Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?
Poems in the same category
Poem
Cândva, o femeie cu parul blond,iti va apărea în cale
Nu o întrebi cum e viața ei
Nici ea pe tine,
O vei vedea aranjată la volan,ducându-și pisica la veterinar
Se va uita o secundă ,Acea secundă în care..nu te mai recunoaște,
Nici acea noapte plină de sărutări,Și nici paharul cu vin..ce de dor îl mai scuturi.
Fantomele țipă noaptea
Afară e liniște mortală.
E noapte și e ploaie.
Eu merg pe drum.
Și tot tac în liniștea mea.
Îmi aud pasurile mele.
Încet și totodată grăbite.
Iată și am ajuns acasă.
În apartamentul meu.
Unde trăiesc singură,
Cam vreo doi ani.
Și mi-e frică anume noaptea.
Simt parcă cineva mă privește.
Plec să fac baie.
Și apoi eu ies de acolo.
Cu o frică mare.
Aud în camera mea.
cum țipă fantomele.
Și nu știu unde să mă ascund,
Îmi spun în gândul meu:
Dar dacă mă găsește?
Dacă mă va prinde fantoma?
Prin umerii mei trece un frig.
Când privesc oglinda.
Si aud cum fantoma țipă.
Nu mă mai pot trezi.
Din coșmarul de noapte.
Iarăși din oglindă mă privește fantoma.
Deja e zi și nu mi-e frică.
Fantomele nu mai țipă.
Țipă numai atunci.
Când noaptea vine,
Și e ora 00:00.
Nebunie
Râvnim adeseori vulcanic
Spre strălucire,laudă,avere
Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,
Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere
Poțiune cu efect real
Uităm modestele origini,
Ne cățărăm pe-naltul piedestal
Prețios prilej ne înbucură în inimi
Străbunii ce nu-i mai amintim
Sunt doar tablou umplut de acuarelă
Și totuși datorită lor trăim,
Ei fiind și azi o santinelă
Defilăm acum cu papion la gât
De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,
Extaz dulceag trăim! dar cât?
Căci falsa pace naște doar morminte.
New age
Ne este vorba caldă și mieroasă,
Dar zilnic jefuim morminte,
Trădăm pe fratele din casă,
Și-n spovedanii siluim cuvinte.
Avem și măduva stricată-n oase,
C-am adoptat noi legi și ritualuri,
Iar simțurile calde și frumoase,
Le-am înecat voit în false idealuri.
Ologilor pantofi le-am comandat,
Iar ciungilor mănuși brodate,
Apoi i-am prins și spânzurat,
Pe acei ce ne-au cărat în spate.
Ne ard biserici zilnic din senin,
Și căutam prin ceruri piromani,
Prescura ni-i dospită cu venin,
Și totul se rezumă doar la bani.
De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,
De e bărbat, tu minți, ea e femeie,
De-i frig, gândește că ți-e cald,
Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.
Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,
Aceasta cred că-i unica salvare,
Ne-om curăța de mucegai și bube,
Plângând pe acei rămași sub soare.
Nu mai e loc de mine pe pământ
Nu mai e loc de mine pe pământ,
Mă scuipă grotele afară,
Sunt animalul cel mai blând,
Ce-a evadat din viața sa precară.
Nu mai e loc de mine pe sub ape,
Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,
Aștept pe moarte din mine să se-adape,
În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.
Nu mai e loc de mine nici în cer,
Sunt prăbușit mereu peste abisuri,
Deși, demult, nimica nu mai cer,
Primesc exil în compromisuri.
Nu mai e loc de mine nici în mine,
Mă car în spate ca pe-un parazit,
Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?
Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?
Nu mai e loc deloc în alte locuri,
Sunt toate doar de oameni ocupate,
Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,
Ce-și cară tot spectacolul în spate.
*Zile de Mai în August
Timpul, pe uscat,
se scurge-ncet, nesimțit,
prin lacrimi risipite-n vânt.
Câte zile de Mai, în August strânse,
șoptesc să le gustăm separat?
Te uiți în oglindă, uneori,
sau doar eu caut răspunsuri pe pleoape,
obosită?
Câte priviri întorci, un deochi rece?
Câte dureri de cap să duci, pe vârful limbii?
Frigiderul plin, dar sufletul gol,
Cât poți simți?
Un doliu înmărmurit cu dulceață de zmeură,
Zahăr pudră sau lămâie?
