Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 27 mai
Vizualizări: 58
Poezii din aceiaşi categorie
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Noi suntem toți de la țară
Noi suntem toți de la țară,
Cu fața curată,
Cu vorba mai rară,
Cu treapta mai 'naltă la scară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu somnul pe frunze afară,
Cu gândul ce-ntruna ne zboară,
Spre zori și apoi înspre seară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu mână vânjoasă de fiară,
Cu spatele drept care cară,
Orice povară...
Noi suntem toți de la țară,
Țăranul ce câmpul își ară,
Copilul cu vita de sfoară,
Roada ce șade-n cămară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu viața și dulce, și-amară,
Cu ruga către Fecioară,
În fiece seară.
Vă spun pentru ultima oară,
Nu suntem o pradă ușoară,
Iar neamul nicicând n-o să piară,
Căci suntem toți de la țară.
ASEDIU
Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
Cu porțile frânte de berbecele greu,
Rămas fără oaste, regele face rocadă,
Ferindu-se-n turn, de regele leu...
Corbul, de moarte, aripa își frânge,
Arme lucesc în holda de vară,
Eroii sfârșesc în baia de sânge,
Din zorii de zi și până în seară...
Noaptea albă, cumplită și grea,
Fără nori, fără lună și stele,
Noaptea aceasta se va trece și ea,
Precum se vor trece și umbrele rele...
Ploaia
Va veni ploaia, croncăne corbi,
O zdreanță e haina ce mândru o port,
Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,
Și vântul în spate, îl car și-l suport.
Va veni ploaia, cerul e negru,
Mai negru decât îmi e dat ca să văd,
Toamna își cară cortegiul funebru,
Pământul din urmă urlă a prăpăd.
Ploaia va șterge cărările roase,
Și frunzele roșii ce zac în noroi,
Bastonul agăț de crengile joase,
Pădurea șoptește cu voci de strigoi.
Sub smogul de ceață poiana e mută,
Tăcerea își duce veșmintele reci,
Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,
Să-și caute-n taină locuri de veci.
Va veni ploaia căci frigul pătrunde,
Sub zdreanța mea veche, subțire,
Iar drumul de mine parcă se-ascunde,
Și începe să plouă a despărțire.
Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,
Talpa-mi frământă în clisa amară,
Plânge al meu umblet pierdut în eter,
Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Noi suntem toți de la țară
Noi suntem toți de la țară,
Cu fața curată,
Cu vorba mai rară,
Cu treapta mai 'naltă la scară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu somnul pe frunze afară,
Cu gândul ce-ntruna ne zboară,
Spre zori și apoi înspre seară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu mână vânjoasă de fiară,
Cu spatele drept care cară,
Orice povară...
Noi suntem toți de la țară,
Țăranul ce câmpul își ară,
Copilul cu vita de sfoară,
Roada ce șade-n cămară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu viața și dulce, și-amară,
Cu ruga către Fecioară,
În fiece seară.
Vă spun pentru ultima oară,
Nu suntem o pradă ușoară,
Iar neamul nicicând n-o să piară,
Căci suntem toți de la țară.
ASEDIU
Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
Cu porțile frânte de berbecele greu,
Rămas fără oaste, regele face rocadă,
Ferindu-se-n turn, de regele leu...
Corbul, de moarte, aripa își frânge,
Arme lucesc în holda de vară,
Eroii sfârșesc în baia de sânge,
Din zorii de zi și până în seară...
Noaptea albă, cumplită și grea,
Fără nori, fără lună și stele,
Noaptea aceasta se va trece și ea,
Precum se vor trece și umbrele rele...
Ploaia
Va veni ploaia, croncăne corbi,
O zdreanță e haina ce mândru o port,
Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,
Și vântul în spate, îl car și-l suport.
Va veni ploaia, cerul e negru,
Mai negru decât îmi e dat ca să văd,
Toamna își cară cortegiul funebru,
Pământul din urmă urlă a prăpăd.
Ploaia va șterge cărările roase,
Și frunzele roșii ce zac în noroi,
Bastonul agăț de crengile joase,
Pădurea șoptește cu voci de strigoi.
Sub smogul de ceață poiana e mută,
Tăcerea își duce veșmintele reci,
Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,
Să-și caute-n taină locuri de veci.
Va veni ploaia căci frigul pătrunde,
Sub zdreanța mea veche, subțire,
Iar drumul de mine parcă se-ascunde,
Și începe să plouă a despărțire.
Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,
Talpa-mi frământă în clisa amară,
Plânge al meu umblet pierdut în eter,
Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
Alte poezii ale autorului
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - XXV - Credință fără răspuns
Nu-mi da răspunsuri, Doamne…
Cuvintele tale sunt fulgere
pe care n-am ochi să le vad.
Nu le înțeleg,
nu le pot cuprinde,
și totuși… Te cred.
Am strigat de atâtea ori: „De ce?”
Dar azi nu Te mai întreb nimic.
Lasă-mi doar inima să ardă,
să Te iubească în tăcere.
Nu-mi vorbi în rostiri adânci,
ci în tăcerea care știe
să îmbrățișeze suferința
fără s-o risipească.
Fă-mă fiu al Tainei,
nu al înțelesurilor.
Fă-mă să îngenunchez
în fața necunoscutului Tău
și să-l numesc: Tată.
Căci nu răspunsul mântuie,
ci încrederea fără dovadă.
Nu dovada mă ține,
ci dorul.
Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.
Eu rămân —
și cred.
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - XXV - Credință fără răspuns
Nu-mi da răspunsuri, Doamne…
Cuvintele tale sunt fulgere
pe care n-am ochi să le vad.
Nu le înțeleg,
nu le pot cuprinde,
și totuși… Te cred.
Am strigat de atâtea ori: „De ce?”
Dar azi nu Te mai întreb nimic.
Lasă-mi doar inima să ardă,
să Te iubească în tăcere.
Nu-mi vorbi în rostiri adânci,
ci în tăcerea care știe
să îmbrățișeze suferința
fără s-o risipească.
Fă-mă fiu al Tainei,
nu al înțelesurilor.
Fă-mă să îngenunchez
în fața necunoscutului Tău
și să-l numesc: Tată.
Căci nu răspunsul mântuie,
ci încrederea fără dovadă.
Nu dovada mă ține,
ci dorul.
Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.
Eu rămân —
și cred.
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.