Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 6 февраля 2024
Added in favorites: 1
Views: 511
Poems in the same category
Marie e ruga mea
Apostolii când au aflat,
In grabă sau adunat,
Să fie cu maica lui,
Maica Domnului.
Azi măicuța noastră sfântă,
Maica Domnului Iisus,
Sa înălțat astăzi la ceruri,
Ne veghează ea de sus.
Ea se arată mereu,
Vede cît este de greu,
Se roagă la Dumnezeu
Cu noi este tot mereu.
Măicuța eu te iubesc,
Totdeauna îți doresc
Să fi cu noi tot mereu,
Să te rogi la Dumnezeu.
Primește mă și pe mine,
La rugăciune cu tine,
Veci de veci mi-ai ajutat,
Mulțumescuti nencetat.
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Un copil pierdut
Fugea desculț pe stradă
Un copil pierdut de mamă,.
Disperării cade pradă,
Privind in gol cu teamă.
Chipul ei la sân strângea,
Pe asfalt îl creiona,
Obrajii plânsi ștergea,
Cerșea din ochi si suspina.
Zdrentaros, flamand se așează
Pe o bancă roasa de rugină;
Ore -n șir stătea de pază,
Făcând din asta o rutină..
Nici ploaia nu -l urnea din loc,
Nici vântul ce îi dă târcoale.
De frig se strânse ghemotoc,
Atent la umbrele vocale.
Poate n mulțime se perinda ,
Rătăcit de el ,e mamă
În brate să-l cuprindă ,
Ce suferința-i va curma...
Frumusețe visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
Marie e ruga mea
Apostolii când au aflat,
In grabă sau adunat,
Să fie cu maica lui,
Maica Domnului.
Azi măicuța noastră sfântă,
Maica Domnului Iisus,
Sa înălțat astăzi la ceruri,
Ne veghează ea de sus.
Ea se arată mereu,
Vede cît este de greu,
Se roagă la Dumnezeu
Cu noi este tot mereu.
Măicuța eu te iubesc,
Totdeauna îți doresc
Să fi cu noi tot mereu,
Să te rogi la Dumnezeu.
Primește mă și pe mine,
La rugăciune cu tine,
Veci de veci mi-ai ajutat,
Mulțumescuti nencetat.
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Un copil pierdut
Fugea desculț pe stradă
Un copil pierdut de mamă,.
Disperării cade pradă,
Privind in gol cu teamă.
Chipul ei la sân strângea,
Pe asfalt îl creiona,
Obrajii plânsi ștergea,
Cerșea din ochi si suspina.
Zdrentaros, flamand se așează
Pe o bancă roasa de rugină;
Ore -n șir stătea de pază,
Făcând din asta o rutină..
Nici ploaia nu -l urnea din loc,
Nici vântul ce îi dă târcoale.
De frig se strânse ghemotoc,
Atent la umbrele vocale.
Poate n mulțime se perinda ,
Rătăcit de el ,e mamă
În brate să-l cuprindă ,
Ce suferința-i va curma...
Frumusețe visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
Other poems by the author
Sub ochii tăi...
Sub ochii tăi s-au întâmplat atâtea,
Încât orbit-au amândoi,
De gânduri iar mă doare fruntea,
Și - ți vreau privirea înapoi.
În palma ta mor mângâieri,
Ucise sub un clar de lună,
Mi se ivesc pe tâmple primăveri,
Din care-ți împletesc cunună.
Suntem bolnavi fără vreo boală,
Imuni la orice tratament,
Celulele din noi pornesc răscoală,
Şi ne iubim de frică, permanent.
Și doctori, și savanți deopotrivă,
S-au adunat pentr-un consult,
Cu toată medicina împotrivă,
Eu doar pe tine te ascult.
Sub ochii mei atâtea ți se-ntâmplă,
Plângând îmi plămădești iubirea,
Și îmi erup furtuni din tâmplă,
Ce, fulgerând îți reîntorc privirea.
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Pe celălalt mal al vieţii
Pe celălalt mal al vieţii,
Ca o vită bătută,
În zorii dimineţii,
Şade mama tăcută.
Gândul ei grijile cern,
Pasul ei caută alt drum,
Căci doar instinctul matern,
Ne mai salvează acum.
Vremurile sunt alterate,
Mucegaiul de pâine e trufanda,
Trăieşte cine mai poate,
Şi cine poate lupta.
Teroarea se respiră ca aer,
Somnul e doar aţipiri,
Cu boala în fiecare zi mă încaier,
Durerea o simt la mama-n priviri.
Pe celălalt mal al lumii,
Ca o vită flămândă,
O mamă îşi strigă străbunii,
Undeva în cer s-o ascundă.
Grijile ei se macină-n gând,
Drumul ei cere alt pas,
Fiindcă acum pe pământ,
Doar calea morţii a rămas.
Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Moartea
Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,
Asculţi doar muzică de clopot,
Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,
Când dinţii coasei râd în hohot.
Luate-ar dracu și pe tine,
Apoi să-ngheţe iadul bocnă,
Îngerii cu lungi patine,
Să vină, să dea la copcă.
Să halim pe burta goală,
Mușchi de moarte congelat,
Să trăim fără morală,
Duși cu pluta spre păcat.
Sub ochii tăi...
Sub ochii tăi s-au întâmplat atâtea,
Încât orbit-au amândoi,
De gânduri iar mă doare fruntea,
Și - ți vreau privirea înapoi.
În palma ta mor mângâieri,
Ucise sub un clar de lună,
Mi se ivesc pe tâmple primăveri,
Din care-ți împletesc cunună.
Suntem bolnavi fără vreo boală,
Imuni la orice tratament,
Celulele din noi pornesc răscoală,
Şi ne iubim de frică, permanent.
Și doctori, și savanți deopotrivă,
S-au adunat pentr-un consult,
Cu toată medicina împotrivă,
Eu doar pe tine te ascult.
Sub ochii mei atâtea ți se-ntâmplă,
Plângând îmi plămădești iubirea,
Și îmi erup furtuni din tâmplă,
Ce, fulgerând îți reîntorc privirea.
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Pe celălalt mal al vieţii
Pe celălalt mal al vieţii,
Ca o vită bătută,
În zorii dimineţii,
Şade mama tăcută.
Gândul ei grijile cern,
Pasul ei caută alt drum,
Căci doar instinctul matern,
Ne mai salvează acum.
Vremurile sunt alterate,
Mucegaiul de pâine e trufanda,
Trăieşte cine mai poate,
Şi cine poate lupta.
Teroarea se respiră ca aer,
Somnul e doar aţipiri,
Cu boala în fiecare zi mă încaier,
Durerea o simt la mama-n priviri.
Pe celălalt mal al lumii,
Ca o vită flămândă,
O mamă îşi strigă străbunii,
Undeva în cer s-o ascundă.
Grijile ei se macină-n gând,
Drumul ei cere alt pas,
Fiindcă acum pe pământ,
Doar calea morţii a rămas.
Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Moartea
Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,
Asculţi doar muzică de clopot,
Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,
Când dinţii coasei râd în hohot.
Luate-ar dracu și pe tine,
Apoi să-ngheţe iadul bocnă,
Îngerii cu lungi patine,
Să vină, să dea la copcă.
Să halim pe burta goală,
Mușchi de moarte congelat,
Să trăim fără morală,
Duși cu pluta spre păcat.