Sticlele de vin privesc invidioase,
pe care o deschizi, în final,
început sau sfârșit?
Rujul șters, urme pe șervețel,
Durere astupată cu vată,
ai uitat apusul, oare?
Îți privești chipul în oglindă,
ce s-a schimbat din nou?
Părul după ureche, ochi de sticlă,
Descântec pe guler,
minte lucidă, în perdele-ascunsă.
Pe suspine numeri bătăile inimii,
cine le-a sărutat,
pe marginea prăpastiei?
Poem
Cândva, o femeie cu parul blond,iti va apărea în cale
Nu o întrebi cum e viața ei
Nici ea pe tine,
O vei vedea aranjată la volan,ducându-și pisica la veterinar
Se va uita o secundă ,Acea secundă în care..nu te mai recunoaște,
Nici acea noapte plină de sărutări,Și nici paharul cu vin..ce de dor îl mai scuturi.
Fantomele țipă noaptea
Afară e liniște mortală.
E noapte și e ploaie.
Eu merg pe drum.
Și tot tac în liniștea mea.
Îmi aud pasurile mele.
Încet și totodată grăbite.
Iată și am ajuns acasă.
În apartamentul meu.
Unde trăiesc singură,
Cam vreo doi ani.
Și mi-e frică anume noaptea.
Simt parcă cineva mă privește.
Plec să fac baie.
Și apoi eu ies de acolo.
Cu o frică mare.
Aud în camera mea.
cum țipă fantomele.
Și nu știu unde să mă ascund,
Îmi spun în gândul meu:
Dar dacă mă găsește?
Dacă mă va prinde fantoma?
Prin umerii mei trece un frig.
Când privesc oglinda.
Si aud cum fantoma țipă.
Nu mă mai pot trezi.
Din coșmarul de noapte.
Iarăși din oglindă mă privește fantoma.
Deja e zi și nu mi-e frică.
Fantomele nu mai țipă.
Țipă numai atunci.
Când noaptea vine,
Și e ora 00:00.
Nebunie
Râvnim adeseori vulcanic
Spre strălucire,laudă,avere
Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,
Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere
Poțiune cu efect real
Uităm modestele origini,
Ne cățărăm pe-naltul piedestal
Prețios prilej ne înbucură în inimi
Străbunii ce nu-i mai amintim
Sunt doar tablou umplut de acuarelă
Și totuși datorită lor trăim,
Ei fiind și azi o santinelă
Defilăm acum cu papion la gât
De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,
Extaz dulceag trăim! dar cât?
Căci falsa pace naște doar morminte.
New age
Ne este vorba caldă și mieroasă,
Dar zilnic jefuim morminte,
Trădăm pe fratele din casă,
Și-n spovedanii siluim cuvinte.
Avem și măduva stricată-n oase,
C-am adoptat noi legi și ritualuri,
Iar simțurile calde și frumoase,
Le-am înecat voit în false idealuri.
Ologilor pantofi le-am comandat,
Iar ciungilor mănuși brodate,
Apoi i-am prins și spânzurat,
Pe acei ce ne-au cărat în spate.
Ne ard biserici zilnic din senin,
Și căutam prin ceruri piromani,
Prescura ni-i dospită cu venin,
Și totul se rezumă doar la bani.
De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,
De e bărbat, tu minți, ea e femeie,
De-i frig, gândește că ți-e cald,
Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.
Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,
Aceasta cred că-i unica salvare,
Ne-om curăța de mucegai și bube,
Plângând pe acei rămași sub soare.
Nu mai e loc de mine pe pământ
Nu mai e loc de mine pe pământ,
Mă scuipă grotele afară,
Sunt animalul cel mai blând,
Ce-a evadat din viața sa precară.
Nu mai e loc de mine pe sub ape,
Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,
Aștept pe moarte din mine să se-adape,
În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.
Nu mai e loc de mine nici în cer,
Sunt prăbușit mereu peste abisuri,
Deși, demult, nimica nu mai cer,
Primesc exil în compromisuri.
Nu mai e loc de mine nici în mine,
Mă car în spate ca pe-un parazit,
Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?
Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?
Nu mai e loc deloc în alte locuri,
Sunt toate doar de oameni ocupate,
Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,
Ce-și cară tot spectacolul în spate.
*Zile de Mai în August
Timpul, pe uscat,
se scurge-ncet, nesimțit,
prin lacrimi risipite-n vânt.
