Imaginea străzii
Imaginea hoitului din groapă,
A albiei secată de apă,
A lumii roasă de foame,
Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.
Pribeagul sufletului fără lumină,
Cântecul pasărei oarbe,
Suspinul Domnului răstignit pe colină,
Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.
Culoarea străvezie a sorţii,
A viermilor ce din leş se înfruptă,
Aidoma cavalerilor morţii,
Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.
Nu-mi revin din această corvoadă,
Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,
Refuz să mă mai plimb pe stradă,
Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.
Lacăte, zăbrele pe suflet,
Rugină de lanţ porţi în sânge,
Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,
De ce iubirea din tine se frânge?
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 9 ноября 2023
Views: 597
Poems in the same category
Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.
Cine ai fost şi ce ai ajuns,
La Rahova te-au ascuns.
Tu ai fost primar de fală.
Erai cel mai tare în ţară.
Number one primar ai fost,
Acum nu mai eşti deloc.
Acum mergi la puşcărie,
Pentru a ta mare prostie.
Ca primarul acte ai semnat,
Şi tu nu ai mai verificat.
Dacă clubul Colectiv are acte,
Şi îi bun de funcţionalitate.
Pentru actele ce ai iscălit,
Multă lume în Colectiv a murit.
Alţii prin spitale au stat,
Şi nu s-au mai reparat
După şase ani de suferinţă,
Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.
Patru ani sunt cu executare,
Hai noroc şi la mai mare!
Dacă stai şi te gândeşti,
Morţii nu îi mai înviezi.
Pentru fapta ta săvârşită,
Pedeapsa e foarte mică!
Zeci de ani de puşcărie,
Aia îţi trebuiau ţie.
Conştient ai semnat acte,
Şi ai trimes oameni la moarte !
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Pace
Pace! Cuvânt urmat de un ecou
Zâmbetul copilăriei se răsună
Imaginea de pe tablou
Când toți sunt împreună
Când vezi la Televizor,
Cum țările se împacă
Și copii sunt pe lume în vizor,
Ca fiind o piatră sacră
Când toți zâmbesc și dansează împreună
Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună.
Tradițiile vechi, cu toții le serbează
Iată Pacea pe care pe cinste o urează
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Învațămă toamnă
Învață-mă toamnă să nu mai fiu trist
Să nu mai evoc tristețe,
Învață-mă toamnă să fiu fericit
Ca mama fiului ce a obșit,
Învață-mă toamnă cum să nu plâng
Atunci când inima îmi frâng,
Învață-mă toamnă cum să fiu rece
Șă îngheț durerea ce prin suflet îmi trece,
Învață-mă toamnă despre fidelitate
Să nu mai închiriez falsitate,
Învață-mă toamnă cum să trăiesc
Când singur pe mine nu ma iubesc.
Învață-mă toamnă...
Magie
XYZ e un truc de magie.
(Cincizecilasuta truc, cincizecilasuta magie
Banal
De egal
Ca in aritmetica din copilarie)
Daca mai crezi in magie reala
Trucul iti pare doar o pacaleala
Daca vrei pur si simplu magie
Trucul e maiestrie.
Si forta
Si torta.
Aritmetica din copilarie e pana la urma gresita
Dupa ce cresti
Ca sa supravietuiesti
Mereu va fi mai mare jumatatea cea fericita.
Si cand iti muti viata-n batista
Multumesti trucului ca exista.
Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.
Cine ai fost şi ce ai ajuns,
La Rahova te-au ascuns.
Tu ai fost primar de fală.
Erai cel mai tare în ţară.
Number one primar ai fost,
Acum nu mai eşti deloc.
Acum mergi la puşcărie,
Pentru a ta mare prostie.
Ca primarul acte ai semnat,
Şi tu nu ai mai verificat.
Dacă clubul Colectiv are acte,
Şi îi bun de funcţionalitate.
Pentru actele ce ai iscălit,
Multă lume în Colectiv a murit.
Alţii prin spitale au stat,
Şi nu s-au mai reparat
După şase ani de suferinţă,
Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.
