Rondo de Alexandrino Alin

Fiecare zi pleacă, nu se întoarce. 

Orice șansă, când pierdută, pleacă, nu se întoarce. 

Când cartea vieții se descoarce,

Dacă pleacă, nu se întoarce. 

Nodul vieții nu se desntoarce, 

Atunci când pleacă, nu se întoarce

Când fericirea vieții se stoarce

Mereu când pleacă, nu se întoarce. 

Când coca pâinii vieții nu se mai coace

Doar când pleacă nu se întoarce. 

Când gura vieții de-odată tace

Ea când pleacă, nu se întoarce. 

Când viața însăși nu te mai place

Atunci ea pleacă, nu se întoarce

Când timpul trece-n mod grăbit, 

Și viața pare foarte scurtă. 

Eternitatea cea mult vrută, 

Pare imposibil de găsit.

Când viața parcă s-a sfârșit,

Plăcerea nu este prea multă,

Când timpul trece-n mod grăbit

Și viața pare foarte scurtă. 

Când mortul moartea a zărit

Știe că n-are altă rută

Și chiar dacă îi e nevrută

Altceva nu a gândit

Când timpul trece-n mod grăbit. 

Toate bune, toate rele,

Toți vorbesc dar și toți tac,

Vorbe pline, vorbe chele, 

Toți se ceartă dar toți se-mpac. 

Multe, multe se întâmplă

Unele ca altele, 

Multe ziduri, multe temple

Toate bune, toate rele

Multe promisiuni sunt goale

Multe probleme făr' de hac, 

Ființa tare-i de fapt moale, 

Toți vorbesc dar și toți tac. 

Multe discuții fără tâlc, 

Multe vorbe fără schele,

Multe gânduri 'scunse-n adânc,

Vorbe pline vorbe chele. 

Multe răbzoaie și probleme,

Multe boli fără de leac,

E mult timp, puțină vreme

Toți se ceartă dar toți se-mpac.

Toți se ceartă dar toți se-mpac, 

Vorbe pline, vorbe chele, 

Toți vorbesc dar și toți tac, 

Toate bune , toate rele. 

Din vidul răsărit după ecou

O altă cale-ncepe să se-arate,

Privirea se îndreaptă spre nou

Lăsând în urmă pagini terminate.

Un pas timid deschide altă poartă

Trecutul este doar un sol fertil.

Pe valul vieții ce din nou ne poartă

Găsim un sens mai simplu si umil.

Speranta nu e oarbă, ci curată

Se naste caldă dintr-un vechi apus, 

Iar inima, de umbre vindecată

Priveste liberă doar înspre sus.

Voi pleca în lumea largă,

Doar cu mine și o desagă 

Unde pașii mă vor duce,

Purtăndu-mi stoic a mea cruce.

Poate norocu-mi iese -n cale,

Învărtindu-mă-n spirale;

Să -mi ghicesc al meu destin,

Să mă dezbrac de clandestin. 

Să mi găsesc rostul în viață, 

Strecurăndu-mă prin ceață, 

Valul mării să-l străbat 

Spre un tărâm uscat..

Unde visele pierdute 

Încolțesc din nou,vândute 

Sufletelor fără prihană, 

Rugându-se la o icoană.

Mă scotocesc prin buzunare, 

Să găsesc ceva valoare;

Hazardul Să mi -l tărguesc 

Din hoinărit Să mă trezesc. 

O viață într-o clipă

De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .

E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?

Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.

De propria lume nu mi-aș fi croit,
În lumea altora aș fi asfințit.
De fără-ndoieli nu-mi cream propriul vis,
În visul altora-aveam sufletu-nchis.
Și nu-mi creșteau aripi, să zbor, să mă-nalț,
Urmând tot mereu hărțile celorlalți.

Eu mă pierd în mulțime,

Dar as vrea sa știi, tu, străine,

Daca simți, dureros, ca și mine,

Perlele se găsesc în adâncuri,

Și doar ce-i ce-ndraznesc din ruine

De placeri, interese meschine,

Să se-afunde in mari cristaline

Ca-al tau suflet, și al meu, și al lor,

Vor găsi în trăirile vii, colorate, divine,

Minunatele perle zămislite din iubiri,dor, suspine...