LUMII MELE

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

    Mi-e plin sertarul de fotografii,
    Frânturi din viaţa mea, ce-s încă vii -
    Momente-ncremenite pentru totdeauna -
    Păstrate-n colb, fără-a uita vreuna...
    
    Aceste umbre sunt în mine: le resimt acut,
    Privind nostalgic, peste umăr, la trecut,
    Şi-mi amintesc în clar de-acele clipe,
    Uitate în vreun colţ de minte...
    
    Aceste poze mi se-arată dinainte,
    Evenimente vesele, sau triste,
    Zâmbesc fără să vreau, sau plâng,
    La piept îmi vine să le strâng...
    
    Sunt amintiri ce se-nvechesc cu timpul,
    Chiar dacă îmi încărunţeşte chipul,
    Crâmpeie de lumină, suspendă pe vecie,
    Nemuritorul timp, pe-un petec de hârtie...

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...

    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...

    Ce surâs, ce zâmbet frumos, are iubita mea... 
    Atunci când zâmbeşte, parcă sclipeşte o stea... 
    Zeci de îngeraşi, din aripi bat uşori, 
    Stârnind mii de raze şi curcubeul în nori... 
    
    Niciun secret, în zâmbetul Mona Lisei mele, 
    Nu stă ascuns, printre sclipirile-acelea de stele... 
    Ci numai eu, dintre toţi, deopotrivă-n decor, 
    Pot să ştiu dacă-i zâmbet, sau surâs trecător... 
    
    O, timp nevolnic, niciodată n-am să pot să înving 
    Acel surâs, pe care c-un sărut, vreau să-l sting, 
    Nu vezi că dorul de el, îi viu şi m-apasă, 
    Cum poţi să fii atât de crudă şi devreme acasă? 
    
    Cum poţi să zâmbeşti, ştiind chinul meu! 
    Cât de crudă să fii, când ştii că mi-e greu, 
    Să nu pot să văd şi să simt ce iubesc: 
    Surâsul divin, căzut pe pământ din raiul ceresc…

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...

    Ascultă vocea-ntunericului, 
    ascultă adâncul foşnind,
    Lumină dorind,
    Viaţă dorind...
    
    Atinge-aceste nestemate reci, 
    şi-azvârle-le în mare, 
    în murmur de cantaţii seci,
    ce numai diamantu-l are...
    
    Adu ofrandă zeilor păgâni:
    petale mici de roz-marin, 
    trifoi, boboci de trandafir, 
    un bob de rouă limpede, şi mir,
    
    Şi dup' un răsărit de soare, 
    şi un amurg de cer catifelat, 
    dă-i jumătăţii tale-o floare, 
    boboc de crin neîntinat,
    
    Să-i fie-n sân, drept talisman, 
    să îl ferească de duşman...
    Şi apă ne-ncepută, dă-i să bea, 
    şi-l vei feri, de vreme rea...
    
    Şi adănceşte-te din nou în mare, 
    şi-adună spre lumină, pietrele solare
    şi-azvârlele-nspre cer, să fie şoapte, 
    împrăştiate-n vânt, întreaga noapte...

Port în mine o catedrală de foc,

Unde arde lumea întreagă, în tăcere.

Clopotele bat din carne și fum,

Iar rugăciunile voastre se sfărâmă-n cenușă.

Visele sunt oglinzi sfărâmate,

Cioburi ce-și cred strălucirea soare,

Dar eu calc peste ele desculț,

Lăsând sângele să scrie o poezie nemuritoare.

Nu mai cred în chipuri curate,

În brațe ce-ascund un adăpost,

Dincolo de ele totul se ruinează,

Roasă de foamea unui suflet fără rost.

Și dacă cerul s-ar prăbuși din miez,

Și soarele s-ar stinge într-o clipă,

Aș râde — fiindcă lumea, în sfârșit,

Și-ar bea otrava până la ultima dorință.

Iar când veți rămâne goi,

Fără chip, fără glas, fără minciună,

Voi râde, ca un zeu obosit,

Cu inima arsă și îngropată-n lumină.

Mă simt ca și o prizonieră ce încearcă să

scape de sub a sa mască.

Ce-și dorește, dar nu poate să-și arate

adevărata față..

Sunt izolată, respinsă, detașată.

Nimeni nu s-a gândit. că am vrut..

doar să fiu ascultată.

Trebuie să zâmbesc, să-i fac fericiți,

Să pretind că nimic nu s-a întâmplat.

Iar sufletul meu e într-un haos neîncetat –

Mă simt ca într-o celulă de unde n-am

scăpare, Și pe zi ce trece, mă doare tot mai

tare.

Nu voiam galaxia cu a ei stele căzătoare,

Voiam să fiu acceptată, și încrezătoare.