Patru ani sunt cu executare,
Hai noroc şi la mai mare!
Dacă stai şi te gândeşti,
Morţii nu îi mai înviezi.
Pentru fapta ta săvârşită,
Pedeapsa e foarte mică!
Zeci de ani de puşcărie,
Aia îţi trebuiau ţie.
Conştient ai semnat acte,
Şi ai trimes oameni la moarte !
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Pace
Pace! Cuvânt urmat de un ecou
Zâmbetul copilăriei se răsună
Imaginea de pe tablou
Când toți sunt împreună
Când vezi la Televizor,
Cum țările se împacă
Și copii sunt pe lume în vizor,
Ca fiind o piatră sacră
Când toți zâmbesc și dansează împreună
Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună.
Tradițiile vechi, cu toții le serbează
Iată Pacea pe care pe cinste o urează
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Învațămă toamnă
Învață-mă toamnă să nu mai fiu trist
Să nu mai evoc tristețe,
Învață-mă toamnă să fiu fericit
Ca mama fiului ce a obșit,
Învață-mă toamnă cum să nu plâng
Atunci când inima îmi frâng,
Învață-mă toamnă cum să fiu rece
Șă îngheț durerea ce prin suflet îmi trece,
Învață-mă toamnă despre fidelitate
Să nu mai închiriez falsitate,
Învață-mă toamnă cum să trăiesc
Când singur pe mine nu ma iubesc.
Învață-mă toamnă...
Magie
XYZ e un truc de magie.
(Cincizecilasuta truc, cincizecilasuta magie
Banal
De egal
Ca in aritmetica din copilarie)
Daca mai crezi in magie reala
Trucul iti pare doar o pacaleala
Daca vrei pur si simplu magie
Trucul e maiestrie.
Si forta
Si torta.
Aritmetica din copilarie e pana la urma gresita
Dupa ce cresti
Ca sa supravietuiesti
Mereu va fi mai mare jumatatea cea fericita.
Si cand iti muti viata-n batista
Multumesti trucului ca exista.
Other poems by the author
Prea mulţi Doamne …
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,
Urlete se sparg în negrele bolţi,
Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.
Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,
Ochii se îneacă în oceanul amar,
Nebunia muşcă cu răutate din patimi,
Cade agonic ultima picătură-n pahar.
Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,
Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,
Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,
Peste care păşesc c-un triumf spulberat.
Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,
Durerea a ajuns un simţ prea banal,
Trupuri chircite se desprind de fiinţă,
Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,
Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,
Casele sunt pline de tinere stafii,
Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.
Prea multe Doamne, prea multe păcate,
Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,
I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,
Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,
Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,
Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.
Redestinare
Du-te pădure şi fă-te copac,
Aruncă-ţi crengile peste câmpie,
Şi lasă-mă-n pustie să zac,
În cântec surd de ciocârlie.
Du-te pârâu şi fă-te izvor,
Mistuie-ţi apele în deşertul arid,
Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,
În albia secată sub un soare torid,
Purcede jăratec şi fă-te scânteie,
Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,
Şi adu lângă mine orice femeie,
Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.
Purcede măicuţă şi fă-te copil,
Supusă, acceptă jurământul cel cast,
Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,
Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.
Du-te lumină şi fă-te atom,
Orbeşte Pământul pentr-o clipită,
Să rămân numai eu, ultimul om...
Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.
Adolescența
Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,
Cu nări de foc și coama răzvrătită,
Adolescența — strașnic bidiviu,
Ce spumegă zăbala, neîmblânzită.
Pe căi de praf și soare în amurg,
Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,
Și-n urmă, anii tineri i se scurg,
În râset, plâns și chefuri uriașe.
Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,
Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,
Copita-i lasă, urma mai adâncă,
Și aripi lungi o poartă spre iubire.
Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,
Un vis cu trup de fiară însetată,
Și-n șuiere de vânt necunoscut,
Nechează când se simte înșeuată.
O simți cum rupe zarea din priviri,
Cum în galop înfrânge frica,
Desaga-i plină cu amintiri,
Râzând, le vinde vieții pe nimica.
