Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.

Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.

De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

Bunica

Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.

În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

6. Nebunele din Lazaret

— Pufi, aici!

Pufi era câinele pe care pădurea i-l dăruise. Într-o zi se avântase dincolo de râu, lăsându-se furată de farmecul serii care arunca umbre lungi printre copacii desfrunziți. La început își impusese să urmeze o singură cărare, dar, mai apoi, atrasă de scene în care copacii zdrențuiți de vreme păreau personajele unei piese antice de teatru, începuse să schimbe cărările, pierzându-le socoteala. Se trezise că umbrele copacilor dispărură, semn că soarele se apropiase de apus. A fost suficient să facă o piruetă pentru ca toate cărările să arate la fel. Făcuse încrezătoare câțiva pași spre locul în care i se păruse că până nu de mult se întinseseră umbrele indicându-i apusul, dar îndoiala îi strecurase fiori reci pe spate. Se așezase neputincioasă pe buturuga unui pom și închisese ochii încercând să-și recâștige stăpânirea de sine. Apoi un foșnet al frunzelor aflate la picioarele ei o făcu să sară speriată în picioare. Un câine, nu prea arătos, se tolănise cu burta în sus chiar lângă ea privind-o cu blândețe. Se aplecă și mângâie câinele pe burtă. Hotărâse să-l urmeze în speranța că o va duce în sat. După o oră de mers, acesta o scosese chiar la casa ei, ca și când acolo ar fi trăit toată viața.

Câinele se apropie de picioarele ei și se răsturnă pe spate așteptând mângâierile tinerei fete. După consumarea gesturilor tandre, intrate în obișnuință, gesturi care îi apropiaseră atât de mult, Iulia îl lăsă în cameră și ieși afară închizându-se într-o cămară din curte. După o jumătate de oră, ușa se deschise și o tânără, altă tânără, își făcu apariția în curte. O ființă, de aceeași statură ca a Iuliei, se apropie cu un mers legănat, nesigur, de casă. Părul era legat la spate sub o broboadă învechită de vreme, iar hainele păreau că aruncă asupra ei cel puțin încă zece ani de viață. Fața îi era palidă, încremenită etern într-un rictus ce disproporționa o încercare de zâmbet care de fapt nici nu mai putea fi recunoscut ca atare. Deschise zgomotos ușa camerei. Câinele se ridică și făcu câțiva pași spre ușă, dar se opri nedumerit. Își alungi trupul și un mârâit supărător se făcu ecoul stării de neliniște care îl cuprinsese. Apoi, mârâitul se transformă într-un lătrat care îndemna intrusa să se retragă în curte. Închise ușa în urma ei și mulțumită reveni la starea ei naturală, înlăturând și broboada de pe cap. Îl păcălise pe Pufi, deci deghizarea nu era rea. În caietul baronului era și portretul Iuliei pe care reușise cu succes să-l proiecteze pe propriul ei chip. Putea să-și pună în aplicare planul. Doar că ea va fi cea care va scrie povestea Iuliei, nebuna din Lazaret căsătorită cu un baron austriac. Iar rolul baronului va fi jucat de un doctor. La urma urmei, bărbații nu prea se deosebesc între ei când e vorba de femei. Apoi rememoră ziua când tiza sa, bolnava din salonul-debara, ajunsese în spital. Făcea acest lucru de parcă chiar ea fusese în pielea bolnavei. Se întâmplase cu doar o lună înainte de venirea lui Gabriel.

