LUMII MELE

Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...

Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.

De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri... 

M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?

Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.

-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!

Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...

    Nu caut să-mi găsesc vreo vină sau motive, 
    De ce mi-am agăţat inima-n portative, 
    Căci ştiu c-aşa sunt eu, iubind cursiv, total, 
    Cu patimă-n priviri, m-am prăbuşit... fatal. 
    
    Şi nicio carte-n lumea asta nu s-a dezvăluit, 
    Privirii însetate din ochiul uluit, 
    Aşa cum sufletul mi-am aşezat pe tavă 
    Nepăsător, ecoul, suspină-ntr-o octavă... 
    
    Vibram în adierea şoptită-a minţii tale 
    Şi-obişnuiam să cânt în simfonii banale, 
    Acum, mă simt stingher: sunt ca o cheie sol 
    Redându-mi partitura, trecută la subsol... 
    
    În mine nu sunt eu. E-o linişte totală. 
    În rime stau blocat, cu-o inima fatală, 
    Cu sufletul zvârlit la tigri şi la lei, 
    Eu zac în nemişcare şi-aştept mişcarea ei…

    Să fac un ultim pas...
    Atât mi-a mai rămas,
    Înalt până la stele,
    Suflet tăiat în ele...
    
    În ochii mei, icoane,
    Strivind lumina-n gene,
    Mă-nchin pios cu jale,
    La sfinţii trişti din ele...
    
    Pierit-au stelele în ceaţă,
    Pe cerul alb de dimineaţă,
    Şi-n praful aurit de stea,
    Stă scrisă rugăciunea mea...

Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...

Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...

Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...

Știi, toate astea, într-o bună zi, vor căpăta sens. Și vei înțelege mai bine, că toate, s-au întâmplat la timpul lor, așa cum ar fi trebuit să se întâmple. Noi nu putem fi decât gardienii, doar păzim, cu frica de a nu pierde.

Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă vreodată, prin absurd, "ceva" s-ar pierde? Așa se nasc furtunile. Din hăul pierzaniei, al uitării, al nepăsării.

Și totuși, cu toată grija ființelor noastre, suntem sortiți ca din când în când să pierdem. Nu total. Doar mici amănunte, care pot chiar, la un moment dat, să conteze. Și cel mai trist este că nu ne este dat să ne dăm seama. 

Rescriem un flux care curge continuu, fluid, prin ființele noastre, dar cumva, el revine în făgașul său vremelnic tulburat, cu o forță și o vitalitate care izvorăște fără să ne dăm seama chiar din nou înșine.

Acuma eu nu zic că totul e scris și noi doar așteptăm implacabil ca toate să curgă liniar către final. Nu. Nicidecum. Doar că noi suntem implicați atât cât trebuie să nu tulburăm câtuși de puțin nisipul mărilor sau adâncul norilor.

Și de aceea, cumva, simt că ceva se pierde în noi, se rupe din noi, o fărâmiță de lumină care se stinge și nu va mai lumina laolaltă cu văpaia din noi. E un continuum incontrolabil care se produce indiferent de voința noastră, o plasă ale cărei ochiuri se urzesc veșnic, capturând doar esențialul și strecurând, poate, acele mici amănunte, care poate c-ar fi contat!

Și aici simt că este o pierdere care clocotește-n regrete cu gust amar, nu știu cum o percep alții, dar eu cred că 
până nu pierzi tot ce te ține în viață, n-o să-nțelegi cum este să n-ai nimic.

Pătrund cu oarecare teamă și emoție în suflet, în semi-întunericul răcoros al bisericii. Ecoul pașilor mei mă însoțește pelerin, iar lumina difuză îmi este umbră — prelungire a propriei mele ființe... Tac. Pentru că, dacă aș rosti chiar și cea mai mică șoaptă, mi s-ar părea o impietate, un păcat — ar fi ca și cum aș deranja cumva tăcerea așternută de secole. Nu se aude nici măcar vreo adiere de cânt religios.

Și undeva, înlăuntrul meu, simt cum înmugurește un sentiment de liniște și pace. Atmosfera nu este una apăsătoare, dimpotrivă. Simt pace, iar sufletul îmi este ușor ca un zmeu de hârtie, gata-gata să se ridice și mai mult în văzduh, scăpat de sfoara care-l ține...

