Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?
Poems in the same category
Tarot
CĂLĂTORIE
Călătorie cu gândul,
trecutu-i prin cunoștința.
Trupul e efemer si nu o veșnica locuința.
Egoul e rustic,a sincerității elegantă.
Se arată adversar vrednic de balanța.
LIBERTATE
Dragostea pluteste printre
petalele-i catifelate.
De amanți siroposi vor a fi salvate!
Intunericul rămâne la
persoanele selectate,
Viitorul e in iubire si a
dragostei păstrate.
IUBIRE
Cartea dragostei are in
gând înțelepciune,
Călcând peste a sufletului stricăciune.
Prietenia din trecut vine sa se răzbune,
Viitorul își bagă colții,înșelăciune!
DIAVOL
Diavolul se prezinta cu gânduri oficiale,
Păstrează discret cunoștințele-i reale.
Rămân in trecut planurile nupțiale.
Viitorul nu-i din drame superficiale.
Cuvântul
Cuvântul când ni sa dat,
Fie domnul lăudat,
Prin el bunul Dumnezeu,
Ne vorbește tot mereu.
Ne învață și ne îndrumă,
Cum să avem o viață bună.
Duhul sfânt a învățat,
Pe apostoli nencetat.
Toate limbile din lume,
Bunul Dumnezeu le știe.
Trebuie să-l căutăm,
Prin cuvânt să apelăm.
Și să cerem a avea,
Toate in viața asta,
Să ne fie cum dorim,
Pe domnul să-l îndrăgim.
Doamne noi îți mulțumim,
Acest dar, noi îl dorim,
Știm că tu le faci pe toate,
Toate bune bune toate.
Tot ce noi îți cerem ție,
Cu iertare și iubire,
Ne dai toate nencetat,
Fie domnul lăudat .
Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
22 55
Doi e mare gospodar
Doi e mare făurar
An de an sunt în pătrar
Doi de doi pe-un piedestal
Au mai pus în sac, un număr
Sacul, gata să se rupă
Plin de-atâtea cifre mari
Cinci e numărul din sac
Care şade-acum pe burtă
Istovit de-atâta muncă
Peste el se puse-acuma
Un alt cinci, de nou pătrar
Amundouă vor să fie
Frați cu noul făurar
Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani)
Să ne-amintim!
Mă plimb prin țara unde m-am născut
Prin locuri atât de minunate,
Și recunosc că sunt un patriot convins
Care-a trăit și zile întunecate
În astă țară a fost comunism
O perioadă bună pentru unii,
Ce ne-au supus la multe cazne
De am ajuns de râsul lumii
Întăi de toate și peste tot era partidul
În frunte cu coducătorul mult iubit,
Iar prin județe secretarii de partid
Dictau ce le cereau șeful din răsărit
Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi
Așa numita clasă muncitoare,
Care a construit și cultivat pământul
Ca să avem cu toții puțină bunăstare
Dar tot ce produceam se exporta
Și-n țară rămânea mult prea puțin,
Mâncarea se dădea doar pe cartelă
Iar să găsești câte ceva era un chin
Ce se-ntâmpla atunci în lume
Nu se spunea pe radio și televizor,
Nimic prin ziarele locale și naționale
Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor
Dar cel mai grav era că ne-au furat
Acel sfânt sentiment de libertate,
Și pentru care în "89 ne-am revoltat
Plătind cu sânge pentru demnitate
Azi din păcate cu greu ne amintim
De cei ce au murit pentru dreptate,
Foarte puțin am învățat din jertfa lor
Și-n țară este multă...nedreptate!
Bacoviană
Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,
Și lasă-n noroi o urmă de plumb,
Frigul mă mușcă de lacrima udă,
Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.
Luminile tremură-n sticla murdară,
Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,
Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,
Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.
În mine se frânge o clipă din neant,
Iar morții îi sunt doar o seară amant,
Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,
Ce picură sânge într-un ritm obosit.
Se-aud pași străini pe trepte de vată,
În ziduri uscate suspină o piatră,
Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,
Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.
Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,
Pământul e ud și în jur simt durere,
Iar strada se pierde în ceața de humă,
Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.
Se lasă tăcerea și cerul se cerne,
Iar stelele-mi par infinite lanterne,
Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,
Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.
Tarot
CĂLĂTORIE
Călătorie cu gândul,
trecutu-i prin cunoștința.
Trupul e efemer si nu o veșnica locuința.
Egoul e rustic,a sincerității elegantă.
Se arată adversar vrednic de balanța.
LIBERTATE
Dragostea pluteste printre
petalele-i catifelate.
De amanți siroposi vor a fi salvate!
Intunericul rămâne la
persoanele selectate,
Viitorul e in iubire si a
dragostei păstrate.
IUBIRE
Cartea dragostei are in
gând înțelepciune,
Călcând peste a sufletului stricăciune.
Prietenia din trecut vine sa se răzbune,
Viitorul își bagă colții,înșelăciune!
DIAVOL
Diavolul se prezinta cu gânduri oficiale,
Păstrează discret cunoștințele-i reale.
Rămân in trecut planurile nupțiale.
Viitorul nu-i din drame superficiale.
Cuvântul
Cuvântul când ni sa dat,
Fie domnul lăudat,
Prin el bunul Dumnezeu,
Ne vorbește tot mereu.
Ne învață și ne îndrumă,
Cum să avem o viață bună.
Duhul sfânt a învățat,
Pe apostoli nencetat.
Toate limbile din lume,
Bunul Dumnezeu le știe.
Trebuie să-l căutăm,
Prin cuvânt să apelăm.
Și să cerem a avea,
Toate in viața asta,
Să ne fie cum dorim,
Pe domnul să-l îndrăgim.
Doamne noi îți mulțumim,
Acest dar, noi îl dorim,
Știm că tu le faci pe toate,
Toate bune bune toate.
Tot ce noi îți cerem ție,
Cu iertare și iubire,
Ne dai toate nencetat,
Fie domnul lăudat .
Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
22 55
Doi e mare gospodar
Doi e mare făurar
An de an sunt în pătrar
Doi de doi pe-un piedestal
Au mai pus în sac, un număr
Sacul, gata să se rupă
Plin de-atâtea cifre mari
Cinci e numărul din sac
Care şade-acum pe burtă
Istovit de-atâta muncă
Peste el se puse-acuma
Un alt cinci, de nou pătrar
Amundouă vor să fie
Frați cu noul făurar
Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani)
Să ne-amintim!
Mă plimb prin țara unde m-am născut
Prin locuri atât de minunate,
Și recunosc că sunt un patriot convins
Care-a trăit și zile întunecate
În astă țară a fost comunism
O perioadă bună pentru unii,
Ce ne-au supus la multe cazne
De am ajuns de râsul lumii
Întăi de toate și peste tot era partidul
În frunte cu coducătorul mult iubit,
Iar prin județe secretarii de partid
Dictau ce le cereau șeful din răsărit
Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi
Așa numita clasă muncitoare,
Care a construit și cultivat pământul
Ca să avem cu toții puțină bunăstare
Dar tot ce produceam se exporta
Și-n țară rămânea mult prea puțin,
Mâncarea se dădea doar pe cartelă
Iar să găsești câte ceva era un chin
Ce se-ntâmpla atunci în lume
Nu se spunea pe radio și televizor,
Nimic prin ziarele locale și naționale
Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor
Dar cel mai grav era că ne-au furat
Acel sfânt sentiment de libertate,
Și pentru care în "89 ne-am revoltat
Plătind cu sânge pentru demnitate
Azi din păcate cu greu ne amintim
De cei ce au murit pentru dreptate,
Foarte puțin am învățat din jertfa lor
Și-n țară este multă...nedreptate!
Bacoviană
Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,
Și lasă-n noroi o urmă de plumb,
Frigul mă mușcă de lacrima udă,
Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.
Luminile tremură-n sticla murdară,
Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,
Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,
Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.
