ÎN BRAȚELE TALE

Sub cerul adânc al Galileei,

printr-o fereastră deschisă

a pătruns lumina.

Nimeni nu a văzut

cum ai primit vestea,

dar toți au simțit

tăcerea din inima ta.

 

Nu ai căutat cuvinte mari,

nu ai cerut înțelegere

pentru taina ce se petrecea.

În tine, Dumnezeu s-a făcut om,

iar tu, Maică,

te-ai făcut pământul care naște.

 

Ai umblat prin lume

fără a căuta slavă,

ci doar mângâiere

pentru fiecare suflet rănit.

Făcută din iubire pură,

din durerea ce naște viață,

ai fost umbra liniștită

a unui timp nesfârșit.

 

Pe cruce,

împărtășind cu Fiul tău

fiecare cuvânt mut,

ai cunoscut adâncul chin,

dar și iubirea

care trece dincolo de moarte.

 

De atunci,

nu mai există părți tăcute ale lumii.

Căci tu, Maică, ai devenit ecoul

care răsună în fiecare colț

al acestei lumi frânte.

 

În brașele tale,

cu fiecare pas al tău,

lumea învață din nou

că iubirea nu cunoaște sfârșit.

 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: preot DAVID MARIAN poezii.online ÎN BRAȚELE TALE

Data postării: 11 ianuarie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1059

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

ACASĂ

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

 

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

 

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

 

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

 

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

Mai mult...

SCROLL PRINTRE STELE

Noaptea cade-n ecranul aprins

degetul curge, lin, întins,

prin vieți paralele, lucioase,

fericiri scurte, tăioase.

 

Orașul bate sub astfalt,

un puls de neon, vertical.

Stelele - tot mai departe-s puse.

Le caut în sticlă, nu-s puse.

 

Între alerte, pauză rară:

vântul respiră, lumea se-ndreaptă.

O lumină simplă, fără glas,

o clipă care nu are pas.

 

Poate sensul nu se prinde,

poate doar se lasă-n minte.

ca un scroll domol, discret,

printre stele, pe internet.

 

 

Mai mult...

RESPIRAȚIA CERULUI

Pădurea se deschide

ca un templu al veșniciei.

Frunzele tremură ca stelele albastre

pe orbita lor fragilă,

iar vântul le șoptește  

tainele lumii nemărginite.

 

Râul curge ca un fluviu de argint cosmic,

în el oglindindu-se galaxii nevăzute,

iar petrele lui tac,

purtând amprenta veacurilor

ca niște religve ale timpului.

 

Munții  se înalță ca gardieni de titan,

crestele lor -

spinii unei ordini cosmice,

iar norii se scurg peste ele

asemeni unei ploi de lumină

dintr-un cer de cristal.

 

Câmpia respiră adânc,

miros de pământ și de stele căzătoare;

iar iarba, fină ca un șuvoi de lumină,

se pleacă fără să se frângă,

ținând în fiecare fir

ecoul unei alte lumi.

 

Noaptea vine, transparentă și nemărginită,

iar luna cade ca un disc argintiu

în oglinda râului ceresc.

Stelele se aprind una câte una,

ca ochii tăcuți ai universului,

urmând pașii omului mic

care încearcă să înțeleagă eternul.

 

Eu stau în această vastitate

ca o scânteie de viață,

înfruntând tăcerea cosmică,

simțind cum sufletul meu se desface,

se contopește cu lumina

și cu umbrele veșniciei.

 

Natura nu este doar un spațiu verde,

ci infinită, nu doar vie ci veșnică.

În respirația ei nemărginită

învăț că tot ce trăiește

atinge, într-un fel, cosmosul,

iar fiecare pas, oricât de mic,

lasă urme de lumină

în întunericul universului.

 

Mai mult...

SATUL CA RÂNDUIALĂ

Dimineața se așează peste sat

ca o rânduială veche,

iar țăranul, gospodar prin însăși ființa sa,

își începe lucrul

într-o tăcere plină de sens.

 

Basmaua femeii strânge laolaltă

grija casei și demnitatea zilei,

semn al cominității

într-un spațiu unde timpul

nu se grăbește să treacă.

 

La vatră, focul nu arde la întâmplare,

ci veghează pâinea,

rod al pământului lucrat cu răbdare,

dragoste și înțelepciune

simbol al unei ordini morale simple.

 

Plugul deschide brazda

cu o gravitate aproape ritualică,

în gestul acesta adunându-se

truda, speranța și încrederea

într-un viitor câștigat prin muncă.

 

Satul se constituie astfel

nu doar ca spațiu geografic,

ci ca formă de existență:

o etică a statorniciei,

o pedagogie a lucrului bine făcut.

 

Atâta timp cât vatra arde,

pâinea se frânge cu respect

și pământul este lucrat cu înțelepciune,

satul rămâne

o matrice vie a identității noastre.

Mai mult...

LEMN ȘI UMBRĂ ÎN COLOSEUM

Crucea nu era obiect de privit de departe,

stătea în el, în pieptul lui

invizibilă pentru unii

dar insuportabil de reală.

