agitată.

Frumusețea plaiului natal
O distruge-o țară-ntreagă
Gustul și mirosul de metal
Rămâne totul o pârloagă

Creștinul se preschimbă în ateu
Când cerul nu se vede
Omenirea are cât mai mult tupeu
Și cel mai păcătos începe-a crede

Dar totul în zadar
Propria voce n-o-nțelegem
Scăparea va fi un dar
Se va risipi acest blestem

Păcăliți de libertate
Un suflet de doi bani
Plin de durere și păcate
Trec zile, ani

Omul a fost este si va fi
Greșeala universului pe veci
Poți aduce mii de jertfi
Dar în rai n-ai cum sa pleci

Rezolvă oare o problemă?
Frânghia legată de gutui
Evadarea din sistem
Patru scânduri și un cui

Nu imi e teama de ce am de confruntat in viata de apoi,

Nici de barbarii de demoni care ma imagineaza ca un suflet

Ce nu mai poate face nimic dupa oprirea trairii omenesti,

Dar voi avea si buna companie!

Deoarece, daca sunt asa de rau nu trebuie sa ma simt prost,

Deoarece toata lumea va fi acolo, incluzandu-te pe tine!

Numarul 666, Numarul Bestiei!

Pe perete stă un ceas îngălbenit,

Bătând secundele egal și nepăsat.

Tu crezi că timpul este de trăit,

Dar el te trăiește neîncetat.

Îți faci planuri pentru mâine, pentru ani,

Ridici palate din speranțe și cuvinte,

Dar timpul nu negociază cu sărmani,

Și nu păstrează nimic din ce-ai avut în minte.

Ai spus: „Mai târziu.” De sute de ori.

Mai târziu să iubești. Mai târziu să începi.

Mai târziu să devii omul din visări.

Mai târziu să trăiești. Mai târziu să înțelegi.

Dar „mai târziu” e cel mai mare hoț,

Nu fură aur, nici averi, nici rang.

Îți fură omul care-ai fi putut să fii

Și lasă-n urmă doar un nume vag.

Iar într-o zi, privind în urmă, vei vedea

Că n-ai pierdut în lupte, nici în vreo furtună grea.

Ci în miile de clipe fără glas,

În care-ai amânat viața... pentru alt ceas.

Și-atunci durerea nu va fi că ai căzut,

Ci că puteai zbura și n-ai făcut-o.

Că ai primit un cer necunoscut,

Dar ai rămas privind... și l-ai pierdut.

                                           ............

"La sfârșit nu ne va durea timpul pierdut, ci omul care am fi putut deveni și pe care l-am îngropat cu fiecare *mai târziu* spus."

Când ai venit la mine toamnă?

Adresa, unde ai găsit-o?

Te rog frumos, știu că ești doamnă

Nu spui la nimeni, spui -n-am găsit-o-

La mine-n suflet, e tot Mai, e Primăvară

Tu vii cu Noembrie, cu brumă...

La mine-i răsărit de soare...

Cântec dulce de vioară...