O stea

Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,

Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,

Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,

Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.

Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,

Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,

În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,

Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.

Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,

Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,

Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,

Cad flori de gheață necontenit asupra ta.

Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,

Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,

Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,

Voi fi pe al tău umăr un înger protector.

Întâmplător ne-am întâlnit, 

După o vreme atât de lungă, 

Iar chipul tău îmbătrânit, 

A început să plângă. 

Eram ca două maluri frânte,

Fără punți, și de apă secate,

Maluri sortite furtuni să înfrunte,

Și vânturi fierbinți și uscate.

Trecuții ani nici nu știam să-i număr, 

Și tremuram ca frunza-n vânt, 

Ușor te-am mângâiat pe umăr, 

Că nu puteam rosti nici un cuvânt. 

Privirea ta, adânc albastră,

Purta amurg și poezie,

Erai o pasăre măiastră,

Eliberată dintr-o colivie.

Sub ale frunții riduri fine,

Dormea aceeași primăvară,

Iar glasul tău trezi în mine,

Povestea de odinioară.

Un zâmbet cald, aproape stins,

Te luminase ca pe-un anotimp,

Și-apoi deodată s-a deschis,

Un pod de aur peste timp:

De dragul tău atunci înnebuneam,

Și mă sfârșeam de fericire,

Privighetoarea ne cânta pe ram,

Și-n jurul nostru răspândeam iubire.

Te cuprindeam de braț ca pe o floare,

Iar tu-mi stăteai la piept tăcută,

În colț de ochi aveai mărgăritare,

Iar eu sorbeam din lacrima căzută.

Dar soarta fuse crudă și haină,

Ne-a risipit pe drumuri paralele,

Și nu știu cine a fost de vină,

Dar ne-am pierdut definitiv în ele.

Mai apoi, mi-ai vorbit despre tine,

Despre casă și viața cea grea,

Dar printre șoaptele moi și suspine,

Remușcarea iubirii dintâi se-auzea.

Și când ne-am oprit la răscrucea tăcută,

Nu ți-am cerut să rămâi, nici să pleci,

Doar ți-am atins palma rece, pierdută,

Și-am știut că vom fi împreună pe veci.

Cum voi mai ști ce-i lumina,

Căci ochii nu-ți mai sclipesc, 

Iar șoapta își caută vina, 

Când spune temător: Te iubesc? 

Cum voi mai ști ce-i sărutul,

Când iubirea ți se scurge-n nisipuri,

Iar mâna își caută lutul, 

Modelând temător alte chipuri?

Cum voi mai ști ce e dorul,

Căci glasul tău nu mai curge,

Ca râul ce-și știe izvorul,

De unde lacrima iubirii se scurge?

Cum voi mai ști că e seară,

Când nu vei mai fi să rămâi, 

Cu tâmpla pe tâmpla-mi de ceară,

Gândind la sărutul dintâi? 

Cum voi mai ști ce-i acasă,

Când nu vei ști să mă chemi, 

Căci gânduri negre te-apasă, 

Și de răspunsuri sumbre te temi?

Rămâi, cât timpul mai poate, 

Să ducă spre ceruri același ecou, 

Rămâi până când vom răzbate, 

Iar iubirea va-ncepe să doară din nou. 

Într-o inimă rănită,

Altă inimă nu-i leac,

Căci durerea suferită,

Poate ține și un veac.

Pentr-un suflet pângărit,

Doctor nu e orișicine,

Ci acel ce-a suferit

Chiar alăturea de tine.

Într-o lacrimă amară

Se ascunde un cuvânt:

Și doar cel cu aceeași rană,

Îl rostește mai profund.

Într-o despărțire lungă,

Nu găsești alin ușor,

Lasă-ți inima să plângă,

Și să sufere de dor.

Într-un ceas de grea durere,

Nu te duce la oricine,

Ci l-acela care-odată,

A căzut la fel ca tine.

Doar cel ars de aceeași rană,

Știe glasul ei tăcut,

Și cum lacrima, în noapte,

Vrea să spele ce-ai pierdut.

Astfel inimi încercate,

Sunt o cale către rai,

Fie ești străin ori frate,

Mângâiere să le dai.

Mi-a înghețat tăcerea în privire,

Și n-am mai spus nimic, nici către cer,

Dar simt nevoia de iubire,

Atunci când la nimic nu sper.

Mi-e greu să mai adorm cu mine-n gânduri,

Și-mi pare viața un pământ străin,

În noaptea-n care nu mai am răspunsuri,

Mă caut printre lacrimi și suspin.

Tu, Doamne, știi că m-am pierdut în mine,

Când n-am știut a cerului culoare,

Și totuși vin, tăcut, înspre lumină,

Precum o frunză dusă de vârtej în zare.

Chiar dacă port în suflet vinovății nespuse,
Mai simt în piept o rază de-ndurare,
Precum lumina sfântă ce duhul o aduse,
În cel ce-și cere dreptul la iertare.