Câte zile de Mai, în August strânse,
șoptesc să le gustăm separat?
Te uiți în oglindă, uneori,
sau doar eu caut răspunsuri pe pleoape,
obosită?
Câte priviri întorci, un deochi rece?
Câte dureri de cap să duci, pe vârful limbii?
Frigiderul plin, dar sufletul gol,
Cât poți simți?
Un doliu înmărmurit cu dulceață de zmeură,
Zahăr pudră sau lămâie?
Sticlele de vin privesc invidioase,
pe care o deschizi, în final,
început sau sfârșit?
Rujul șters, urme pe șervețel,
Durere astupată cu vată,
ai uitat apusul, oare?
Îți privești chipul în oglindă,
ce s-a schimbat din nou?
Părul după ureche, ochi de sticlă,
Descântec pe guler,
minte lucidă, în perdele-ascunsă.
Pe suspine numeri bătăile inimii,
cine le-a sărutat,
pe marginea prăpastiei?
Other poems by the author
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Îndepărtare
Și zilnic mă gândesc numai la tine,
Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,
Pe noapte am culcat-o lângă mine,
Apoi am evadat cu luna sus în munți.
Sub geam îți curge un râu de lacrimi,
Ce-a izvorât demult din inimă și dor,
Deschide larg fereastra mea de patimi,
Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.
Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,
Și am să vin ca să ți-o las la ușă,
De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,
Un urlet lung, și-o mână de cenușă.
Amor
Amurgul deja miroase a noapte,
În lună zeii cioplesc albe stele,
Pe boltă apar pete răzlețe de lapte,
Ce-n tremur varsă lumină din ele.
Clopote, cu zgomot, mângâie norii,
Vântul scârțâie scândura-n gard,
Timpul, fugar, rescrie trecute istorii,
Satul și valea se cufundă-n hazard.
Ochii sălbatici par felinare-n tufișuri,
Turmele dorm lângă brazi și izvoare,
Un cântec de fluier venit din hățișuri,
E scut și săgeată pentru lupi și mioare.
În case bătrâne lampa grabnic se stinge,
Pe ulițe răzlețe, rătăcește-un fecior,
Cu viața-n spinare, cu focul ce-l frige,
Pământul sub talpă-i freamătă a dor.
Gândul îi naște fiori de idilă sub lună,
Păsări de noapte îi zbor dinainte,
Merg fericiți deopotrivă împreună,
Stele sclipesc iar noaptea-i cuminte.
Cu galbena-i față, luna pare obosită,
Cioplitul de stele se oprește spre zori,
Feciorul se-ntoarce, și-i fără iubită,
Cu viața în spate, cu pași mici și ușori:
-De-ar fi tinerețea numai cu aur spoită,
De n-are iubire...mai bine să mori!
Epigrame XII
Existenţă
Din zori şi până seara tot lucra,
Şi-acuma la priveghi discută asistenţa,
- Ce paradox…căci el muncea,
Ca să-şi câştige existenţa.
Soţia
Soţia mea când e nervoasă
Exact un câine cu-a sa pradă
Cu faţa latră furioasă,
Cu fundul parcă dă din coadă.
Unora
Epigrame am scris duium,
Să citiţi pe saturate,
Dar sunt criticat acum,
Că sunt foarte nesărate.
Colegei mele
Colega mea îi mare şahistă,
Să facem o partidă, zi de zi insistă,
Şi am plecat cu gândul să-i dau MAT,
Dar am ajuns cu ea la PAT.
Cuplu zodiacal
El e leu şi ea leoaică,
Astrele-au lucrat pe ei,
Şi au reuşit să-i facă,
Chiar un cuplu…de doi lei.
Soţia
Având o genă mincinoasă,
I-am oferit perfid un măr,
Căci doar aşa mai scot din ea,
Un sâmbure de adevăr.
Discuţii
Între patru ochi cu-a mea consoartă,
Aveam discuţii pe orice temei,
De ieri, după o lungă ceartă,
Purtăm discuţii… doar în trei.
Diagnostic
Medicul i-a confirmat o bănuială,
Are probleme cu calculul renal,
Însă eu susţin mai cu sfială,
Că problema e… cu cel mental.
Unui critic
Critic dacă este,
Nu-i mare poveste,
Dar mă înfior,
Că-i şi bârfitor.
Soţiei avocat
Un cuplu perfect, ideal
Cu el şcolit, înaltă clasă,
Cu ea, ce judecă la tribunal,
Dar jură strâmb acasă.
