Dorinţă

Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni

Medieval ridică săbii idioți

Pornind războiul lasă-n urmă case goale

N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți

Minciuni sfruntate oferind mulțimii sclave

Lipsiți de școală e mai simplu să-i conduci

Învață pruncii a muri servind palavre

Nu-i Dumnezeu ce le-a cerut s-aducă morți

Infernul cade pe pământ târând cadavre

Dorinți meschine se-nvelesc în patrioți

Proliferând false valori gândiri bolnave

Cheamă la luptă gloata oarbă de netoți

Culori macabre poartă cruda vânătoare

Dictată sec de despoți strâmbi și vanitoși

Ori de stăpâni dorind pământ sau răzbunare

Vânzând iluzii despre viața celor morți

Cu mâna goală sunt trimiși s-aducă moarte

Biete ființe transformate-n mateloți

Mânând corabia intențiilor barbare

Sălbatic mătură spre umbră frați, nepoți

Pornește hoarda sărbătorilor funebre

Cântând  fanfara mitralierelor orori

Lăsând în urmă flori uscându-se în jerbe

Acoperind martirii tragicei erori

Oameni de rând ce duc pe umeri greutate

Sunt păcăliți c-au să ajungă mari eroi

Pornind războiul pentru cauze deșarte

Le-ascund rațiunea rătăcind-o în noroi

Acum fierbe tot Lupeniul,

Că în mină e minerul.

E blocat în subteran,

Că nu a mai primit vreun ban.

N-au primit bonuri de masă,

N-au primit nici prima toată.

Toate aceştia nu sunt date,

De opt luni sunt amânate.

În grevă îs de şase zile,

Sperând că banii o să vie.

Însă guvernanţii hoţi,

Îi mint pe minerii toţi.

Îşi cer drepturile toate,

Că n-au bani şi îs pe moarte.

N-au din ce să mai trăiască,

Dări la stat să mai plătească.

Că de astăzi la Lupeni,

Şi la mina Livezeni.

Toţi ortacii au sosit,

Lângă ei s-au alipit.

Au sosit ca să îi susţină,

Pe ortacii ce îs în mină.

Şi nu vor afar să iasă,

Până nu îşi iau banii în dată.

Cu toţii s-au săturat,

Că guvernul ia trădat.

Si nu vor ca să îi mai creadă,

Şi-au ieşit cu toţii în stradă.

Şi cu toţii protestează,

Pân ce banii îşi încasează.

Fiindcă ei s-au săturat,

Să fie minţiţi de stat.

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

E seară iar în satul meu natal,

Și umbra e din ce în ce mai lungă,

Iar soarele se duce după deal,

Să-apună, ca mâine să-neajungă

Pe drum trec istoviți țaranii,

Venind pe jos de pe ogoare,

Ei sub căciuli își ascund anii,

Și fețele ridate, arse de soare

În fața lor agale merg vitele,

Sătule, târându-și greu ugerele,

La muls ele vor umple donițele,

La schimb primindu-și tainurile

La porți pe bănci stau babele,

Cu mâna-n vânt semne făcând,

Chemându-și către curte vitele,

Ce se găsesc amestecate-n cârd

Pe ulițe copiii joacă-o miuță,

Cu-o minge din cârpe cusută,

Din când în când câte-o căruță,

Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță

E ora când în sat se simt mirosuri,

Venite din casa gospodinelor,

Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,

Ce vor fi servite cu drag la cină soților

Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,

Rostită de cei ce au ajuns acasă,

Ei mulțumesc și fac o plecăciune,

Și rând pe rând se pun la masă

Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,

Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,

Dacă la școala noi lecția-am știut,

Și cum el ne-ndemna să învățăm carte

Din sat la studii, departe am plecat,

Armata am făcut-o sub tricolor,

Prin școli m-am pregătit și educat,

Iar în armată am învățat, cuvântul dor

Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'

Pe drum nu-i recunosc pe tineri,

Necunoscut am devenit în sat,

Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.

N-a mai zburat înspre tine gândul,

Ci a căzut frânt pe o piatră,

Împrăștiind cuvintele în vântul,

Ce le-a șuierat spre-o făptură ciudată.

Apoi un fulg ce rătăcea în eter,

L-am prins și sărutat înspre tine,

Dar am pus prea multă iubire în el,

Şi-a căzut zgomotos între destine.

Am mângâiat o tânără rază de Lună,

Să-mi ducă mângâierea la tine-n fereastră,

Dar s-a pierdut în a bolții cunună,

Zămislind dureros încă o noapte albastră.

Am rupt apoi din suflet o bucată de dor,

Și-am rugat-o pe moarte când va fi să mă ia,

Să mă poarte pe-o clipă la tine-n pridvor,

Să ți-o las la fereastră și să dispar într-o stea.

Ne este vorba caldă și mieroasă,

Dar zilnic jefuim morminte,

Trădăm pe fratele din casă,

Și-n spovedanii siluim cuvinte.

Avem și măduva stricată-n oase,

C-am  adoptat noi legi și ritualuri,

Iar simțurile calde și frumoase,

Le-am înecat voit în false idealuri.

Ologilor pantofi le-am comandat,

Iar ciungilor mănuși brodate,

Apoi i-am prins și spânzurat,

Pe acei ce ne-au cărat în spate.

Ne ard biserici zilnic din senin,

Și căutam prin ceruri piromani,

Prescura ni-i dospită cu venin,

Și totul se rezumă doar la bani.

De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,

De e bărbat, tu minți, ea e femeie,

De-i frig, gândește că ți-e cald,

Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.

Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,

Aceasta cred că-i unica salvare,

Ne-om curăța de mucegai și bube,

Plângând pe acei rămași sub soare.

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

Atâtea griji se însumează, 

Încât îmi pare un număr infinit, 

Și nici nu știu dacă contează, 

Dacă trăiesc ori am murit. 

Atâtea poezii îmi bântuie prin creier, 

Că nu au loc pe-o tonă de hârtie, 

Şi încet, încep trăirile să-mi treier, 

Să pot să-mi vărs amarul în pustie. 

Atâta zbucium și sevraj, 

Tresaltă carnea-mi de pe oase, 

Încât îmi injectez curaj, 

Pe moarte să o pot descoase. 

Atâta putregai îmi stă pe suflet, 

Și-mi colcăie mizeria în sânge, 

Încât aș vrea ca al meu umblet, 

În ani lumină a se frânge. 

Atâta scârbă și atât dispreț, 

Erupe zilnic din mulțime, 

C-aș vrea pământul să-l îngheț

Ori să-l topesc cu tot cu mine. 

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.

Eu, eu pentru neuitare scriu,

Dar voi, voi de ce citiți...?

Închideți ochii atunci când citiți,

și veți fi eu...

Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.

Pentru orbii care văd...

Închideți ochii...

fiți eu...

scrieți!

Mi-e dor să vă citesc...