(a)Pa

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?

oare de ce nu

se duce pe pustii mintea

când vede acelaşi lucru

aceeaşi stradă

acelaşi program

aceeaşi stație de metrou la

care trebuie să cobor

apoi la care trebuie să urc

acelaşi fel de mâncare

aceeaşi muncă

acelaşi tot tot tot

în toate toate toate

de ce mai poate

de ce se mulțumeşte cu puținul

care cândva părea infinit

dar vai vai doamne ce finit e

totul şi de ce sunt la sfârşitul cursei

dacă cursa e aceeaşi constantă

obsedantă

de ce nu se întâmplă nimic opus de rutină

de ce e cursă de şobolani

şi de ce încă nu văd nicio cortină

măcar o barieră vă rog

un semn ceva orice

nici soarele nu mai prezintă fascinație

vreau departe

vreau acasă

dar nimic, nici măcar una nu mai e,

nu mai e bună

nicio prefăcătorie că aici e perfect normal

ce actriță ar mai putea

căra replici

când până nici actrița actriță nu mai e.

  Într -o noapte de iarnă fără stele pe cer,

Mi-a bătut la ușă o ființă plină de taină și mister.

Nu părea să fie nici înger, nici un om.

Dar nici un vis plutind pe aripi de somn.

Cu ochi blânzi m -a privit și mi-a cerut doar atât.

O bucată de pâine și un pat pentru sufletul său chinuit.

I -am dat tot ce am avut, poate mai puțin, poate mai mult.

Zorii când s-au ivit străinul casa mea a părăsit.

Fără să -mi zică nici un cuvânt.

Dar eu am rămas mulțumit că am făcut ceva bun și sfânt,

Am ajutat un suflet pe acest pământ!

Și pentru aceasta î-i mulțumesc lui Dumnezeu oricând. 

Lumina cea dintâi e Dumnezeu
Spirala Timpului ce se întrepătrunde
Așa tot reapar, un fantomatic Eu
Un punct de Conștiință și de Unde

Încerc să-mi amintesc ce voi trăi
În Universul meu ce va să vie
Când pe-un alt cer curând voi poposi
Departe, într-o altă galaxie

O nouă viață voi primi apoi,
Trecută,ca și toate celelalte
Cu viitorul doar un gând strigoi
Prin veacuri și milenii spulberate

Ca un atom prin Univers pribeag
Prins în vârtej ca-ntr-o furtună lină
Încă visez la netrecutul prag
Ce-ntoarce Absolutul în Lumină.

    O, Min, cu trupul tău veşnic fertil,
    Renaşti din vechi, viril, viu şi util,
    Tu faci să se-nmulţească în anotimp ploios,
    Nilul cel sfânt al zeilor, mănos!
    
    O, Neith, din trupul tău răsare viu,
    Copilul-Soare: viaţă întru pustiu,
    Întreagă lume prin el se clădeşte,
    Şi pe tine, o, rege, te slăveşte!
    
    O, Nekhbet, zeiţă, din pleoapa ta ocrotitoare,
    Căzut-a pe pământ o lacrimă strălucitoare,
    Şi se născu din ea Nekheb oraşul fără nori,
    Locaşul sfânt al zeilor nemuritori!
    
    O, Nephthys, de-am să mor curând,
    Să-mi ocrotești sufletul frânt,
    Şi pasul drept să mi-l îndrumi,
    Spre-naltul celorlalte lumi!

În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.

Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.

Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.

Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.

Demult, în vremi nespuse

Când toate se-nvârteau în cerc

Şi-ncă nimic nu apăruse

În Universul cel deşert,

Un haos era Totul

Şi-n el, Nimicul cel incert!

Doar gânduri, vise fulgerau

În noaptea cea adâncă,

Şoptind poveşti ce existau

În cărţi nescrise încă…

Dar  acolo, în abis,

E o mică scânteioară:

Dulce-atingere de vis!

Pâlpâie timid, de parcă

Gata e să se desfacă:

Mii şi mii de alte stele

Zugrăvite-n acuarele.

Şi, deodată, se-avântă:

Se înalţă, stă pe loc,

Se răsfiră şi se-adună

Cuminţică la mijloc…

Şi, cum cugetă aşa,

Vede undeva în zare

O lumină gingaşă,

Neînchipuit de mare!

Cum? Nu-i singură pe cale?

Ce-i acolo-aşa frumos?

Vai! Sunt multe felinare

Ce se joacă în Cosmos!

Râd la ea de parc-o cheamă

Să se prindă-n dansul lor

Învelite în marama

Vieţii şi culorilor.

Ea, Scânteia diafană

Îndrăzneşte, prinde aripi

Şi porneşte într-o goană

Spre albastrul zori-de-zi.

Şi, din fuga ei nebună,

O planetă se adună:

Mică, goală, cenuşie

Ce-o privea cu duioşie

Şi o rugă îi înalţă:

Hai, te rog, du-mă la viaţă!

Scânteioara o privi

Şi începe a se-nvârti

Cu viteza gândului

La porţile Timpului.

Şi în jurul ei descrie

O cupolă aurie:

Dintr-odată,

Stele mii

Se revarsă-n culori vii!

Totul e însufleţit,

Colorat şi strălucit

Pe planeta fericită

De dorinţa împlinită!

Acum e şi ea măreaţă

Pe altarul plin de viaţă

Al divinului ceresc

Unde toate se-mpletesc!

Mulţumesc, dragă Scânteie,

Creatoare de idee!

Pururi voi vorbi de tine

Vieţuind cum se cuvine,

Plăsmuind din calde gânduri

Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,

Rânduri, rânduri…

Şi, să-ţi fie chezăşie,

Am s-aşez un curcubeu

Să emane voioşie

Pân’ la cel mai mare Zeu!

Pașești cu siguranță
In văi întunecate
Cu toti, în concordanță
Tu crezi, ca e dreptate

Dar ce e adevărul?
Și care-i realitatea?
Parcurgi și acum, tu, drumul
Crezând ca e dreptate

Căi lungi, topite
Sunt interconectate
Dar tac în ispite
Chiar dacă-s populate

E noapte lungă…
Şi pare a fi albă,
Dar luna nu-i lumină
E o reflecție întunecată

Cu fiecare pas făcut
În lume rătăcită
Te apropii de un drum abrupt,
Dar fără de lumină.