Dacă tu ai dispărea - “Dacă tu ai dispărea”(A.Păunescu)
Dacă tu ai dispărea,
Ca un vis sfârșit deodată,
Te-aș sculpta din umbra mea,
Într-o noapte înstelată.
Ți-aș croi din dor veșmânt,
Pe suspine te-aș aduce,
Să te port până-n mormânt ,
Să-mi fii și pământ, și cruce.
Dacă tu ai dispărea,
M-aș topi în neființă,
Și m-aș face-n cer o stea,
Să te-ndrum spre biruință.
Mai apoi, să poți, să vii,
Ca un zumzet îngeresc,
Lin, pe aripi să mă ții,
Și să-ți spun cât te iubesc.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș zidi icoana vie,
Dintr-un colț uitat de stea,
Dintr-o lacrimă târzie.
Și-ntr-o zi, din visul meu,
Ți-aș întoarce pașii-n lume,
Și-am să-l rog pe Dumnezeu,
Să îți dea același nume.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș găsi urma în vânt,
Aș culege aroma sa,
Și aș pune-o în pământ,
Să răsară câmp cu flori,
Și izvoare ce suspină,
Să te nască apoi în zori,
Dimineața cea divină.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș lua clipa trăită,
Și m-aș îngropa în ea,
Ca o șoaptă nerostită.
Și-ntr-o zi, cu cer superb,
De mă vei striga, ca ciută,
M-aș întoarce ca un cerb,
În pădurea ta, pierdută.
Bolnav de tine
Eu cred că m-am îmbolnăvit de tine,
Nici vraci, nici doctori nu au leac,
Și n-am știut c-acestă boală face bine,
Iar cancerul pe lângă ea, e-un fleac.
Ești boala mea ce trupul îmi zdrobește,
Și-n loc să zac la pat, eu zburd și zbor,
Și ca pe-un drog te-aș consuma orbește,
Să fiu bolnav de tine, de boala ta să mor.
Aș suporta spășit și terapia intensivă,
Înlănțuit pe veci de-un virus patogen,
Iar tu să fii o soră medicală agresivă,
Ce îmi donează sânge și-mi suflă oxigen.
Ca un bolnav nebun mă liniștesc cu tine,
Te las să-mi scrii rețete și tainice scrisori,
Și-aș suferi cumplit dacă m-aș face bine,
De aceea fă-mi injecții, în inimă, cu flori.
Voi fi un veșnic pacient, bolnav de tine,
Căci vindecarea îmi va fi deopotrivă moarte,
Și-am să trăiesc cu acestă boală-n mine,
O boală dulce, și cu o suferință aparte.
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Îndepărtare
Și zilnic mă gândesc numai la tine,
Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,
Pe noapte am culcat-o lângă mine,
Apoi am evadat cu luna sus în munți.
Sub geam îți curge un râu de lacrimi,
Ce-a izvorât demult din inimă și dor,
Deschide larg fereastra mea de patimi,
Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.
Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,
Și am să vin ca să ți-o las la ușă,
De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,
Un urlet lung, și-o mână de cenușă.
Amor
Amurgul deja miroase a noapte,
În lună zeii cioplesc albe stele,
Pe boltă apar pete răzlețe de lapte,
Ce-n tremur varsă lumină din ele.
Clopote, cu zgomot, mângâie norii,
Vântul scârțâie scândura-n gard,
Timpul, fugar, rescrie trecute istorii,
Satul și valea se cufundă-n hazard.
Ochii sălbatici par felinare-n tufișuri,
Turmele dorm lângă brazi și izvoare,
Un cântec de fluier venit din hățișuri,
E scut și săgeată pentru lupi și mioare.
În case bătrâne lampa grabnic se stinge,
Pe ulițe răzlețe, rătăcește-un fecior,
Cu viața-n spinare, cu focul ce-l frige,
Pământul sub talpă-i freamătă a dor.
Gândul îi naște fiori de idilă sub lună,
Păsări de noapte îi zbor dinainte,
Merg fericiți deopotrivă împreună,
Stele sclipesc iar noaptea-i cuminte.
Cu galbena-i față, luna pare obosită,
Cioplitul de stele se oprește spre zori,
Feciorul se-ntoarce, și-i fără iubită,
Cu viața în spate, cu pași mici și ușori:
-De-ar fi tinerețea numai cu aur spoită,
De n-are iubire...mai bine să mori!