Atunci, în acea dimineață, o ploaie măruntă se strecura printre crengile arborilor ce străjuiau intrarea în ospiciu. Pe măsură ce zorii alungau întunericul, tabloul unei toamne umede se proiecta pe zidurile vechi îmbibate de urmele timpului. Numai în jurul porții se vedeau semnele unor reparații recente, făcute parcă anume ca să scoată mai mult în evidență paragina dimprejur. Boscheții din exterior se cocoțaseră pe ziduri aruncându-și amenințător crengile spre curtea interioară. Din loc în loc, mușcături adânci despicau linia care odinioară se întindea ca o cărare între meterezele destul de înalte. Dinspre șoseaua care se furișa doar la câțiva metri de ziduri se revărsa huruitul motoarelor care se opinteau să atace panta ce începea chiar în dreptul porții. Un val de apă și noroi se năpustea atunci spre intrare producând un zgomot asemănător rafalelor unor gloanțe ce se ciocneau de un zid de oțel. Dinspre fereastra mică ce dădea spre șosea, un om arunca priviri mânioase spre camioanele care nu încetau să transforme albul zidului într-un cenușiu deprimant. Ghemuită, lipită de un stâlp al peretelui, o ființă ascunsă de o pelerină primea cu stoicism aceste valuri de murdărie care odată ajunse pe trupul ei se prelingeau peste nailonul negru îmbogățind balta în care încălțările scofâlcite se scăldau. Din când în când, o umbră grăbită traversa șoseaua și se avânta spre poarta întredeschisă lăsând în urmă cuvinte de ocară la adresa vremii. Erau femei din sat angajate la ospiciu. Mai puțin nervoși, alți angajați coborau din mașini chiar lângă poartă, ferindu-și încălțările curate de bălți. Mașinile care îi lăsau la poartă fie se întorceau, fie își continuau drumul spre alte destinații în care oamenii își câștigau pâinea. Apoi, pe măsură ce timpul se scurgea, apăreau mașini care își îndreptau amenințător botul spre poarta închisă aruncând spre cabina portarului zgomotul nerăbdător al claxoanelor. În toate cazurile, puteai simți cu câtă grabă oamenii se străduiau să scape de colții umezelii care le sfârtecau parcă hainele înfigându-se adânc în carnea atât de iubitoare de căldură. Nimeni nu se sinchisea de mogâldeața condamnată să conviețuiască cu frigul dimineții într-o zi ploioasă ca aceasta, dar nici aceasta nu schițase vreun gest prin care să-și facă simțită prezența. Rezemată de perete, ușor încovoiată, părea o bucată desprinsă din zid ce sta gata să se prăvălească. Nu ar fi fost pentru prima oară când în fața ospiciului erau abandonați bolnavi de către familii ce nu mai doreau sau nu mai puteau să-și îngrijească rudele cu minți rătăcite. De regulă erau lăsați fără niciun act pentru a fi siguri că aceștia nu vor avea cale de întoarcere. Spre deosebire de aceștia, fata care aștepta resemnată la câțiva metri de poartă nu făcea niciun gest prin care să-și arate nebunia sau să atragă atenția părând mai degrabă că se ascunde de oameni. O mașină opri chiar lângă poarta de intrare și, fără să se sinchisească de ploaia ce continua să biciuiască pământul, o femeie coborî rotindu-și privirea de jur împrejur. Dar ochii ei erau îndreptați spre coroanele arborilor încă bogate în frunze ușor îngălbenite. Pentru asistenta șefă, fiecare zi de lucru începea cu câteva momente de relaxare petrecute în exterior, fie vară, fie iarnă. Simțea nevoia să-și încarce ființa cu aerul benefic al dimineții, iar seara, la plecare, obișnuia să meargă o bucată de vreme pe liziera pădurii spre sat, înainte de a se lăsa pradă grijilor care o așteptau în propriul cămin. Pădurea îi dădea puterea de a merge mai departe. Mogâldeața se dezlipi de zid atât cât zgomotul lipăitului prin apă să atragă atenția femeii. Privirile lor se întâlniră, fiecare transmițând spre celălalt propria-i trăire. Disperarea și mila, neputința și compasiunea, frica și curajul, deznădejdea și voința, ascunse în două suflete pe care soarta le-a aruncat pe drumuri atât de diferite, dar care se intersectau acum și aici. Se apropie de tânăra fată și încercă să-i ia mâna tremurândă între mâinile ei. Era un gest pe care îl încerca la primul contact cu orice bolnav. Prin cuprinderea mâinii în mâinile sale reușea mereu să producă o clipă de liniște și de siguranță de care un bolnav mintal are atâta nevoie. De fiecare dată, simțea că mâinile ei împreunate astfel cuprind sufletul unui nou născut. O amintire adâncă îi strecură, pentru a câta oară, lacrimi în ochi.

