Nostalgie

Iubeşte ploaia pentru momentele dintre, 

Pentru elixirul vieții revărsat prin rădăcinile pădurilor

Şi emanat în menirea subtilă ṣi fragilă ce-i umblă cărârile,

Pentru mugurii nimfelor dezveliți în mângâierea seninului,

În culorile irisului, în crângul pupilei, în miresmele şi țopăiala copilăriei.

Iubeşte ploaia cum curge de pe obrazul iubitei

În arṣița palmei ce vine s-o-ntâmpine.

Iubeşte ploaia în ritmul ce-l cântă...

Iubeṣte-o!

Fiecare picătură!

E minunat de scumpă...

Noaptea mă îmbracă în tăcerea ei nesfârșită, 

Gândul la tine îmi e o lume nebănuită,

Unde dorul e steaua ce luminează în noapte

Și depărtarea dintre noi se vrea...mai aproape.

Cerul mușcă din lună, aștrii nopții au înghețat,

Șoapte fără glas prin vântul iernii răzbat.

Închid ochii și tot tu îmi vii mai aproape

Visul ce nu se stinge și arde în fiecare noapte.

În adâncul tăcerii mă regăsesc în privirea ta

Amintirea reînvie clipele ce ne-au fost senine

Noaptea mă învăluie in al ei negru de catifea

Deși distanța ne ține în două lumi străine...ești cu mine.

lubirea este draga...

Dar cine o sã tragă?

Pentru ea sau pentru tine,

Numai tu stii ce e bine.

lubire cu foc nestins,

În ai tãi ochii ce sclipesc ca cerul...

Cine stie cum o fi gerul?

Sắ stau departe de tine,

Sã se adune ploi si furtuni în mine,

Să nu-ti simt parfumul lângă mine.

lubirea, cu ale sale căi distinse,

Cu emotii si sentimente închise,

Visuri si planuri scrise...

Cine stie cum va fi mâine?

lubirea, cu dorul ei nespus,

Când inima îsi caută răspuns,

În tăcerea noptii lungi,

Cine stie dacă vom mai fi la fel mâine?

Să te iubesc sau să mã las de tine,

Să fiu al tău sau sã rămân pe sine?

lubirea rămâne ca un vis în noapte,

Cine stie ce va fi, când lumânarea se va stinge.

lubirea cu păduri de umbre,

Cu fluturi ce zboară spre văzduh,

Cine stie dacă va fi vreodată,

Sau dacă vom rămâne doar un vis în zori?

Simt un freamăt lângă zorii apuși 

Cu al nostru destin nespus.

Simt un fior tremurător

Căci cuvintele tale

Vor un perfect apus de soare.

Vreau să te ating , acum

Să mă topesc , adanc

În sufletul tău , plăpând.

Tot timpul, ai fost Tu

Și ai avut mereu un atuu

Pentru că știai că ești slăbiciunea mea

Și ai profitat la maxim de ea

M-ai sedus cu vorbe dulci

Și cu acele mângâieri

Până când am fost prinsă

Într-o capcană de vină

Însă, ce nu știi tu

Este că, ești și tu pentru mine,un atuu

Pentru că ochii tăi nu mă pot minții

Și văd dragostea ta din priviri

Și mă holbez la tine cu drag

Pentru că, pentru mine ești un dar

Și nu voi mai face aceași greșeală

Ca să te pierd iară

Și dacă la început, mă credeam defectă

Mi-ai arătat, că eu sunt cea perfectă

Și ochii mei vor fi doar pentru tine

Pentru că vreau să fii parte din mine

Grija atentă pe care mi-o dai

Toate acele jocuri , la care doar visai

M-au făcut să simt fluturi de iubire

Pe care nu i-am mai simțit pentru nimeni

Însă, amândoi m-ai avem de lucrat

La cea ce este stricat

Pentru că perfecți vrem să devenim

Ca să putem juca în acest film

Iar proagoniștii principali suntem noi

Și nu îmi vine să cred că visăm la asta amândoi

Și o să am grijă de sufletul tău înnorat

Pentru că vreau să devin curcubeul tau înfrumusețat

Și după atâta timp

În care, nefericirea pe mine ma dobândit

Îmi văd speranța în ochii tăi

Și îmi doresc ca tu să vezi fericire în ai mei!

Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,

Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,

Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,

Ce le-a condus pe ultimul drum.

Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,

O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,

Iar cuvintele tandre rostite de iubită,

Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.

Privesc fără să văd, ascult fără să aud,

Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,

Aici unde speranţele adorm ori se ascund,

Mustrate de demonii coborâţi din nouri.

Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,

Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,

Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,

Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.

Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,

Vor visa zâmbitori pe oasele mele,

Şi timpul când mama în mijlocul iernii,

Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.

Du-te pădure şi fă-te copac,

Aruncă-ţi crengile peste câmpie,

Şi lasă-mă-n pustie să zac,

În cântec surd de ciocârlie.

Du-te pârâu şi fă-te izvor,

Mistuie-ţi apele în deşertul arid,

Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,

În albia secată sub un soare torid,

Purcede jăratec şi fă-te scânteie,

Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,

Şi adu lângă mine orice femeie,

Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.

Purcede măicuţă şi fă-te copil,

Supusă, acceptă jurământul cel cast,

Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,

Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.

Du-te lumină şi fă-te atom,

Orbeşte Pământul pentr-o clipită,

Să rămân numai eu, ultimul om...

Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea mireasă,

Să-mi citeşti din poezii,

Când tristeţea te apasă.

C-am să stau în colţ ferit,

Şi-am s-ascult a tale şoapte,

Retrăind cum ne-am iubit,

Prin cuvintele din carte.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea soţie,

Să asculţi doar liturghii,

Când biserica-i pustie.

C-am să reaprind altarul,

Cununându-ne iar azi,

Prefăcându-mă în amarul,

Ce-ţi şiroaie pe obraji.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Dulcea mea, amara mea,

Nu mai sta şi suferi,

Ci mă caută-ntr-o stea,

Să mă recompui din dor,

Şi o fărâmă de iubire,

Şi-am să fiu nemuritor,

Vieţuind în a ta fire.

Plâng iarăși peste adânca-ți rană, 

Ca sângele să ți-l încheg în vers, 

Iar lacrimi lucind pe obraz în goană, 

Străbat același drum prin univers. 

Ți-e gândul mort și steaua neagră, 

Cu ochii mei albaștri o reaprind, 

Și muguri curg din inima-ți beteagă,

Pe pieptul meu de gheață, înflorind. 

Și nu mai știu de ce și cum dar plâng, 

Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut, 

Umil m-aplec cu buzele și strâng, 

Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut. 

Cândva vei spune: el a fost o umbră, 

Iar umbra lui era și umbra mea, 

Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră, 

Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.

Acum când sufletul mi-e rece și uitat, 

Când amintiri îmi folosesc drept hrană,

Cu al tău sânge în versuri închegat, 

Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană. 

Nu mai e loc de mine pe pământ,

Mă scuipă grotele afară,

Sunt animalul cel mai blând,

Ce-a evadat din viața sa precară.

Nu mai e loc de mine pe sub ape,

Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,

Aștept pe moarte din mine să se-adape,

În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.

Nu mai e loc de mine nici în cer,

Sunt prăbușit mereu peste abisuri,

Deși, demult, nimica nu mai cer,

Primesc exil în compromisuri.

Nu mai e loc de mine nici în mine,

Mă car în spate ca pe-un parazit,

Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?

Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?

Nu mai e loc deloc în alte locuri,

Sunt toate doar de oameni ocupate,

Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,

Ce-și cară tot spectacolul în spate.

Cum aș putea ca să citesc, 

Scrisorile ce n-au ajuns, 

Căci doar acestea împărtășesc, 

Imense clipe-n care ai plâns. 

De atâtea ori te-ai răzgândit, 

Scrisoarea să o pui în plic, 

Căci nu credeai că te-am iubit, 

Pe cât de tare ai fi voit. 

Și câte rânduri necitite,

S-au șters sub palma ta-n tăcere,

Rămas-au foile lipite,

De-atâtea lacrimi și durere.

Dar oful tău, oricât l-ai stinge,

Mai arde-n umbra unui rând,

Și-n visul nopții mă atinge,

Și-ți scrie numele plângând.

Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana, 

Ce curge molcom pe hârtie, 

Cu patos ți-aș fi oblojit și rana, 

Făcându-ți tușul apă vie...

Într-un sertar uitat de lume,

Iubirea-n file ai ascuns,

Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,

Atât amor, și-atâta plâns.

La orice ușă închisă, 

Fereastră să zidești, 

Și-n orice mână întinsă, 

Un ban să dăruiești. 

Să-ți fie pasul rază,

Să calci pe drum curat,

Iar inima-ți să vază,

Ce-i sfânt și-adevărat.

Din vis să-ți faci aripă,

Să zbori spre cei căzuți,

Să nu lași vreo risipă,

Nedăruită celor mulți.

Cuvântul tău să mângâie,

Acel suflet rănit,

Ca lacrima să-i suie,

Spre cerul liniștit.

Căci darul nu e aur,

Nici milă ori păcat,

Ci e cununi de laur,

În cer când ai plecat.