Nu vreau răspuns, nici semne de la Tine,
Ci doar să simt că nu-s uitat de tot,
Să-mi fii aproape când mi-e dor de mine,
Și să mă ierți că uneori nu pot.

Iar când nu pot să merg cu pasul frânt,
Să nu mă lași să cad sub greul meu,
Fă-mi, Doamne, din dezmăț mormânt,
Și dintr-un om pierdut … un fiu al Tău.

La cules de lacrimi,

De pe obraz de român,

Am trecut prin patimi,

Şi suflet străbun.

La cules de dor,

Din inima sa,

Am plutit pe un nor,

Prin care fulger-o stea.

La cules de iubire,

Din suflet şi neam,

Am simţit tresărire,

Ce la alţii n-o am.

La cules de lacrimi,

De pe obraz de ţăran,

E o durere continuă,

Şi-o suferinţă de neam.

Eu, neatentul ce întotdeana am gafat,

Şi am simţit firescul ca pe un infern,

Mi-am dat acordul să fiu judecat,

Într-un ospiciu de nebuni modern.

Apărător să-mi fie un bătrân senil,

Iar cel ce mă acuză un uituc,

Și toate faptele de când eram copil,

Să-mi fie prezentate aici la balamuc.

Aprodul cu de-a sila să bage martorii pe ușă,

Iar eu în boxă să dansez cadril,

Să fie totul jăratec și cenușă,

Să simt în mine acest dezastru inutil.

Vacarmul s-a stârnit rapid în sală,

Și toți mă aclamă ca pe o vedetă,

Jurații-mi cer să cad la învoială,

Și să renunț la viața-mi deșuetă.

Într-un final mi s-a rostit sentința,

Exilul printre oameni, de nici un drept privat,

Dar mi-am simțit trădată conștiința,

Și-a doua zi, în zori, am evadat.

Ce greu se iscă zorii

Din cea mai lungă noapte,

Prin ziua cea mai scurtă

Lumina abia răzbate.

Că noapte este afară,

Aşa cum între stele

E noaptea care umple

Prăpastia dintre ele.

Iar falduri de-ntuneric

Boţesc perdeaua groasă

A nopţii, ca lumina

Cât mai târziu să iasă.

Cu toate acestea zorii,

Chiar mai devreme apar,

Că începând de astăzi

Lumina creşte iar.

Flăcări aurii

Pogoară din soare

Peste lanuri vii

Ca să le măsoare

Cu drag le sărută,

Ele mulţumesc

Şi, zâmbind complice,

Se desfac în spice.

Marea se-nfioară

Pescăruşii zboară

Spre albastre zări

Până-n depărtări...

Şi poartă pe aripi

Vise îngereşti

Să le dăruiască

Celor pământeşti...

Copiii aleargă

Pe nisipul ud

Lăsând mărturie

Vis de vara vie!

Sufletul mi se-nalță cu aripi de jar,

Îmbrățișând vântul care nu doarme;

Inima-mi pulsează undeva într-un far,

Și stârnește pe mări furtuni și alarme.

Fiecare zbor e tremur, e foc și scântei,

Durerea se-mpletește-n dorințele mele;

Lumina e frântă în palme de zei,

Și apoi prin mine e trimisă în stele.

În ochii-mi orbi văd reflecții de infinit,

Iar glasul meu ca un tunet răsună;

Întreg universul se așază smerit,

Și-l hrănesc neîncetat cu lapte de lună.

Și iarăși port cu mine nemărginirea,

În piept am un soare care nu piere;

Noaptea și cerul îmi fură privirea,

Și devin brusc: Nematerie și Înviere.

Разве плохо быть волком? Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, ты певец, ты белой дамы певец её призывая лучезарный венец.

Разве плохо быть волком? Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,  в голове и в воле, несломанный летающий беркут.

Разве плохо быть волком? Твой голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, где темнота стеной, где мира последний обрыв.

Разве плохо быть волком? Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, даже стая когда к стене прижала, ты стоишь, собака бы убежала.

Разве плохо быть волком? В дыхании пару ты силы находишь, весь мир горит в аду, а ты даже не стоиншь.

Treptat, treptat prin viață trecem toți,

Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,

Mai bravi, mai harnici, mai netoți,

Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.

Privim spre cer, și cerul nu răspunde,

Ne poartă doar pe drumuri de uitare,

Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,

Ca un ecou ce-și caută scăpare.

Ne duce viața ca un vânt printre ruine,

Prin labirintul zilelor de fum,

Și întrebăm ades stihiile străine,

De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?

Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,

Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,

Iar râsul ne apropie de îngeri,

Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.

Și tot ce suntem, trup și suflet,

Va fi în veșnicie ca un tainic vis,

O cruce va marca al nostru umblet,

Și-un nume ce în ceruri va fi scris.