Mărturisire

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Te port în mine ca pe-un vis cu febră,

cu fruntea arsă, cu obrazul stins,

ești cerul meu când inima se-ntrebă

dacă trăiește sau doar s-a învins.

Ești zarea ce nu-și lasă pașii-n urmă,

ești valul ce se sparge-n țărmul meu,

ești clipa care-n gânduri mă răpune

și gândul ce mă ține viu mereu.

Din tine beau, dar nu-mi găsesc potolul,

din tine curge sânge de cuvânt,

ești focul meu, dar nu ca să mă ardă,

ci ca să simt că-n mine e pământ.

Te scriu în mine, taină neștiută,

cu mâna care tremură de dor,

și chiar de n-ai să fii a mea vreodată,

te port, cu tot ce sunt, nemuritor.

Te-aș telefona, dar mi-e teamă de tine,
Nu de respingere, nu de cuvânt,
Ci de clipa aceea în care prin mine
Va trece din nou același pământ.

Te-aș telefona… să-ți spun că e seară,
Că orașul e rece și plouă banal,
Dar știu că-n spatele fiecărei silabe amară
Ar sta un „mi-e dor” visceral.

Au trecut luni. Nu le-am numărat.
Le-am simțit ca pe o boală lentă.
M-am obișnuit să fiu fragmentat,
Să-mi port absența ca pe-o prezență absentă.

Mi-ai spus că dragostea nu-i suficientă,
Că viața cere alt echilibru, alt drum.
Dar eu nu știu iubi la sută la sută absentă,
Eu ard. Eu rămân. Eu consum.

Te-aș telefona… dar dacă vocea ta
Va fi liniștită? Străină? Curată?
Dacă n-ai să tremuri nici cât o secundă
Și eu voi rămâne doar umbra din dată?

Îți jur, am încercat să te las.

Să te pun într-un sertar închis.
Dar inima mea n-are zăvor de atlas,
Și dorul nu știe ce-i interzis.

Dorm puțin. Visez mult.
Și-n fiecare vis mă alegi.
Mă ții de mână. Îmi spui că ascult.
Și dimineața mă lași să înțeleg.

Te-aș telefona…
Nu ca să cer.
Nu ca să reproșez.
Ci ca să știu dacă iubirea noastră
Mai respiră măcar prin greșeală.

Pentru că în mine nu s-a terminat.
În mine abia acum începe.
Acum, când nu mai ești.
Acum, când fiecare stradă te are.
Acum, când orice femeie e doar o comparație pierdută.

Te vreau.
Nu metaforic.
Nu poetic.
Te vreau cu febra cu care bolnavul vrea aer.
Te vreau cu disperarea cu care condamnatul vrea grațiere.
Te vreau cu toată rușinea bărbatului care încă iubește.

Te-aș telefona…
Și poate ai spune „e târziu”.
Dar pentru mine timpul s-a oprit în clipa
În care ai plecat fără să te întorci.

Nu știu dacă mai sunt mândru.
Nu știu dacă mai sunt tare.
Știu doar că în fiecare noapte
Îmi vine să-ți strig numele.

Și dacă n-ai să vii,
Dacă iubirea ta s-a mutat în alt piept,
Eu tot voi rămâne aici,
Cu inima deschisă,
Ca o biserică fără credincioși.

Te-aș telefona…
Dar mi-e teamă că dacă îți aud vocea
Nu voi mai putea trăi
Fără ea.

Nu cu sicriul m-a chemat,
Ci cu lumină stinsă-n prag
O fată palidă de veac,
Cu pas domol și zâmbet drag.

Avea cunună din uitări
Și voal țesut din seri târzii,
Iar ochii-i, două adâncimi,
Plângeau cu liniștea pustii.

— Te-aștept de mult, mi-a spus încet,
Din clipa-n care te-ai născut,
Ți-am fost umbră la fiecare pas,
Și visul tău necunoscut.

Atunci am înțeles că viața

Nu e decât un drum spre ea,
Că toate dorurile mele
Îi poartă numele-n ascuns, cumva.

Ne-am logodit sub cer de toamnă,
Cu clopot mut și vânt și preot,
Iar stelele, bătrâne moașe,
Ne-au binecuvântat pe loc.

Mi-a pus pe mână-un inel rece,
Făurit din timp zdrobit,
Și mi-a jurat iubire veșnică
Cu glas de secol răstignit.