Stătea în spatele ochilor

care evitau adevărul,

în spatele pașilor care se întorceau

în tăcerea dintre bătăile inimii.

 

A pus palma pe lemul imaginar

și a simțit cum toată greutatea lumii

se adună în el.

Fiecare alegere greșită

fiecare cuvânt nerostit

gesturi amânate,

momente în care a lăsat durerea altora

să treacă fără să intervină,

toate apăsau simultan pe pieptul lui.

Lemnul nu îl judeca, nu striga.

Doar stătea acolo, nemișcat

dar imposibil de ignorat.

 

Umbra lui se întindea peste podea

lungă și slabă

dar suficient de densă

pentru al ține în loc.

Îl însoțea fără grabă,

fără ură, fără milă.

 

Umbra știa toate faptele ascunse,

toate promisiunile neîmplinite

toate lacrimile care au curs.

Și stătea acolo, răbdătoare,

așteptând să învețe

ce înseamnă cu adevărat

să porți greutatea lemnului.

 

În liniștea camerei fiecare respirație

devenea o măsură:

cât de mult poate să suporte

fără să cedeze?

Își amintea cum fugise de responsabilitate,

cum ignorase durerea altora,

cum se ascunsese de propria voce interioară.

Și totuși, acum nu fugea.

Crucea nu era departe,

nu era o metaforă de spus în vorbe

ci o prezență concretă

care îl obligă să rămână.

 

A închis ochii simțind

cum lemnul lui imaginar

începe să se transforme.

Nu mai era doar povară,

era oglinda propriei sale vieți:

durerea, frica, greșelile

toate vizibile în fața sa.

 

Și a înțeles un adevăr simplu și dureros:

asumarea nu înseamnă ușurare,

nu înseamnă aplauze sau recunoaștere.

Asumarea înseamnă

să te uiți la ceea ce ești cu adevărat,

chiar când doare

chiar când nu există

nimeni care să te felicite.

 

Umbra se apropie,

ca și când ar fi vrut să-l cuprindă,

dar nu să-l sufoce.

Îl provoca să stea,

să înfrunte fiecare cusur,

fiecare rană nevindecată

fiecare dorință de a fugi.

 

Și pentru prima dată,

a simțit că nu este singur.

Lemnul și umbra lui

nu erau dușmani.

erau instrumente prin care

învăța să fie întreg.

 

Respira adânc, simțind

cum fiecare fibră din trupul său

devine atentă, conștientă.

Crucea nu cerea putere, ci prezență

nu cerea izbândă, ci răbdare.

 

Și în acea liniște densă,

a înțeles că, uneori,

cel mai greu este să o accepți

să stai sub ea, zi de zi,

până când greutatea

devine o parte din tine

până când încetezi să te temi de ea

și începi să inveți de la ea.

 

Și a rămas acolo,

sub lemn, în umbră:

nu luminat,

nu triumfător,

doar prezent,

asumat.

 

 

Mai mult...

RUGĂCIUNE ÎN GHETSIMANI

Am intrat în grădina nopții

ca într-o biserică fără lumânări.

Aerul mirosea a pământ zdrobit

și a frunze amare de măslin

 

Luna atărna deasupra lumii

ca o candelă aproape stinsă,

iar vântul trecea printre ramuri

cu glas de psalm întunecat.

 

Și L-am văzut pe hristos.

 

Singur.

Atât de singur,

încât tăcerea din jurul Lui

părea mai grea decât lumea.

 

Ucenicii dormeau rezemați de piatră,

cu fețele căzute în somnul trupului,

iar El veghea

ca un ultim sfeșnic aprins

la marginea întunericului.

 

M-am apropiat încet.

Atunci am simțit

cum noaptea întreagă tremura

de durerea rugăciunii Lui

 

Nu era doar rugăciune.

Era sângele iubirii

picurând peste țărâna omului.

 

Fiecare cuvânt urca spre cer

ca fumul unei tămâi sfâșâiate,

iar stelele păreau că ard

mai palid,

ca și cum întreg universul

asculta.

 

Și am înțeles:

Hristos nu Se ruga numai pentru El.

 

Se ruga pentru fiecare inimă

care avea să cadă,

să se teamă,

să-l uite

și apoi să-L caute din nou prin noapte.

 

Iar măslinii bătrâni,

negri sub lumina lunii,

stăteau împietriți

ca niște martori ai durerii dumnezeiești.

 

De atunci,

ori de câte ori vine noaptea peste sufletul meu,

aud încă rugăciunea aceea

curgând prin lume

ca un râu de lumină și iubire.

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Nu plânge pe umărul oricui

 

Să nu îți spui secretul, la nimeni, niciodată, 

Să nu îți verși amarul în cupa nimănui, 

Iubirile să-ți fie, în taină, sub lăcată, 

Iar lacrima n-o plânge pe umărul oricui. 

