Imaginea străzii

Ne vom privi cu reguli nefirești, 

Cuvintele vor zgâria, nu vor lega,

Iar peste toate cele vechi, lumești, 

O placă funerară vom turna. 

Pe banca noastră lemnu-a putrezit,

Dar nu de ploi ori valurile vieții, 

Doar că de multă vreme n-a mai odihnit, 

Iubirea și aroma pură a tinereții. 

Și peste toate brusc s-a-ntunecat, 

Iar ochii larg deschiși îmi țipă, 

De-atâta noapte umbra s-a uscat, 

Și bezna tremură și ea de frică. 

Mi-e greu, și somnul a fugit de mine, 

Iar noaptea albă mi-e perna de sub cap, 

Mă zvârcolesc gândindu-mă la tine, 

Și parcă singur groapa încet mi-o sap. 

Mai am o singură dorință infantilă, 

O lacrimă să verși pe tot ce-a fost, 

S-o țin ca pe-o dovadă mercantilă, 

Și-n ea să-mi fac umilul adăpost. 

În noaptea grea, când pașii-mi tac,

Mi-e glasul spulberat pe prag,

Aș vrea să bat, dar mâna-mi moare,

Pe clanța ușii cu zăvoare.

Tu cânți, iar cântecul e stins,

În mine, totu-i necuprins,

Iar timpul, ca un hoț tăcut,

A spulberat iubirea ce-am avut.

Dar te păstrez, în inimă, în sânge,

Chiar de tăcerea ta mă frânge,

Căci dacă plâng, și dacă scriu,

E fiindcă-mi este amorul viu.

Dar fiecare vers pe care-l nasc,

Tu, mi-l strivești ca pe un vreasc,

Eu însă-l port, cum port durerea,

Și suspinând păstrez tăcerea...

Rămân, femeie, al tău mister,

Voi fi în el, fereastra către cer,

Și-n ochii tăi, când caută spre stele,

Vor plânge numai lacrimile mele.

Fără nori aș muri,

Fără nori ochii mei ar orbi,

Ei trec ca și mine senini,

Departe de ochii străini.

Fără nori mă întunec mereu,

Fără nori ochii îmi plouă,

Unde sunt ei, acolo-s și eu,

Suntem două boabe de rouă.

Fără nori sunt inutil,

Fără nori sunt un sihastru,

Mi-e traiul ușor infantil,

Și merit, cerul albastru!

Un orb, pe vechea alee, cântă

Un cântec trist, și afară plouă,

Iar ploaia macină, frământă,

O lume tristă, ruptă pe din două.

Și picuri curg duios pe-arcuș,

Iar toamna pare că dansează,

În ochii săi își fac umil culcuș,

Întunecimi ce veșnic îl veghează.

Nu știi de-i el sau cântul geme,

De e prezent, trecut ori infinit,

Iar ploaia macină încet poeme,

Și cântul său de ceruri e sfințit.

Ciupește coarda virtuos,

Iar scripca voluptuos repede

Spre cer un sunet impetuos,

Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...

M-am săturat să fiu discret, 

Și nu mai am nici o speranță, 

Și anunț aici fără regret, 

Că-mi chem iubirile-n instanță. 

M-am tot lăsat purtat de val, 

Mereu, la fel, și altădată... 

Și-mi chem, profund sentimental, 

Chiar inima la judecată. 

O vină aduc și la privire, 

Că prea adânc s-a tot uitat, 

Și slab fiind mereu de fire, 

Iubirii nu am rezistat. 

În culpă a fost doar mângâierea, 

Căci a răspuns la mângâieri, 

Iar martoră i-a fost chiar pielea, 

C-a suportat senzații și dureri. 

Dar cea mai mare vină-o are, 

Sărutul dulce al ispitei, 

Că-n ziua aceea pe-nserare, 

A adormit pe buzele iubitei. 

Instanța rog cu adânc regret, 

Să ierte un biet amorezat, 

Şi în același mod discret, 

Eu retractez ce-am acuzat. 

Am adormit pe partea ta de pat,

Și-n ale tale vise mă plimbam,

Dar brusc din somn m-am ridicat,

Că-n nici un vis, eu nu eram.

Mi-era păstrat doar colțul tău tăcut,

Un loc uitat sub perna ta rămasă,

Și mirosind parfumul tainic apărut,

Ți-am înțeles iubirea mincinoasă.

Mi-am strâns de pe cearșaf conturul stins,

Ca un străin ce nici n-a existat,

Iar chipul meu era cuprins,

În mii de vise ce le-ai refuzat.

Mă plimb prin noaptea-ți clandestin,

Un om ce-și caută perechea-n somn,

Și-n visul tău sunt practic un străin,

Și-absent, cu ochii larg deschiși adorm.

Și-atunci în mine s-a făcut pustiu,

Cu mintea- învăluită de regret —

Că poți visa un drum atât de viu,

Fără să-l treacă pașii mei încet.

Atunci când necredinţa,

În tine se strecoară,

Să-ţi amăgească fiinţa,

Cu a sa îndoială.

Atunci când se întâmplă,

Să crezi că mai departe

De astă lume strâmbă,

E doar banala moarte.

Exact atunci te-ncearcă

Evenimente care,

Ce necredinţei parcă,

Se dovedesc contrare.

Şi cugetul îţi spune,

Să pui la îndoială,

C-ar exista pe lume

Doar firea materială.

De-ai dat cândva o pâine

Celui înfometat,

N-ai dat-o la oricine,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi dacă în picioare

Pe altu' ai încălţat,

N-ai dat la un oarecare,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi haina-ţi de-ai lăsat-o

Pe cel înfrigurat,

Nu orişicui ai dat-o,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Lui Dumnezeu, creştine

I-ai dat ce-ai dăruit...

Şi uite aşa cu o pâine

Trăieşti la nesfârşit!

pentru fata cu părul soare

creatoarea ultimelor 16 zile ale săptămânii

care a emanat repezită un ultimatum că va șterge

ultimele 7 zile de pocăință

un an de zile voi lumina capul tău tăiat 

cuprinzând ca un macrocosmos pogorârea a încă

unui fir soare rază veșnică

începând cu noaptea dintre 14 și 15 adar

când asimptomatic voi șterge eu 

toate zilele genital valabile 

Ceva frumos aș spune pentru voi

Acum pe seară, l-apus de soare,

Dar cum să scrii când e război

Chiar la hotare și lumea moare.

Deschid tv-ul, moartea o văd

Pe sticlă arătată prin filmare,

Nu, nu este film și doar prăpăd

Și peste tot e plânset și teroare.

Vreau să-l închid să schimb canalul

Nu mai suport să văd să simt așa durere,

Pe voi eu vă implor să fluierați finalul

Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.

Puterea El v-a dat-o să faceți bine

Nu să ucideți ființe nevinovate,

Așa că încetați s-aveți inimi haine

Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.

Vă adunați și discutați încontinuu

Dar nu să ne feriți de foc și arme,

Și să decideți care dintre voi e primu',

Și toți s-aveți portretul pus în rame.

Pe noi, voi credeți că ne păcăliți

Și moartea o lăsați să ne adune,

Dar nu uitați că veți fi pedepsiți

Pentru ce ați făcut în astă lume.

Așa că evitați pedeapsa Divină

Și puneți capăt acestui război,

Nu spuneți că alții poartă vină

Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.