Lumina capătă nuanțe stranii, lucirile marmurei parcă au prins viață, iar trupul imens al bisericii îmi seamănă acum cu trupul unei balene uriașe, care m-a înghițit cu totul... Chiar și sub această impresie copleșitoare nu simt teamă, ci mai degrabă siguranță… Și îmi stăpânesc cu greu imboldul de a atinge pereții reci — gestul orbului care își pipăie cu mâinile drumul, rămâne frânt în aer…

Pășesc mai departe, îmbătat de frumusețea locului. Cu-adevărat, ceva sublim se simte în atmosferă, cumva palpabil prin însăși bogăția ornamentelor, săpate în marmură, porfir și lapis-lazuli. Calc cu oarecare teamă pe mozaicul marmorat, ca și cum n-aș vrea să tulbur râurile încremenite de veacuri în piatră. Aproape că simt cum iedera mozaicului prinde viață și mi se înfășoară pe picioare, și am senzația că voi cădea secerat, incapabil să mai fac vreo mișcare...

Mă târăsc, literalmente, mânat de dorința ascunsă de a pătrunde cât mai adânc în inima bisericii și a-i descoperi secretele... Ceva din interiorul meu mă îndeamnă să pun iar un pas înaintea celuilalt și pășesc, mânat de o curiozitate nestăvilită... știind că truda de a „săpa” după secrete îmi va fi pe deplin răsplătită...

Deodată, lumina devine difuză și cenușie, dându-mi impresia că mă aflu pe un alt tărâm, îndepărtat de cotidian și de tumultul acestuia. Inima-mi pare să sară din închisoarea coastelor, tâmplele-mi zvâcnesc, iar fiecare fibră a corpului meu, trăiește anticiparea...

Răcoarea îmi străbate ființa ca un curent ce se propagă prin tot trupul și îmi dau seama că sunt aproape. Da. Am ajuns. Iată. În fața mea se desfășoară o scenă atemporală, care, prin sentimentul acut de tristețe transmis privitorului, relevă, de fapt, tragedia umană în toată plenitudinea ei.

Încerc un val de emoții pe care îmi este greu să-l descriu în cuvinte: tristețe, durere fără seamăn, prăbușire interioară, resemnare, calm, liniște, seninătate, divin... Este durerea încercată de o mamă care își strânge la piept trupul neînsuflețit al fiului său. O durere care nu poate fi descrisă în cuvinte... și nici măcar simțită cu adevărat...

Privirea golită de lacrimi a mamei ce cade peste trupul neînsuflețit trece dincolo de acesta, privind parcă spre un viitor incert, care nu mai există. Timpul s-a oprit în loc, iar secundele stau gata să dea năvală, stăvilite în privirea stinsă a mamei — incapabilă de a mai vărsa vreo lacrimă.

Nu sunt lacrimi. Sau, mai bine zis, nu mai sunt lacrimi, căci acestea s-au secat, prăbușindu-se odată cu sufletul frânt al mamei, de clipa supremă a trecerii către neant a fiului său. Și totuși, simt forța, promisiunea lăuntrică de a continua, puterea de a transcende momentul, garanția că secundele atemporale vor curge, cumva, din nou, în drumul lor către infinit.

Trupul inert, fără viață, are o lumină lăuntrică, ciudată, ca și cum n-ar sta prăbușit în brațele mamei, ca și cum ar levita, ca și cum ar mai sta o clipă, un moment, înainte de a-și găsi drumul către văzduh... Totuși, sentimentul conectării este unul puternic — încă se mai simte legătura dintre mamă și fiu, care n-a putut fi distrusă de momentul părăsirii trupului de către suflet... Este ca și cum cei doi comunică dincolo de moarte, ignorând moartea...

Fundalul ruginiu îmi sugerează o rană încă deschisă, o rană înecată în sânge, o rană în interiorul căreia se desfășoară în tăcere această scenă, o rană de lumină ce emite, cumva, optimism — garanția faptului ce trebuia oricum împlinit...

Există durere, dar o durere blândă, duioasă — o durere care nu mai are cum să degenereze în răzvrătire, în ură; o durere din care se naște iubirea... O durere care îți învăluie inima într-un sentiment de acceptare deplină, necondiționată...