În mine se frânge o clipă din neant,
Iar morții îi sunt doar o seară amant,
Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,
Ce picură sânge într-un ritm obosit.
Se-aud pași străini pe trepte de vată,
În ziduri uscate suspină o piatră,
Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,
Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.
Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,
Pământul e ud și în jur simt durere,
Iar strada se pierde în ceața de humă,
Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.
Se lasă tăcerea și cerul se cerne,
Iar stelele-mi par infinite lanterne,
Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,
Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.
Other poems by the author
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
În toate, mama mea…
E-un susur cald în foșnetele serii,
Sporind lumina dinspre stea,
Și-n glasul lui aud cântarea verii,
Și parcă-mi cântă mama mea...
O ploaie cade lin peste pridvoare,
Și-n streașină se frânge vremea grea,
Aud cum plânge apa în izvoare,
Și simt că plânge mama mea…
Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,
Și mă condamn că vina toată e a mea,
Dar simt o mângâiere care mă ridică,
Și știu, că este mama mea...
Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,
Iar lacrima se-așază peste ea,
Un foc încins îmi răscolește firea,
Și-mi vine dor de mama mea….
Atunci adie-n cer mirosul de gutuie,
Și-n palme mi se așează-o stea,
Iar la icoana veche și gălbuie,
Stă încă-un înger…Mama mea.
Vântul
Vântul le știe pe toate,
Și taine, și vorbe urâte,
Le cară zilnic în spate,
Înspre lumi dispărute.
Minciuni, uneltiri, viclenii,
Toate aruncate în vânt,
Șuieră mai întâi în pustii,
Și renasc nefiresc în cuvânt.
Vorbe de duh și iubire,
De adieri, duios mângâiate,
Coboară precum o psaltire,
În inimi ușor flagelate.
Vântul le știe pe toate,
Blesteme întruna adună,
Când istovit nu mai poate,
Se-aruncă turbat în furtună.
Omule, oprește-ți mânia,
Alege-ți fiecare cuvânt,
Tu ești…respectând ierarhia,
Doar o vorbă aruncată în vânt!
Impresii
El stă spășit cu cartea-n mână,
Cuvintele transpiră în antet,
În fiecare zi cititul îl amână,
Şi zi de zi se crede mai deștept.
O carte groasă îi este doar suport,
Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,
Căci s-o deschidă-i inutil efort,
Și are o fobie de scrisele cuvinte.
Degeaba îi vorbești de toți poeții,
Ce-și plâng amarul într-un vers,
A plâns și el de-a lungul vieții,
Când pasul i-a fost lent și în regres.
Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,
Când lui îi bate zilnic potera la ușă?
Își scrie numele cu degetul și ghioaga,
Cititul rămânându-i doar în gușă.
Să lași o carte în mâna unui necitit,
Între coperți întruna plânge și bolește,
Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,
Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.
Romanță
Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,
Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,
Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,
Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,
(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),
Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.
Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,
În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,
Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,
Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.
Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,
Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,
Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,
Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,
Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,
S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...
Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,
Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,
Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,
Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.
Coșmar
Se scurge-n mine timpul ca o vină,
Pe dinăuntru-mi curge-un vis ascuns,
Și parcă-n piept mi s-a născut un plâns,
Ce nu se mai ridică spre lumină.
Sub mersul meu, pământul se desface,
Și simt cum mor cu fiecare pas,
Un zeu căzut mă ține la taifas,
Dar cred că-n tot ce-mi spune se preface.
Din ochii reci, priviri îmi cară-n minte,
Ca niște lupi ce-nvăluie păduri,
Iar din rărunchi mă fulgeră călduri,
Și-ncet mă nărui sub veșminte.
Mi-e frică să adorm și încă tremur,
Bolborosesc cuvinte fără rost,
În piept mi-e plânsul mai anost,
Și parcă-n toată casa e cutremur.
Un hohot surd la geamuri se-nfiripă,
Tavanul parcă stă să cadă,
Pe hol stau umbrele la coadă,
Și brusc oglinzile se-ntunecă și țipă.
