O stea

Cad frunzele, moartă e vara!

Ai zice că-i doar veșnica toamnă!

Anotimp singular solitar...

Eternă, calmă ,roșcată galbenă

Lipsită de vlagă....

La noi în ogradă se plimbă o doamnă...

Ce poartă neagră năframă,

Și duce un coș de nuiele,

Cu frunze vorbitoare zic gurile rele..

Eu n-am grădină și nici curte,

Privesc doar trist pe fereastră,

Cum trece și doamna și toamna,

Ținându-se delicat de mână!

Tomnatică e doamna, târzie e toamna,

Se bea must, depinde de gust,

Pe stradă mai sus sfarâie pastrama!

Amorul din gândul apus tresare...

Ar vrea să guste viața acum,

Când dusă-i iubirea,

Trăind doar speranța,

Fată bătrână,uitată fecioară

Prinsă în vrajă sau cântec de cioară...!

Vinul își are vesel refrenul,

Tristețea fuge departe,

Iar cei ce-o urăsc și pe doamna sau toamna,

Nu fac decât să-i sporească misterul!

(30 octombrie 2022 Horia Stănicel)

faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...

faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...

și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...

cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...

uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!

ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.

parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.

și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!

Privind la cer, zâmbesc mereu 

și inima-mi surâde;

Căci Creator e Dumnezeu 

și Ziditor a toate.

Căci El m-a izbăvit din greu 

M-a ajutat întruna,

Mi-a fost alăturea mereu 

Când grea mi-era povara.

Scuzele-s acceptate,

Încrederea-i pierdută.

Vei merge mai departe

Fiind tot mai încrezută!

Să nu crezi că-ncă visezi

În oglindă când privești,

Mai presus de cum te vezi

Ești pe Terra cât trăiești.

Orice-ar fi - zâmbește,

Atunci restul vor vedea,

Câtă forță dăinuiește

În ceea ce se pierdea...

Nu toată lumea spune 

Direct ceea ce simte,

Iar atunci când spune

Nu toată lumea simte...

A folosi acea monedă

Care rău te-ar fi tratat

E puterea ce-o posedă

Așteptatul gol ratat.

A fi un om mai diferit 

Nu însemnă mai ciudat,

Înseamnă a fi smerit

Aidoma unui soldat...

Visul nu e un obstacol,

Folosește-l cu mândrie,

Transformă-l în oracol

Nu doar simplă teorie

21.11.24

De crezi că după moarte,

Iisus te va-nvia,

Şi ani de trec miliarde,

Doar somn e moartea ta.

Şi deşi-n lutul rece,

Doar oasele-ţi vor fi,

Prin moarte nu vei trece,

De crezi, ci vei dormi.

Şi chiar dacă o mână

De pulbere o s-ajungi,

De crezi, şi de eşti ţărână,

Te vei trezi atunci!

Scriu de ură și iubire

Și, chiar despre viața mea,

Presărată cu de toate

Greu să scoți ceva din ea

Am fost și pe înălțimi

Dar și sub nivelul mării,

Niciodată nu m-am plâns

Celor ce sunt capul țării

Cui să-i spui o nedreptate

Ce o simți pe pielea ta,

Chiar de știi că ai dreptate

Nimeni-nveci nu ți-o va da

Este-n jur multă minciună

Și trăim cu mult păcat,

Ni se-ascunde adevărul

Și prin fals ești promovat

Nu mai știm ce e iertarea

Și pe toți îi judecăm,

Chiar de ne lipsește proba

Nu contează...acuzăm

Suntem plini de răutate

Și-am uitat să mai iubim,

Unii cer un colț de pâine

Noi la masă nu-i poftim

Rugă înălțăm la Domnul

Să ne ierte de păcate,

Știm să cerem, nu să dăm

Suntem fără bunătate

Toți am vrea să aruncăm

Cu o piatră unu-n altul,

Bârna-i greu să ne-o vedem

Paiul a-ntrecut copacul

Ce ușor e să dai sfaturi

Când nimic nu ai a spune,

Și ce trist e fără carte

Și fără rușine-n lume

Tot mai greu este să fim

Și corecți și fără de păcat,

Dar putem să fim mai buni

Și să dăm..că, ni s-a dat!

Te chem din lumi îndepărtate,

Din nopți ce dor și se-nfioară,

Prin visurile mele toate,

Și ochiul ce îmi doarme afară .

Pe drumul surd al amintirii,

Te caut într-un fir de fum,

La nunta unde  numai mirii,

Dansau cu tălpile pe scrum.

Rămâi doar tu, în vis, plăpândă,

Un chip ce-l port sub pleoapa grea,

Când noaptea tristă, mă descântă,

Și mă adoarme-n poala sa.

Te chem din umbre  risipite,

Prin murmur fără de cuvânt,

Să-mi stai pierdută-n minte,

S-ascult al lunii dulce cânt.

Să fim un vis care preumblă,

Prin somnul celui neiubit,

O noapte albastră și lungă,

Lipsită de zori, și fără sfârșit.

Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.

Te-am iubit cu patos, patos de nebun,

Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.

Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,

Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.

Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,

Și în bezna nopții te-am făcut o stea,

Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.

Îți cântam poeme pribegind pe drum,

Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,

Te vedeam în toate, mă opream plângând,

Te vedeam alături de mână mergând.

Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,

Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,

Și-ți păream adesea un nebun absurd,

Iar la vorba lumii am fost orb și surd.

Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,

Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,

Ochiul meu te vede drept lumină vie,

Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.

Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,

Și mă uit la tine ca la aceeași stea,

Lung îmi este drumul mai agale pasul,

Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.

Agățat de sfoara unui eșafod,

Zilele rămase mi le urc în pod.

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,

Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.

Am băut în vis cu Nichita, 

Pe-o frunză în codri pustii, 

Și mi-a povestit cum ispita, 

L-a stors de cele "11 elegii". 

Am băut în vis cu Nichita, 

Și începu să mă-nedemne, 

Cum să-mi alint iubita, 

Cu " Noduri și semne". 

Am băut cu Nichita în vis, 

Și mi-a spus că-s nătâng, 

Să nu mai stau în mine închis, 

Pentru că " Oasele plâng". 

Am băut în vis cu Nichita rebelul, 

Amândoi pregătindu-ne flintele, 

Însă el întrerupse duelul, 

Rostind... " Necuvintele". 

Am băut în vis cu Nichita, 

Şi ne era trează beția, 

Am băut mult cu Nichita, 

Până m-a îmbătat poezia. 

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,

Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,

Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,

Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,

(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),

Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.

Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,

În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,

Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,

Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.

Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,

Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,

Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,

Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,

Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,

S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...

Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,

Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,

Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,

Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.