Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Poems in the same category
În fața oglinzilor sparte
În lumea de azi, unde masca-i rege,
Frumusețea devine o simplă lege.
Un trup sculptat, un chip perfect,
Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.
Să placi, să atragi, să fii adorat,
Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”
Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,
Lumea se-oprește și te înfruntă.
„De ce să gândești, când ai ochii senini?
De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”
Înțelepciunea devine o armură grea,
Iar superficialitatea, o lume a ta.
Cei care te văd, dar nu te privesc,
Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.
Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,
Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.
Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,
Poate trăi unde sufletu-i uitat?
Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,
Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.
Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,
Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.
Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,
Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.
Așa că privește, rămâi neclintită,
Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.
În fața oglinzilor sparte vei ști,
Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.
Nisipuri mişcătoare: tentațiile...
Am dansat până noaptea târziu
Şi un pic glisat, am mişcat şi pe manelele bubuite în difuzoare surround.
Eram înconjurat de tinerețe şi delir
Şi am rătăcit în unde de parfum şi vin,
Hipnotizat în transă de-un zâmbet clandestin,
Pierdut pe ringul iluzoriu, în ritual filistin.
Ce uşor! Ce uşor, nu-i aşa? Cum ne dezarmăm spiritual,
În impulsul unui ritm distorsionat cerebral!
Pentru o doză de gust şovăitor
Înnădiți în ispita unui fățarnic fior,
Prizonieri, unui filon de emoții şi lut trecător...
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
“patruzeci și una de idei “
patruzeci și una de idei,
au scris toți acești efemeridei,
efemeri ai vieții, sau a singurătății
dar toate astea au o cauză,
fiecare are o repauză.
la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,
așa că-ți iei o pauză
în care reflectezi la orice clauză,
din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.
cineva să te-ndrume,
pe această șină-n lume,
șina creației, unde nu toți au albume.
creația se dezvoltă din ceva,
cumva, cândva, ceva a fost acolo
așa că tu te poți cultiva,
chiar dacă acum ești solo.
Copilăria mea
Scumpă copilărie
Dragă, argintie,
Mereu cu bucurie
În cămașa aurie.
Pe dealuri alergând,
Floricele culegând,
Coronițe împletind
Și pe cap purtând...
O copilărie fericită,
E viață împlinită!
Fără mamă, tată,
E viață zbuciumată!
Copilăria-i o povață,
Ce mă-ndrumă-n viață!
Cu bujori în obrăjori,
Cu lacrimi în ochișori.
Copilăria e ca o floricică
Ce-nflorăste ca o mămică,
Dulce, dragă și duioasă
Ca bunica de frumoasă!
Copilăria-i prețioasă,
De Dumnezeu aleasă!
Cu bomboane, ciocolată,
Cu o mamă și un tată.
Ce scurtă-i copilăria!
Plecând cu bucuria!
Ce-n suflet o aveam,
Cu drag o purtam...
Copilăria-i lucru de sfânt
Ce-l găsești doar pe Pământ!
Pe ploaie alergând,
De tristețe plângând...
Totuși florile copilăriei
Sunt amintirile veseliei,
Simțindu-le odinioară,
Ca fiind ultima oară.
La tăticu alergam,
El în brațe mă lua,
Pe obraji mă săruta -
Ce copilărie dulce aveam!!!
16.10.2019
Impas
Inspirația lipsește cu desăvârșire,
Motivația e și ea pustie.
Ce și cum să mai poți scrie?
Poezia era poezie...
Acuma e coadă la berărie.
Lucrezi cu tine să-ți fie bine,
Ceva te ține, te depășește,
Nu mai știi ce te rătăcește
Acceptă tot ce te încetinește.
Eu îmi doresc să poți zbura.
Aripi ți-aș da, dacă aș putea,
Mulțumită să te văd așa,
Să spui, sunt fericită din nou,
Nu credeam că mai pot fi Eu.
Other poems by the author
Îngerul otrăvit - #ingerulmeu
Un înger otrăvit de lumea rea,
Căzu din cer într-o poiană,
Cu-o aripă pământul el lovea,
Și-o lacrimă-i curgea sub geană.
Sub un copac priveam uimit,
La scena ruptă din minune,
Căci mă aflam şi eu dosit,
De lumea dusă spre genune.
Mă-ndrept umil și-ngândurat,
S-ajut pe îngerul căzut, rănit,
Iar el îmi spune trist și supărat,
Că astăzi profeția s-a împlinit.
Privii cam încurcat la minte,
Fiindcă vorba nu i-am înțeles,
Iar el rosti apoi fără cuvinte,
Un murmur surd, aproape șters:
-Nu mai avem putere să luptăm,
Căci firea omului e întunecată,
Noi îngerii trudim să o salvăm,
Dar demonii o țin în iad legată.
De răutatea lumii și firea sa mârşavă,
Toată îngerimea va fi otrăvită,
Şi va ploua cu noi din slavă,
Iar ploaia nu va fi nicicând oprită,
Decât de oameni şi a lor iubire,
Ce astăzi pare a fi încătuşată,
De sufletul ce zace în orbire,
Lumina sfântă nevoind s-o vadă.
Du-te copile şi strigă-n gura mare,
Să audă orice suflet pe pământ,
C-au reuşit un înger să doboare,
Prin răutate şi comportament nesfânt.
#ingerulmeu
Deznădejde
Se stinge focul vechi din vatra lumii,
Și-n scrum rămâne umbra unui vis,
Pe umeri ne apasă greu străbunii,
Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.
Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,
Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,
Iar cerul, obosit de nedreptate,
Își varsă stelele pe un pământ rănit.
S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,
Și nici un glas n-ajunge până-n cer,
Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,
Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.
Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,
Din ochi străini cad lacrimi și oftat,
Toți câinii latră noaptea pe afară,
Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.
Pământul geme sub atâtea cruci,
Iar cerul tace-n semn de neputință,
La porți de case se zăresc năluci,
Ce-mpart scripturi și cer credință.
În piepturi, inimi bat fără de vlagă,
Și de pe umeri îngerii-au fugit,
Căință așteaptă o lume întreagă,
Și-un nou Iisus să fie răstignit.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Vântul
Vântul le știe pe toate,
Și taine, și vorbe urâte,
Le cară zilnic în spate,
Înspre lumi dispărute.
Minciuni, uneltiri, viclenii,
Toate aruncate în vânt,
Șuieră mai întâi în pustii,
Și renasc nefiresc în cuvânt.
Vorbe de duh și iubire,
De adieri, duios mângâiate,
Coboară precum o psaltire,
În inimi ușor flagelate.
Vântul le știe pe toate,
Blesteme întruna adună,
Când istovit nu mai poate,
Se-aruncă turbat în furtună.
Omule, oprește-ți mânia,
Alege-ți fiecare cuvânt,
Tu ești…respectând ierarhia,
Doar o vorbă aruncată în vânt!
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.