 

Să-ţi ţii lumina-n tine, s-o porți ca pe-o făclie, 

Să nu o știe lumea, c-o stinge fără milă, 

Căci ochiul care râde ascunde viclenie, 

Iar râsul lui e-o armă parșivă și abilă. 

 

Nu-ţi risipi cuvântul pe buze fără sete,

Căci se preface-n zgură în gura celor goi;

Ei calcă în picioare izvoare neînţelese,

Și lasă-n urma lor, doar gustul de noroi.

 

Păstrează-ţi libertatea ca pe-o comoară vie,

N-o da pe schimbul lumii, pe aur fără rost;

Căci ei îți curmă zborul, te-nchid în colivie,

Și-or frânge peste tine umilu-ți adăpost.

 

Iar dacă viața vine, să-ţi ceară socoteală,

Nu-ţi apleca genunchii în faţa nimănui;

În tine fă-ţi altarul, chiar dacă o să doară, 

Și răstignit pe cruce, tu, cere mila Lui. 

Mai mult...

În zadar în engleză

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

 

To no end

 

In the spring, with the soul vibrating,

We wait for happiness by dreaming,

And in autumn, when hopes die,

We have a cloud left,

We all wait in vain

Happiness that never comes again,

Cradling just a fleeting dream

At night, the sky is always clear,

We soar with a mad longing for paradise,

But in the chorus we see that it was still a dream.

We all wait in vain

Happiness that eludes us

And in the soul they sift bitterly

Thoughts that deceive us,

In vain will we beg,

We will wait in vain

Happiness we always want,

They are no longer coming!

We all wait in vain

Happiness that eludes us

And in the soul they sift bitterly

Thoughts that deceive us,

In vain will we beg,

We will wait in vain

Happiness we want so much

They are no longer coming!

Mai mult...

Renasc

 

Pe stânci de piatră veche, sfărâmate,

Îmi scriu blestemul într-un colț de sat,

Iar lacrimile mele, astăzi înghețate,

Au adăpat cândva al lor pârâu secat.

 

Am fulgerat tăcut prin multe ploi străine,

Și-am șuierat ca vânt, pământuri sterpe,

În ochi purtam amurguri clandestine,

Și mă uitam spășit spre ceruri să mă ierte.

 

Se frânge-n mine timpul, ca un lemn uscat,

Și-n crăpătura lui se-adună vântul rece,

Sub pasul meu, pământul s-a lăsat,

Și-n umbrele lui stranii, o taină se petrece.

 

Din palmele străvechi îmi curge iarăși lutul,

Model de trup rănit, ce nu mai vrea să fie,

Și-n colbul din privire  îngrop iar începutul,

Ca să renasc tăcut sub crucea de pe glie.

 

Pe buze-mi stă o rană, nescrisă și amară,

Ce strigă către stânci, dar stâncile-s tăcute,

Și totuși, din cădere, o stea se naște iară,

Să-mi limpezească gândul și nopțile pierdute.

 

Și poate că blestemul, odată risipit,

Va fi doar amintirea unui drum ce piere,

Iar eu, din pietre oarbe, mi-oi face-un chivot mic,

Să-mi strâng în el tăcerea și dorul de durere.

Mai mult...

Dorul și sufletul

Plăng pe aceste pagini,

Ca să nu plâng în fața lor.

De frică să nu îmi pese,

Cât timp îmi este dor.

Dor de casă, dor de pace,

Dor de tot ce este bun.

Dorul meu, de chin distrus,

Iar ultima speranță, așa s-a dus.

Ultimă speranță, unde ai plecat?

Am nevoie de tine, în momente de uitat.

Momente ce ucig sufletu, 

Fără pic de milă,

Ce-l străpung repetat fără a se opri.

Vreau acasă, unde e liniște, 

Unde durerea dispare,

Dar n-am casă adevărată,

Doar o mică tulburare.

Vreau un loc doar al meu,

Unde nimeni nu poate intra,

Unde pot fi eu, fără grija altuia.

Idei bune nu am, 

Dar am un suflet care

Crește neîncetat, în durere mare.

Durere ce nu pot explica

Prin cuvinte, 

Rău mi-se face la gândul răului ce mă poate face să nu mai fiu eu.

Mai mult...

Fără nori...

 

Fără nori aș muri,

Fără nori ochii mei ar orbi,

Ei trec ca și mine senini,

Departe de ochii străini.

 

Fără nori mă întunec mereu,

Fără nori ochii îmi plouă,

Unde sunt ei, acolo-s și eu,

Suntem două boabe de rouă.

 

Fără nori sunt inutil,

Fără nori sunt un sihastru,

Mi-e traiul ușor infantil,

Și merit, cerul albastru!

Mai mult...

Întunericul e perfect cu Luna

Întunericul e perfect cu Luna,

În fiecare noapte și în fiecare loc,

De care cerul e urmat de stele ,

Observând acea lumină de foc,

Dansul stelelor au un anumit ritm,

Și un anumit rol,

În care întunericul numai e întuneric,

Ci lumina de la sol.

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