— Cum te cheamă?

Nu primi nici un răspuns.

— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea portarului.

— Chemați un medic, vă rog.

Fata își retrase mâna dintre mâinile Doamnei și se ghemui din nou lângă zid. Asistenta șefă se depărtă făcându-i semn să o urmeze. Intrară pe poarta ospiciului, dar la vederea celor doi medici care se apropiau în fugă, începu să țipe din toate puterile.

— Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!

Mâinile ei băteau aerul, în timp ce ochii alergau în orbite căutând cale de scăpare. O prinseră de brațe și atunci observară că tânăra avea ambele mâini bandajate. Trupul începu să-i tremure, saliva curgea necontrolat din gura întredeschisă care lăsa aerul să iasă șuierat din pieptul ce se zbătea nebunește să scape de o apăsare statornicită în mintea ei. Se smuci și o luă la fugă prin curte sub privirile amuzate ale pacientelor care se înghesuiseră la ferestrele saloanelor. Intră în fugă pe ușa primului salon unde un cor de voci o întâmpinară cu ostilitate. O pacientă se apropie de tânăra care se ghemuise într-un colț al camerei.

— Haide cu mine, scumpo!

Ieșiră amândouă afară și bătrâna o trase în debaraua lipită de salon.

— Să-mi spui tanti Crina! Ai auzit?

— Am auzit, tanti Crina.

— Bine, Iulia.

— De ce-mi spuneți Iulia?

— Aduci cu o asistentă pe care o cheamă Iulia.

Când doctorii intrară în debara, crizele reîncepură. Tanti Crina își luă bastonul și ieși în curte repetând cu convingere, fără să-i pese de ploaia care nu înceta să se reverse din norii întunecați ce se lăsaseră parcă pentru totdeauna pe valea Oltului:

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Iulia se liniștise doar după ce medicii plecaseară lăsând-o singură cu asistenta șefă.

— Doamnă, se pare că veți avea propriul pacient, i se adresă unul dintre doctori în timp ce se depărta.

În debara se lăsă o liniște apăsătoare. Hainele ude căzură de pe corpul Iuliei sub privirile iscoditoare ale asistentei. Când îi desfăcu bandajul, pe unul din brațele ei apăru urma unei arsuri adânci sub formă de cruce.

Doctorul Gabriel intră grăbit în cabinetul asistentelor. Părea oarecum stânjenit, dar în același timp determinat să iasă din starea de victimă în care ultimele evenimente îl aruncaseră. Nu avea de gând să explice împrejurările care l-au transformat din nou în eroul zilei, ci mai degrabă să-și reia poziția în circuitul funcțional al spitalului. Mai ales dorea să o vadă pe Iulia. În cabinet era o singură asistentă care aranja medicamentele în plicuri. Un „bună ziua” mormăit al lui Gabriel fu răsplătit mai mult decât generos.

— Bună ziua, domnule doctor. Cum vă mai simțiți?

— Mulțumesc, acum sunt bine. M-am odihnit, pot să-mi văd de treabă.

— Nu vă grăbiți. Se pare că aveți o pacientă mai puțin. Tanti Crina și-a revenit, sau poate nici nu a fost paralizată. Acum este bine, bate iar curtea păzind turnul roșu. Se pare că nu este chiar atât de nebună pe cât arată. Oricum ne e tare dragă femeia asta. Să vă dea Dumnezeu sănătate că ați salvat-o.

— Și ea m-a salvat pe mine. Au mutat-o înapoi?

— Da. Se spune că vor să o trimită acasă. Dar casa ei este aici. Este la noi de zece ani. Tot atâția ani de când nimeni nu a întrebat de ea. Cum poți fi acasă printre oameni pentru care atâta vreme nici nu ai existat?