Undeva, în spate, lucirile unei cruci din marmură luminează discret, ca și cum n-ar vrea să tulbure întreaga scenă. Întreg ansamblul sugerează și generează un sentiment de respect profund față de această durere — un sentiment de evlavie, de smerenie, de cucernicie, izvorând miraculos sub privirile mute de admirație ale privitorului.

N-ai cum să nu te-nchini. Pentru că, odată ce ai văzut această scenă, odată ce ți-ai simțit răsuflarea tăiată de această tăcere divină, simți cum genunchii ți se prăbușesc neputincioși, starea de umilință fiind una firească.

De oriunde ai privi, indiferent de unghiul ales, te frapează grandoarea scenei și parcă simți atingerea divină a aripilor de îngeri... Chiar dacă nu-i vezi, știi cumva că îngerii sunt acolo... supraveghind totul cu grație, discret...

La un moment dat, liniștea copleșește și simți nevoia de lumină brută, care să taie acest semi-întuneric devenit brusc atotcuprinzător. Pelerinul se poate retrage în liniște, la fel cum a venit, pios și cu sufletul mai înălțat de splendoarea ansamblului...

O ultimă privire va întipări pentru totdeauna, pe colțul ochiului meu, o frântură dintr-o durere devenită universală... Ajuns către lumină, îmi dau seama că timpul a trecut cu repeziciune și mă simt asaltat de un șuvoi năvalnic de întrebări lăuntrice: poate fi surprins divinul în marmura șlefuită? Cum se poate ca jocul dintre umbre și lumini să creeze o atmosferă sacră? Cum poate fi descrisă o asemenea durere în tăișurile blânde ale marmurei?

Mă întorc către ușa bisericii cu sufletul ușurat: cu-adevărat, această experiență epifanică îmi va marca pentru totdeauna sufletul. Și mai remarc cu uimire că artistul și-a atins, încă o dată, scopul cu mine: mă simt cumva și mai religios decât înainte de a intra în această biserică. Același sentiment a fost, probabil, încercat și de miile, poate sutele de mii de pelerini care s-au perindat prin această biserică de-a lungul veacurilor. Și ce mi se pare cel mai extraordinar este faptul că această „convertire” a sufletului către religios se face cu blândețe — acceptarea divinității fiind una totală, fără echivoc.

Pietà.

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine

Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,

Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate

Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.

Îmi pare rău că n-am știut să te ascult

Când tăceai mai mult decât vorbeai,

Că am iubit în felul meu bolnav,

Pe când tu visai iubire din alt rai. 

Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,

Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,

Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,

Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.

Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,

Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,

Că te-am făcut să simți că ești singur

Chiar și atunci când mânaea te atinge.

Și dacă te-ai simțit vreodată mic,

Să știi că vina e în pieptul meu.

Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,

Eu n-am știut să fiu al tău mereu.

N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă

Între ce-ai sperat și ce-ai primit.

Am fost lecția tăcută, grea și goală,

Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.

Îmi pare rău că nu m-am ridicat

La ceea ce meritai să-ți fiu,

Că te-am lăsat să lupți în doi

Cu un om ce se pierdea, pustiu.

Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,

Unde nu mai doare, unde e mai bine,

Să știi că-n liniștea de peste ani,

Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine. 

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

Mai naște ma o data, mamă 

Sa pot sa simt, sa pot sa iert 

Și într-o lume prefăcuta, 

Sa nu ma simt așa inert... 

Mai naște ma  o data, mamă 

Sa simt iubire în toți porii, 

Sa simt cum sângele - mi zvâcneste

Sa pot s-alung din suflet norii

Mai naște ma o data, mama 

Căci prima oara am obosit 

Satul de-atâta falsitate,

De un infern nedeslusit. 

Dar, poate a doua oara, mamă 

Voi reușii sa deslușesc 

Tainele ascunse - n mine

În subconștientul meu firesc. 

Și naște ma mereu, o mama 

Până când am sa sfârșesc 

Și din materia mea firava, 

Răpusa de a lumii zarva, 

În simfonii de imnuri stinse, 

Sa murmur cu slove aprinse 

Că m am născut și am murit 

Dar taina lumii n am găsit...

DB