Nu voiam marea cu infinitii săi peștișori,

Ci doar să nu ne mai comportăm ca și cum

am fi niște pioni.

Nu mi-a fost niciodată frică să iubesc,

În schimb, doar obligată să mă îndepărtez.

Mereu au avut o influență mare asupra

mea.

Dar mi-am promis că iubirea de sine

mi-o voi recăpăta.

O viață într-o clipă

De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .

E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?

Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.

Ai câți ani ți-ai dori să ai,

Ai părul creț pe care l-ai admirat mereu, care nu se pleoștește niciodată,

Ai un perete plin de tablouri la tine în cameră,

Ai cel mai în vogă model de telefon,

Ai cel mai bun prieten, nu te va dezamăgi în veci, nu cu bună știință cel puțin,

Ai parte de cel mai delicios mic dejun (clătite cu Nutella),

Ai cel mai performant pedometru din câte se puteau descărca,

Ai cea mai rapidă bicicletă, cu ea ajungi în Fălticeni în doar 15 minute,

Ai cel mai drept nas, nu îți mai trebuie rinoplastie,

Ai cei mai drepți dinți, niciunul mai în spate sau mai in față,

Ai parte mereu de cea mai corectă apreciere din partea celor din jur (minciună mai sfruntată nu există, nu te vor cunoaște, fie pentru că nu le pasă, nu le trebuie, fie pentru că ții totul în tine și vrei să pari femeia puternică, nu te mai masculiniza de dragul unor persoane cărora nu le pasă, oricine are fi ele),

Ai cele mai pure intenții, nu doar atât, știi și să le arăți,

Ai cele mai strălucitoare unghii cu gel,

Ai cele mai multe nuanțe de mov în garderobă,

Ai cel mai cuprinzător Playlist cu poeziile lui George Bacovia recitate, una după alta,

Ai câți prieteni ți-ai dori să ai, adică doi, aceia sinceri, cu care vei ține legătura pe viață, restul sunt doar persoane care vor ceva de la tine, te folosesc, nu ratează nicio ocazie când te văd,

Ai cel mai bun mod de a prepara cartofii prăjiți, ca la McDonald's aproape,

Ai cel mai bun styling de fiecare dată când te îmbraci,

Ai parte de armonie tot timpul, nimic nu se abate de la ce ai vrut tu inițial, nici cea mai mică deviere,

Ai parte de cei mai înțelegători oameni (mai că trebuie să explici orice, de ce cerul e albastru?, de ce respiri?), dar asta nu se întâmplă în poemul nostru,

Ai cele mai bune explicații, doar tu știi cum le-ai înfrumusețat atât de mult, nimeni nu rămâne nelămurit, toți te iubesc special pentru acest lucru,

Ai cele mai bune prăjituri de ziua Norvegiei,

Ai cele mai bune stilouri, nu se strică în veci,

Ai cele mai bune perechi de pantofi, inclusiv pentru dansuri latino-americane,

Ai cele mai interesante idei de decorare a camerei,

Ai cea mai bună precizie atunci când tunzi o prietenă (abia dacă te poți tunde singură),

Ai cele mai amuzante preferințe când vine vorba de muzică,

Ai ureche muzicală, dar deloc nu știi să o folosești,

Ai cele mai extravagante gusturi când vine vorba de ojă, doar culorile neon te atrag,

Ai cele mai frumoase standarde, nu te apropii de ele niciodată pentru că sunt frumoase,

Ai cele mai bune oglinzi, prin ele se vede tot, orice muscă care a pătruns,

Ai cele mai multe merite oricând, oriunde,

Ai cea mai bună capacitate de a înțelege întâmplările, de orice natură ar fi ele,

Ai cea mai plăcută voce,

Ai cea mai suavă atingere,

Ai cele mai înmiresmate parfumuri, ești o feerie a primăverii,

Ai cel mai strălucitor zâmbet, atrage toate privirile, deși nu iubești atenția,

Ai cea mai bună mașină de tuns iarba, tunde orice fir la aceeași lungime,

Ai cea mai bună apreciere a lucrurilor, a cantității mai ales, când vine o prietenă și vrei să beți limonadă, ai grijă ca amândouă să aveți la fel de mult suc în pahar,

Ai cel mai bun mod de a înțelege problemele oamenilor, primează logica și ce este realizabil din punct de vedere logic, nu ce vrea fiecare să se întâmple, fii sinceră, și tu ai vrut mulți fluturi frumoși în această viață, dar nu au zburat în direcția ta, doar chestii după care ai sărit să le prinzi și nu ai făcut decât să te rănești,

Ai cea mai bună capacitate de a privi în inimile oamenilor, de a vindeca răni, ești chiar psiholog din punctul ăsta de vedere,