O, nu mai pot trăi fără coșmaruri,
Mi-e noaptea cumpărată de stihii,
Iar carnea de pe trup mi-o fac fâșii,
Ca sufletul să-l pot juca la zaruri.
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
În toate, mama mea…
E-un susur cald în foșnetele serii,
Sporind lumina dinspre stea,
Și-n glasul lui aud cântarea verii,
Și parcă-mi cântă mama mea...
O ploaie cade lin peste pridvoare,
Și-n streașină se frânge vremea grea,
Aud cum plânge apa în izvoare,
Și simt că plânge mama mea…
Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,
Și mă condamn că vina toată e a mea,
Dar simt o mângâiere care mă ridică,
Și știu, că este mama mea...
Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,
Iar lacrima se-așază peste ea,
Un foc încins îmi răscolește firea,
Și-mi vine dor de mama mea….
Atunci adie-n cer mirosul de gutuie,
Și-n palme mi se așează-o stea,
Iar la icoana veche și gălbuie,
Stă încă-un înger…Mama mea.
Vântul
Vântul le știe pe toate,
Și taine, și vorbe urâte,
Le cară zilnic în spate,
Înspre lumi dispărute.
Minciuni, uneltiri, viclenii,
Toate aruncate în vânt,
Șuieră mai întâi în pustii,
Și renasc nefiresc în cuvânt.
Vorbe de duh și iubire,
De adieri, duios mângâiate,
Coboară precum o psaltire,
În inimi ușor flagelate.
Vântul le știe pe toate,
Blesteme întruna adună,
Când istovit nu mai poate,
Se-aruncă turbat în furtună.
Omule, oprește-ți mânia,
Alege-ți fiecare cuvânt,
Tu ești…respectând ierarhia,
Doar o vorbă aruncată în vânt!
Impresii
El stă spășit cu cartea-n mână,
Cuvintele transpiră în antet,
În fiecare zi cititul îl amână,
Şi zi de zi se crede mai deștept.
O carte groasă îi este doar suport,
Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,
Căci s-o deschidă-i inutil efort,
Și are o fobie de scrisele cuvinte.
Degeaba îi vorbești de toți poeții,
Ce-și plâng amarul într-un vers,
A plâns și el de-a lungul vieții,
Când pasul i-a fost lent și în regres.
Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,
Când lui îi bate zilnic potera la ușă?
Își scrie numele cu degetul și ghioaga,
Cititul rămânându-i doar în gușă.
Să lași o carte în mâna unui necitit,
Între coperți întruna plânge și bolește,
Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,
Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.
Romanță
Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,
Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,
Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,
Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,
(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),
Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.
Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,
În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,
Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,
Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.
Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,
Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,
Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,
Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,
Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,
S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...
Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,
Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,
Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,
Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.
Coșmar
Se scurge-n mine timpul ca o vină,
Pe dinăuntru-mi curge-un vis ascuns,
Și parcă-n piept mi s-a născut un plâns,
Ce nu se mai ridică spre lumină.
Sub mersul meu, pământul se desface,
Și simt cum mor cu fiecare pas,
Un zeu căzut mă ține la taifas,
Dar cred că-n tot ce-mi spune se preface.
Din ochii reci, priviri îmi cară-n minte,
Ca niște lupi ce-nvăluie păduri,
Iar din rărunchi mă fulgeră călduri,
Și-ncet mă nărui sub veșminte.
Mi-e frică să adorm și încă tremur,
Bolborosesc cuvinte fără rost,
În piept mi-e plânsul mai anost,
Și parcă-n toată casa e cutremur.
Un hohot surd la geamuri se-nfiripă,
Tavanul parcă stă să cadă,
Pe hol stau umbrele la coadă,
Și brusc oglinzile se-ntunecă și țipă.
O, nu mai pot trăi fără coșmaruri,
Mi-e noaptea cumpărată de stihii,
Iar carnea de pe trup mi-o fac fâșii,
Ca sufletul să-l pot juca la zaruri.