— Nu-ți voi lua ce-ai fost, iubite,
Ci doar ce-ai obosit să fii;
Te scap de tine, de durere,
De doruri care nu mai știi.

Mi-am lăsat trupul ca pe-o haină
La margini de pământ amar,
Iar sufletul mi-a fost luat
Ca un copil spre-un alt hotar.

Acum dorm în brațele ei reci,
Dar nu-i un somn fără de vis:
E pacea celor care-n viață
Au ars prea mult, prea interzis.

Și dacă-n lume mai rămâne
Un suspin din ce-am fost eu,
Să știi: nu moartea m-a ucis,
Ci m-a iubit prea greu.

Când ceasul serii s-o pleca
Și glasul vieții-o slăbi,
Să nu mă iei cu grabă grea,
Ci lin, precum m-ai adormi.

Nu-mi stinge candela din prag
Cât încă tremură-n lumină;
Mai lasă-mi dorul meu pribeag
Să se așeze-n rădăcină.

Am fost și floare, am fost nor,
Am fost suspin fără cuvânt;
Și n-am purtat nici greu, nici dor,
Decât cât mi-a fost scris pe pământ.

Nopțile sunt făcute din timp stricat.
Se varsă peste noi
ca vinul de țară
pe fețele de masă.
Le strângem în pumni,
dar se scurg.
Nimeni nu mai reface ceasurile
care plâng.
Doar rugăciunile
mai știu
cât e ora,
dar și ele
tac.

Am această sete de moarte,

Pe buze ca un venin șoptit,

Când noaptea își desface poftele,

Peste sângele meu obosit.

În pielea ta,fragil algoritm,

Îmi salvez ultimele urme,

Iar respirația ta se așază

Ca un virus pe pulberea din turme.

Gura ta, lună lichidă 

Îmi mușcă tăcerile moi,

Și trupurile noastre să se stingă

În aceleași începuturi goi.

Ni se sfărâmă oasele palide

Sub un cer programat să doară,

Și moartea, în jocul ei erotic,

Ne rescrie iarăși, dintr-o singură sfoară.

Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,

Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire

Si te miri de unde ai plecat, uneori.

Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,

Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,

Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,

Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,

Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…

Si viitorul poate face depresie, cred,

Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,

Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,

Parca furand ceva si din trecut si din viitor.

O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,

Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea

Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,

Dintre present si viitor.

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Alcătuită din mrejele universului,

Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,

Cea mai misterioasă creatură

Poartă denumirea de „OM”.

„O îngrămădire de contradicții”,

Așa cum spunea Pascal,

Ar fi prea puțin pentru a o descrie.

Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,

Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer

Să părăsească Raiul.

O multitudine de culori și nuanțe,

Emoții și sentimente.

Toamnă,

Omul e toamnă.

Și ploaie, și ceață...

...dar nu l-am descris,

Nici zece la sută măcar.

Și mă înfurii, și plâng...

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Viață dulce sau amarā,

Prinsă-n foaie de țigară,

Răsucită cu finețe

Prin constelații altețe...

   Prinsă-n buze însetate

   De ştiințe şi de arte,

   Trasă-n piept cu îndârjire,

   Răsuflată-n Răstignire...

Trasă-n suflet, să-l adape

Cu fumul gândirii coapte

Şi suflată-n gol de aer,

În văzduh de idealuri.

   Răsuflare uşuratā...

   Răstignire resemnată...

   Cum să mai consum țigara,

   Când din ochi gâdil chitara.

Ar trebui să existe o rugăciune și pentru uitare, 

și un psalm tăcut pentru cei care au rămas 

cu mâinile goale de atâta iertare. 

O catedrală de tăceri, de vină, de sânge 

pentru cei ce nu mai pot spune „Îmi pare rău!”.

Dumnezeule, încep să devin o margine, 

nu o margine de lume, ci una din mine, 

și nu brusc,

ci cu fiecare clipă pe care n-o mai pot opri, 

cu fiecare pas pe care nu-l mai simt,

cu fiecare rugă uitată sub limbă.

Nu există altar pentru durerea care nu țipă,

nici clopot pentru păcatul care tace.

Unde, Doamne, să se roage frunza căzută pentru ramura care n-a mai venit?

Sau poate că toate acestea stau într-o margine de lume,

Într-un loc unde nici păsările cerului

nu-și amintesc cântecul lor.

Și dacă există un cer al celor fără cer,

unde se spovedesc norii 

pentru tot ce nu au putut plânge prin ploi?

Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.

Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.

Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.

Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.

Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.

O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.