Ai cea mai frumoasă decență în comportament și în conduită,

Ai cele mai corecte și mai bune argumente,

Ai cele mai ciudate preferințe când vine vorba de posturile de televiziune pe care le urmărești,

Ai cele mai triste amintiri, dar ai reușit să înmulțești ceea ce la prima vedere părea a fi prea puțin, să transformi acele sfaturi în ceva constructiv,

Ai avut cele mai simpatice colege de bancă,

mereu ți-ar fi dat exercițiile pe care nu știai să le faci,

Ai cele mai înduioșătoare cuvinte în vocabular,

Ai cele mai bune pensete, unghiere,

Ai cele mai frumoase aspirații în sinea ta, nu doar tu ai fi beneficiară,

Ai cele mai generoase gândurile,

Ai cea mai moralizatoare și melodioasă voce a conștiinței,

Ai puterea/ înțelepciunea de a ceda când vezi că nu mai ai de ce să mai continui,

Ai posibilitatea de a face oamenii să se simtă bine doar prin simpla ta prezență, când ești tu alături de ei nu le mai iese păr alb, sunt mai veseli, nici riduri parcă nu prea ar mai avea,

Ai încercat în toate feluri să devii o versiune mai bună a propriei persoane, obiectiv îndeplinit, te poți relaxa, vocea conștiinței a fost aspră cu tine, fiindcă ți-a vrut doar binele, este parcă vocea unui părinte care nu te obligă, doar îți spune că așa ar fi mai bine, pentru că se gândește la tine și încă îi mai pasă.

Illúzióitok

Annyi idős vagy, amennyi lenni akarsz,

Olyan göndör hajad van, amit mindig is csodáltál, és soha nem göndörödik,

Van egy fal tele festményekkel a szobádban,

Neked van a legmenőbb telefonmodell,

Van egy legjobb barátod, aki soha nem fog cserbenhagyni, legalábbis nem tudatosan.

Nálad van a legfinomabb reggeli (palacsinta Nutellával),

Önnek van a legjobb letölthető lépésszámlálója,

Önnek van a leggyorsabb kerékpárja, amellyel mindössze 15 perc alatt elérheti Fălticenit,

Neked van a legegyenesebb orrod, nincs szükséged többé orrplasztikára,

Neked vannak a legegyenesebb fogaid, egyik sem túl távol vagy túl messze,

Mindig a legpontosabban értékeled a körülötted lévők (nincs pimasz hazugság, nem fognak ismerni, vagy azért, mert nem érdekli őket, nincs szükségük rá, vagy mert mindent magadban tartasz és akarsz hogy erős nőnek tűnj, hagyd abba az elférfiasítást olyan emberek kedvéért, akiket nem érdekelnek, akárkik is legyenek)

Neked vannak a legtisztább szándékaid, nem csak ezt, de azt is tudod, hogyan mutasd ki őket,

Neked vannak a legfényesebb zselés körmeid,

Neked van a legtöbb lila árnyalat a ruhatáradban,

Önnek van a legátfogóbb lejátszási listája George Bacovia verseivel, egymás után,

Annyi barátod van, amennyit szeretnél, vagyis kettő, az őszinte, akikkel egy életen át tartod a kapcsolatot, a többiek csak emberek, akik akarnak tőled valamit, kihasználnak, nem hiányzik lehetőség, amikor meglátnak,

Önnek van a legjobb módja a sült krumpli készítésének, például a közeli McDonald's-ban,

Mindig a legjobb stílusod van, amikor felöltözöl,

Mindig harmónia van benned, semmi sem tér el attól, amit eredetileg akartál, még a legkisebb eltérés sem,

Neked vannak a legmegértőbb emberek (de mindent meg kell magyaráznod, miért kék az ég?, miért lélegzel?), de ez a mi versünkben nem fordul elő,

Neked vannak a legjobb magyarázataid, csak te tudod, hogyan csináltad őket ilyen széppé, senki sem marad összezavarodva, mindenki ezért szeret téged,

Neked vannak a legjobb születésnapi tortáid Norvégiában,

Nálad vannak a legjobb tollak, soha nem törnek el,

Önnek van a legjobb pár cipője, beleértve a latin-amerikai táncokat is,

Megvannak a legérdekesebb szobadekorációs ötletei,

Ön a legjobb pontossággal, amikor egy barátja haját vágja (alig tudja levágni magát),

Neked vannak a legviccesebb preferenciáid a zenét illetően,

Van zenei füled, de egyáltalán nem tudod, hogyan használd.