— Știți povestea ei? Vreau să spun, a povestit despre viața ei de dinainte?

— Nu cred că are o viață de dinainte, cum spuneți dumneavoastră. Cei mai mulți dintre pacienți trăiesc doar în prezent. Pacienții nu au amintiri, nu au viitor. Iar noi le știm doar ciudățeniile care îi cataloghează ca nebuni incurabili.

— Cum ar fi turnul?

În cameră intră Iulia cu tava de medicamente goală. Schimbă câteva cuvinte cu colega ei, după care se adresă doctorului Gabriel.

— Turnul este o oglindă.

— Ce fel de oglindă?

— Oglinda minții. Privim turnul și ne închipuim că dincolo de ziduri, chiar lângă noi, alte ființe își duc traiul. Sau poate suntem tot noi, dar în alte timpuri.

— Ai fost dincolo, Iulia?

Asistenta ieși din cabinet cu tava de medicamente lăsându-i singuri.

— Dar tu, Gabriel? Pot să-ți spun Gabriel când suntem singuri?

Gabriel schiță un zâmbet nu prea convingător.

— Desigur. Nu știu, dar vreau să merg. Cineva știe cum să pătrunzi în lumea de dincolo. O parte din lumea aceea face deja parte din mine.

— Lumea aceea te poate răni.

— De ce crezi asta?

— Întreab-o pe Iulia!

— Pe bolnava din debara?

— Da. Caut-o! S-ar putea să-ți placă.

— Curios să aveți același prenume.

— Da, curios. În plus se spune că semănăm ca două gemene.

— Aș vrea să o consult, dar până acum nu am reușit să dau de ea. Se pare că ceilalți doctori nu sunt interesați de starea ei. Iar eu am destul timp.

— Am să te ajut să o găsești, dar promite-mi un lucru.

— Orice.

— Să nu te îndrăgostești de ea.

Iulia știa deja că Gabriel se gândește la tizul ei altfel decât ca la o bolnavă. Dar oare nu asta urmărea? Scenariul din caiet trebuia respectat.

Ieșiră împreună din cabinet și se îndreptară spre debaraua de lângă salonul în fața căruia tanti Crina încerca să-și impună din nou autoritatea. Rând pe rând, fostele colege de salon se apropiau de bătrâna care stătea proțăpită în tocul ușii, lăsând vifornița să arunce valuri de zăpadă în holul micuț.

— Cine ești, drăguță? A, Vasile! Ai fost la Vasile. Diavolul se duce la Dumnezeu.

— Dumnezeu ți-a luat patul. Cum ai zis? Vii la noi. Popa te mușcă noaptea.

Tanti Crina nu făcea decât să ridice toiagul ei și să împungă fără milă trupurile încovoiate. Bolnavele se retrăgeau speriate.

— A venit nebuna.

— Nebuna s-a cununat cu diavolul.

— Spicele de grâu. Mi-ai adus spicele de grâu?

Tanti Crina se apropie de tânăra care tocmai i se adresase. Luă o mână de zăpadă și o presără pe capul fetei. Aceasta îngenunche în semn de mulțumire, apoi, cu mâna pe părul acoperit de alb, se retrase râzând.

— Am primit cununa din spicele de grâu!

Se lăsă purtată de farmecul unui vals ce-i cuprinsese auzul și picioarele ei se dezlănțuiră amețitor. Iulia se apropie și, luându-i mâinile, completă jumătatea lipsă a unui cuplu cuprins de febra plăcerii. Corpurile lor se întâlneau cu frenezia unui zbor al minții cuprinse de vraja fanteziei.

Pacientele se retraseră amuzate prin colțuri și, în hohote de râs, arătau spre perechea ce părea desprinsă din acest tablou rece, mut.

— Două nebune!