Epigrame XII
Existenţă
Din zori şi până seara tot lucra,
Şi-acuma la priveghi discută asistenţa,
- Ce paradox…căci el muncea,
Ca să-şi câştige existenţa.
Soţia
Soţia mea când e nervoasă
Exact un câine cu-a sa pradă
Cu faţa latră furioasă,
Cu fundul parcă dă din coadă.
Unora
Epigrame am scris duium,
Să citiţi pe saturate,
Dar sunt criticat acum,
Că sunt foarte nesărate.
Colegei mele
Colega mea îi mare şahistă,
Să facem o partidă, zi de zi insistă,
Şi am plecat cu gândul să-i dau MAT,
Dar am ajuns cu ea la PAT.
Cuplu zodiacal
El e leu şi ea leoaică,
Astrele-au lucrat pe ei,
Şi au reuşit să-i facă,
Chiar un cuplu…de doi lei.
Soţia
Având o genă mincinoasă,
I-am oferit perfid un măr,
Căci doar aşa mai scot din ea,
Un sâmbure de adevăr.
Discuţii
Între patru ochi cu-a mea consoartă,
Aveam discuţii pe orice temei,
De ieri, după o lungă ceartă,
Purtăm discuţii… doar în trei.
Diagnostic
Medicul i-a confirmat o bănuială,
Are probleme cu calculul renal,
Însă eu susţin mai cu sfială,
Că problema e… cu cel mental.
Unui critic
Critic dacă este,
Nu-i mare poveste,
Dar mă înfior,
Că-i şi bârfitor.
Soţiei avocat
Un cuplu perfect, ideal
Cu el şcolit, înaltă clasă,
Cu ea, ce judecă la tribunal,
Dar jură strâmb acasă.
Dacă tu ai dispărea - “Dacă tu ai dispărea”(A.Păunescu)
Dacă tu ai dispărea,
Ca un vis sfârșit deodată,
Te-aș sculpta din umbra mea,
Într-o noapte înstelată.
Ți-aș croi din dor veșmânt,
Pe suspine te-aș aduce,
Să te port până-n mormânt ,
Să-mi fii și pământ, și cruce.
Dacă tu ai dispărea,
M-aș topi în neființă,
Și m-aș face-n cer o stea,
Să te-ndrum spre biruință.
Mai apoi, să poți, să vii,
Ca un zumzet îngeresc,
Lin, pe aripi să mă ții,
Și să-ți spun cât te iubesc.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș zidi icoana vie,
Dintr-un colț uitat de stea,
Dintr-o lacrimă târzie.
Și-ntr-o zi, din visul meu,
Ți-aș întoarce pașii-n lume,
Și-am să-l rog pe Dumnezeu,
Să îți dea același nume.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș găsi urma în vânt,
Aș culege aroma sa,
Și aș pune-o în pământ,
Să răsară câmp cu flori,
Și izvoare ce suspină,
Să te nască apoi în zori,
Dimineața cea divină.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș lua clipa trăită,
Și m-aș îngropa în ea,
Ca o șoaptă nerostită.
Și-ntr-o zi, cu cer superb,
De mă vei striga, ca ciută,
M-aș întoarce ca un cerb,
În pădurea ta, pierdută.
Bolnav de tine
Eu cred că m-am îmbolnăvit de tine,
Nici vraci, nici doctori nu au leac,
Și n-am știut c-acestă boală face bine,
Iar cancerul pe lângă ea, e-un fleac.
Ești boala mea ce trupul îmi zdrobește,
Și-n loc să zac la pat, eu zburd și zbor,
Și ca pe-un drog te-aș consuma orbește,
Să fiu bolnav de tine, de boala ta să mor.
Aș suporta spășit și terapia intensivă,
Înlănțuit pe veci de-un virus patogen,
Iar tu să fii o soră medicală agresivă,
Ce îmi donează sânge și-mi suflă oxigen.
Ca un bolnav nebun mă liniștesc cu tine,
Te las să-mi scrii rețete și tainice scrisori,
Și-aș suferi cumplit dacă m-aș face bine,
De aceea fă-mi injecții, în inimă, cu flori.
Voi fi un veșnic pacient, bolnav de tine,
Căci vindecarea îmi va fi deopotrivă moarte,
Și-am să trăiesc cu acestă boală-n mine,
O boală dulce, și cu o suferință aparte.