Dar vine vremea când galopul e un pas,
Când ropotul copitelor e-o șoaptă,
Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,
Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Spune-mi că vrei...
Spune-mi că vrei şi pot să fiu,
Un vis aprins, un gând târziu,
Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,
Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.
Spune-mi că vrei şi pot să zbor,
Pe coapsa ta să mă cobor,
Cu flori, ușor, să te-nvelesc,
Să-ţi mor de dor, să te iubesc.
Spune-mi că vrei şi pot să frâng,
Tot răul lumii, şi să-l plâng,
Să-ţi fie sufletul uşor,
Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...
Spune-mi că vrei şi pot să chem,
Lumina lunii în poem,
Să-ţi scriu pe cer un legământ,
Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.
Spune-mi că vrei şi pot s-adun,
Să-ţi fie somnul lin și bun,
Din crâng, miresmele de tei,
Ca să adormi sub ochii mei.
Spune-mi că vrei și pot să scriu,
Destinul nostru pe-un cer viu,
Și-n el să ardă-un singur dor,
Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Prea mulţi Doamne …
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,
Urlete se sparg în negrele bolţi,
Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.
Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,
Ochii se îneacă în oceanul amar,
Nebunia muşcă cu răutate din patimi,
Cade agonic ultima picătură-n pahar.
Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,
Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,
Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,
Peste care păşesc c-un triumf spulberat.
Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,
Durerea a ajuns un simţ prea banal,
Trupuri chircite se desprind de fiinţă,
Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,
Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,
Casele sunt pline de tinere stafii,
Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.
Prea multe Doamne, prea multe păcate,
Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,
I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,
Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.
Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,
În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,
Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,
Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.
Redestinare
Du-te pădure şi fă-te copac,
Aruncă-ţi crengile peste câmpie,
Şi lasă-mă-n pustie să zac,
În cântec surd de ciocârlie.
Du-te pârâu şi fă-te izvor,
Mistuie-ţi apele în deşertul arid,
Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,
În albia secată sub un soare torid,
Purcede jăratec şi fă-te scânteie,
Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,
Şi adu lângă mine orice femeie,
Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.
Purcede măicuţă şi fă-te copil,
Supusă, acceptă jurământul cel cast,
Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,
Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.
Du-te lumină şi fă-te atom,
Orbeşte Pământul pentr-o clipită,
Să rămân numai eu, ultimul om...
Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.
Adolescența
Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,
Cu nări de foc și coama răzvrătită,
Adolescența — strașnic bidiviu,
Ce spumegă zăbala, neîmblânzită.
Pe căi de praf și soare în amurg,
Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,
Și-n urmă, anii tineri i se scurg,
În râset, plâns și chefuri uriașe.
Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,
Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,
Copita-i lasă, urma mai adâncă,
Și aripi lungi o poartă spre iubire.
Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,
Un vis cu trup de fiară însetată,
Și-n șuiere de vânt necunoscut,
Nechează când se simte înșeuată.
O simți cum rupe zarea din priviri,
Cum în galop înfrânge frica,
Desaga-i plină cu amintiri,
Râzând, le vinde vieții pe nimica.
Dar vine vremea când galopul e un pas,
Când ropotul copitelor e-o șoaptă,
Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,
Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Spune-mi că vrei...
Spune-mi că vrei şi pot să fiu,
Un vis aprins, un gând târziu,
Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,
Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.
Spune-mi că vrei şi pot să zbor,
Pe coapsa ta să mă cobor,
Cu flori, ușor, să te-nvelesc,
Să-ţi mor de dor, să te iubesc.
Spune-mi că vrei şi pot să frâng,
Tot răul lumii, şi să-l plâng,
Să-ţi fie sufletul uşor,
Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...
Spune-mi că vrei şi pot să chem,
Lumina lunii în poem,
Să-ţi scriu pe cer un legământ,
Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.
Spune-mi că vrei şi pot s-adun,
Să-ţi fie somnul lin și bun,
Din crâng, miresmele de tei,
Ca să adormi sub ochii mei.
Spune-mi că vrei și pot să scriu,
Destinul nostru pe-un cer viu,
Și-n el să ardă-un singur dor,
Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.