Bucuria înscrisă pe fața tinerei le molipsi pe femeile din salon care începură să se rotească amețitor. Câte una, apoi grupate în perechi, încercau să simtă cu întregul corp un ritm închipuit. Halatele se înfășurau în jurul trupurilor ieșite brusc din amorțeala indusă de trăirile interioare care le ținuseră până nu de mult prizoniere. Mâinile băteau aerul dând trupurilor convingerea de înălțare spre un cer divin proiectat în mințile tulburi. Pletele se balansau peste umerii dezgoliți biciuind din când în când fețele cuprinse de frenezia unei existențe născute din hăurile întunecate ale neputinței așternută prea multă vreme în trupurile lor. Din priviri, din piepturile răzvrătite în suflări neomenești, din gurile însemnate a repeta la nesfârșit aceleași obsesii atotstăpânitoare, toate cuprinse laolaltă în unicitatea spiritului fiecăreia dintre ele, se năștea o putere neînchipuită care le transforma în ființe greu de cuprins în limitele umanului. O puzderie de trăiri care se revărsau ca un fluviu de chemări și dorințe ale trupului. Iar mințile înfierbântate lăsau să se nască gânduri din cele mai neașteptate preluate cu convingere în propoziții scurte, poruncitoare. Șase feluri diferite de nebunie se transformaseră brusc într-o singură nebunie colectivă în care creierele se sincronizau perfect. Iulia se desprinse de tânără și se lipi de Gabriel. Spectacolul neașteptat la care erau martori le depășise capacitatea de a avea vreo reacție. Practic nu știau dacă trebuiau să intervină sau să lase lucrurile să se liniștească de la sine. Priveau neputincioși desfășurarea de forță ale celor șase paciente care brusc își recăpătaseră atât mobilitatea cât și capacitatea graiului.

— Dansează nebunele!

— Să danseze nebunele!

— Dansul nebunelor!

— Nebună e lumea din lumea întreagă!

— Dumnezeu e nebunul luminii din noi!

— Mă cunun cu Isus pe cruce!

Mica clădire începu să tremure sub ropotul pașilor. Urechile nu mai făceau față țipetelor care inundau cu putere curtea. Din clipă în clipă un medic sau ofițerul de serviciu putea să apară, iar corecția aplicată bolnavelor putea fi extrem de dură. Gabriel se repezi în mijlocul cercului ce tocmai se formase în jurul mesei și, gesticulând cu mâinile, începu să cânte în timp ce trupul se unduia liniștitor. Mișcările dezlânate ale pacientelor pierdură din intensitate, țipetele se răriră, fiecare femeie încercând să preia vorbele doctorului. Trupurile obosite se sprijiniră de paturi, răsuflările sacadate înlocuiră zgomotul asurzitor. Iulia interveni și ea apropiindu-se de fiecare bolnavă și conducând-o spre patul ei. Femeile resimțiră brusc frigul iernii și acceptară să-și afunde trupurile sub păturile groase. Doar răsuflarea și privirea fiecăreia mai trăda starea de euforie care până de curând le transformaseră în ființe ce depășeau nivelul de exprimare și trăire a multor oameni absolut normali. Gabriel se opri din propria nebunie, cântecul său fiind repede înghițit de obișnuitele vorbe aruncate cu patos de fiecare pacient în parte.

— Azi am vorbit cu Christos. Mi-a spus că vine potopul.

— Doamne oprește focul, cruță-mi copilul.

— Vino la mine, copilă. Vino să-ți tai limba.

— Spurcato!

— Știi unde este Arca lui Noe? Lasă-mă să urc în arcă. Eu sunt peștele credinței.

Gânduri ferecate în lumi personale din care lăsau să țâșnească spre alte lumi doar frânturi seci, amenințătoare. Lumile lor deveneau tot mai închise pentru orice stimul care ar fi putut să le perturbe propria gândire, să le strice echilibrul propriu.

De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.

În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.

Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.

În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.

Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

Într-o zi vine acasă taică-miu cu o veste grozavă: în orașul nostru, la casa de cultură, va performa orchestra radioteleviziunii, condusă de maestrul dirijor George V., pianistă fiind Ilinca D.. Era spre final de stagiune, iar orchestra va interpreta concertul pentru pian și orchestră numărul 1 de Ceaikovsky.