A körömlakkot illetően Önnek van a legpazarabb ízlése, csak a neon színek vonzzák Önt,

Nálad vannak a legszebb mércék, soha nem közelíted meg őket, mert gyönyörűek,

Neked vannak a legjobb tükröid, rajtuk keresztül mindent láthatsz, minden légy, ami bejutott,

Neked van a legnagyobb érdemed bármikor, bárhol,

Neked van a legjobb képességed arra, hogy megértsd a történéseket, bármilyen természetűek is legyenek,

Neked van a legkellemesebb hangod,

Neked van a legpuhább érintésed,

Nálad vannak a legillatosabb parfümök, te vagy a tavasz tündére,

Neked van a legragyogóbb mosolyod, minden tekintetet vonz, bár nem szereted a figyelmet,

Önnek van a legjobb fűnyírója, vágjon bármilyen vonalat azonos hosszúságúra,

Te értékeled a legjobban a dolgokat, különösen a mennyiséget, amikor átjön egy barátod, és limonádét akarsz inni, ügyelj arra, hogy mindketten ugyanannyi gyümölcslé legyen a poharadban,

Te tudod a legjobban megérteni az emberek problémáit, vedd a logikát és azt, ami logikailag elérhető, ne az történjen, amit mindenki szeretne, őszinte legyél, te is sok szép pillangót akartál ebben az életben, de nem repültek az irányodba, csak olyan dolgokat, amiket te ugrott, hogy elkapja, és csak magát sértse meg,

Te vagy a legjobb képességed az emberek szívébe nézni, sebeket begyógyítani, ebből a szempontból még pszichológus is vagy,

Neked van a legszebb tisztességed viselkedésedben és magatartásodban,

Neked vannak a leghelyesebb és legjobb érveid,

Neked vannak a legfurcsább preferenciáid az általad nézett tévéállomásokat illetően,

Neked vannak a legszomorúbb emlékeid, de sikerült megsokszoroznod azt, ami első pillantásra kevésnek tűnt, hogy építő jellegűvé változtasd ezeket a tippeket,

Neked voltak a legaranyosabb banki kollégáid,

mindig megadta neked azokat a gyakorlatokat, amelyeket nem tudtál,

Neked vannak a legmeghatóbb szavaid a szókincsben,

Neked van a legjobb csipesz, körömolló,

Benned vannak a legszebb törekvések, nem csak te lennél a haszonélvező,

Neked vannak a legnagylelkűbb gondolataid,

Neked van a lelkiismeret legmorálisabb és legdallamosabb hangja,

Megvan benned az erő/bölcsesség, hogy feladd, amikor látod, hogy nincs okod a folytatásra,

Lehetőséged van arra, hogy a puszta jelenléteddel jól érezzék magukat az emberek, ha velük vagy, már nincs fehér hajuk, boldogabbak, nem is látszanak ráncokat.

Minden módon igyekeztél önmagad jobb verziójává válni, a cél elért, lazíthatsz, a lelkiismeret hangja kemény volt veled, mert csak a javadat akarta, olyan, mint egy szülő hangja, aki nem kényszerít rád, csak ő azt mondja, hogy jobb lenne, mert gondol rád, és még mindig törődik vele.

Am știut clipa, și n-am oprit-o.
N-am fost luat de vânt sau ceață grea.
Inima mea, lucidă, a lovit-o
pe-a ta, știind prea bine ce făcea.

Nu m-a-mpins foamea, nici vreun semn ceresc,
nici întâmplarea, nici vreun dor obscur.
Am vrut. Și-atât. Atât de omenesc,
atât de vinovat, atât de pur.

Când trebuia să rămân, am plecat.
Când tăcerea cerea glas, am tăcut.
N-am fost pierdut, am fost prea clar,
și tocmai claritatea m-a pierdut.

Nu cer iertare ca să fiu iertat,
nici ca să-mi fie pașii mai ușori.
Cine greșește drept, neîndoit,
nu plânge, stă sub greul propriei erori.

Port vina mea ca pe-un cuțit deschis,
nu ca s-ameninț, ci să nu uit.
Mai bine sânge viu, recunoscut,
decât un suflet alb, dar putrezit.

Și dacă iadul are-un chip firesc,
nu-i foc, nici strigăt, nici blestem rostit:
e omul care știe ce-a ales
și trăiește drept, cu tot ce-a nimicit.

De ce pare viața sicriul care mă înfășoară?

Principii.. ce sentimentele-mi omoară,

ordine, grabă, automatisme…

Ne mai putem numi „umani”

sau simple mecanisme?

„Trebuie să faci.” „Cred că ar trebui.”

Toți spun în jur,

însă..la ce-ar contribui?

Ar fi de folos să vorbesc despre umanitate?

acolo unde nu există

măcar capacitate..?

Simt cum totul putrezește în adâncul meu,

fiecare bucățică

ce formează ideologia de „muzeu”.

Mă simt o muză clădită de o societate,

o prezență feminină goală,

Dar cu atât de multă sensibilitate.