Dorinţă

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Förgäves

På våren, med själen vibrerande,

Vi väntar på lycka genom att drömma,

Och på hösten, när förhoppningarna dör,

Vi har ett moln kvar,

Vi väntar alla förgäves

Lycka som aldrig kommer igen,

Vagga bara en flyktig dröm

På natten är himlen alltid klar,

Vi svävar med en galen längtan efter paradiset,

Men i refrängen ser vi att det fortfarande var en dröm.

Vi väntar alla förgäves

Lycka som undviker oss

Och i själen sållar de bittert

Tankar som lurar oss,

Förgäves kommer vi att tigga,

Vi kommer att vänta förgäves

Lycka vi alltid vill ha,

Jag kommer inte längre!

Vi väntar alla förgäves

Lycka som undviker oss

Och i själen sållar de bittert

Tankar som lurar oss,

Förgäves kommer vi att tigga,

Vi kommer att vänta förgäves

Lycka vi vill ha så mycket

Jag kommer inte längre!

În decursul anilor 

am aflat cine sunt prietenii mei.

care deja acum îmi sunt

doar colegi de clasă,

și nu mai mult.

Multe trădări, lacrimi am avut.

Și cuvinte murdare ei îmi ziceau,

Dar eu tot asta doar stăteam și ascultam.

Nu merită să fie numiți nici chiar și

Simpli dușmani!

Respectul meu ei nu-l merită!

Cât de lungă e ziua și noaptea.

Au trecut ani întregi 

și cuvintele lor mi-au rămas încă-n minte.

Dar ei de răul făcut ,pur și simplu au uitat.

Autor Alina Zamurca 🤍 🎀 

Poezia este scrisă pe (03.10.2024)

Tu lasă străinii să-ți numere paşii,

Tu lasă-i pe alții să te admire,

Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,

Stârnind la tot pasul uimire.

Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,

Dansează-n biserici și pe morminte,

Aruncă în soare apoi cu noroi,

Și fii doar copil, niciodată părinte.

Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,

Dă foc la casă și dormi în copac,

Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,

Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.

iaca,

planeta norocului strălucește pe

aventuriere dorințe;

luna plină, din capricorn,

îndeamnă la prudență;

iar jupiter-nestânjenit că

prietenul  saturn e retrograd în pești,

străpunge beregata berbecului.

un februarie stingher

apare la porți...

liniștea ascunde în miez,

rugăciuni fierbinți;

să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!

a fost ucis de Sfântul Trifon.

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

Aş vrea să fiu un elev toată viața,

Să învăț zi de zi despre toate,

Să port în ghiozdan dimineața,

Și s-o car ca pe-o carte în spate.

Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,

Să-i descifrez șuieratul în zori,

Să știu de ce luna e-atât de pustie,

Și cerul se schimbă-n diverse culori.

Aș vrea să ating curcubeul din ploi,

Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,

Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,

Prin carne și oase, prin emoții și gând.

Aș vrea să fiu elev toată viața,

Să nu obosesc de mirări,

Să aflu că-n fiece clipă trăită,

Se ascund nesfârșite cărări.

Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,

Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,

Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,

Atunci când ating obraji de femei.

Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,

Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,

Să aflu cum zboară un stol de cocori,

Să port în ghiozdan povești despre toate.

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.

Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,

Un ultim vers ce nu l-am înțeles,

E noapte-n mine, iar lumina plânge,

Și cerul meu devine tot mai șters.

În palme strâng o rugă neștiută,

Dar cine s-o asculte dacă pleci?

Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,

Și lași în urmă doar umbre mari și reci.

Îți poartă urma palmei clanța rece,

Și parcă uneori la geam îmi bate,

Parfumul tău, cu mine aici petrece,

Când mai citesc poeme dintr-o carte.

În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,

Și-n primăvara-ți verde m-am topit,

Un înger rău și fără adăpost,

Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.

De azi, am devenit o rană neștiută,

Un ultim vers lăsat neterminat,

Iar poezia mea, de toți necunoscută,

Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.

Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,

Căci suferința, în vorbe n-are leac,

Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,

Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.

Sclipirea apei te-a străpuns, 

Şi a erupt apoi prin vene, 

Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns, 

Să asfințească sub ale tale gene. 

Mici bulgări de lumină te-nconjoară

Mimând un ritual nepământean, 

Iar luna de pe ceruri se coboară, 

S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan. 

Aduci un farmec mai aparte lumii, 

Când dănțui grațios pe stele, 

De acolo parcă-ți sunt străbunii, 

Căci porți o constelație sub piele. 

Big-bangul pare ar fi al tău surâs, 

Când universul se rezumă la o cifră, 

Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns, 

Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.

Iubita mea îţi scriu tardiv,

De aici de la capăt de lume,

Deşi nu mai avem nici un motiv,

Şi nici o vorbă a ne spune.

Iubita mea să-ţi povestesc un vis,

Ce l-am avut  spre seară,

Părea că pe vecie sunt închis,

În a ta lacrimă amară.

Iubita mea mă simt ciudat,

Şi-ntruna gândul mă apasă,

Că prea uşor m-am lepădat,

De-a ta făptură prea frumoasă.

Iubita mea la mine acuma plouă,

Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,

Eu simt deopotrivă pe amândouă:

A ta atingere şi extazul.

Iubita mea la mine acum e soare,

Şi-n raza ce mă încălzeşte,

Eu simt făptura-ţi arzătoare,

Şi chipul care mă iubeşte.

Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,

Că soarta ne-a învins deopotrivă,

Păstrează însă nedeschisă-n plic,

Scrisoarea mea tardivă.

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea plânge dup-o stea,

Și luna tristă-și coace pârgul,

Sub pasul meu si umbra ta.

Pământul se roteşte parcă înapoi,

De nori se sinucide-un curcubeu,

Iar cerul tună ca într-un război,

Pe umbra ta și pasul meu.

Amoru-i trist şi zboară singuratic,

Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,

S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,

Şi umbra ta, și pasul meu…

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea cântă ca o cucuvea,

Aidoma cum a vrut demiurgul,

Sub pasul meu și umbra ta…