Pentru orășelul nostru muncitoresc, să cânte o orchestră la casa de cultură, chiar era un eveniment unic, extraordinar, că la noi, cam odată la două săptămâni, în foișorul parcului cânta o fanfară obosită de vreme, cam asta era toată mișcarea muzicală în urbe, și cum ne-cum, taică-miu făcusese rost de două bilete: 

-Dacă vreți, puteți merge voi doi. Eu nu sunt meloman, așa că...

Aveam vreo paișpe ani și nu mai fusesem niciodată la vreun concert de muzică clasică, așa că am rupt pielea de pe maică-mea să mergem și noi doi la concert! Trebuia să mergem, să am și eu parte de o asemenea experiență, dar maică-mea avea îndoieli: că-i trebuie ținută, vizita la coafor costă, eu n-avem cravată, și nici costum, nu te poți duce îmbrăcat oricum, etc... 

Am început să mă milogesc și în disperare de cauză să caut soluții: uite, poți îmbrăca costumașul pe care l-ai purtat astă toamnă la cununia civilă a lui X, iar eu pot împrumuta o cravată de la tata, cum care, cea bleu cu dungi albe și ancore bleumarin marinărești, cât despre costum, pot să găsesc un sacou de împrumut de la vreun prieten sau vecin de-o vârstă cu mine, nu-ți face griji pentru coafor, nu se poate să lipsim, când o să mai avem noi parte de așa ceva?

Într-un final, am izbutit:
-Of! Mergem, numai taci, că-mi dai dureri de  cap!, ai tu noroc că-i sâmbăta după-amiază! Și oricum vroiam să merg, că și Coca și-a luat bilete pentru ea și finul, așa că... 

Am început să țopăi de bucurie, sporind și mai mult migrena maică-mii. Pe vremea aceea ascultam la radio muzică clasică, - că în rest nu prea aveai ce s-auzi -, dar chiar erau câteva emisiuni care, fără prea multe pretenții, difuzau înregistrări ale unor concerte celebre sau interpreți cunoscuți. Astfel, am ascultat Bach, Mozart, Beethoven, Chopin sau alți clasici precum Liszt sau Rahmaninov... deci cunoșteam concertul pentru pian și orchestră numărul 1 al lui Ceaikovsky, dar să-l asculți și vedea live, era cu totul altceva...

Desigur că am făcut rost și de un sacou bărbătesc, de la un prieten vecin cu noi, îl purtase doar o singură dată la o nuntă și era făcut dintr-un reiat bleumarin ce se asorta de minune cu brăcinarii mei de stofă neagră, dar în schimb puțea teribil a naftalină, de a trebuit să-l țin pe balcon vrei două zile ca să scot mirosul din el!

Apoi, a sosit și mult așteptata sâmbătă! Toată lumea bună din oraș, se afla la țol festiv în foaierul casei de cultură, iar mie-mi bătea inima cu putere, eram din cale-afară de emoționat, fusesem instruit cu..., mai degrabă ce-avem voie să fac, decât să nu fac, trebuia doar să respir, să vorbesc numai întrebat. Doamne ferește!, să mă apuce să aplaud aiurea, să dea naiba să mă faci de râs că dracii te găsește!

Așa că stăteam cuminte, la locul meu, învăluit în fum dens de țigară și rumoare de fond, aproape că nu vedeam și nu auzeam nimic în jurul meu, doar scrumul de țigară scuturat din când în când de câte vreun domn important la scrumiera de aluminiu, lângă care avusesem nefericirea să ne găsim un loc în această mare de oameni prea parfumați și îmbrăcați fistichiu...

Dar, iată, luminile clipesc, iar lumea se îndreaptă către intrări, ordonată, disciplinată și sporovăind veselă, bună seara, bună seara, biletul dumneavoastră vă rog, rândul șaptesprezece, locurile cinci și șase, da, da, sunt pe mijloc, în zece minute se ridică cortina, vizionare plăcută...

Ne-am ocupat locurile, iar eu aveam palmele reci și umede de transpirație, inima îmi bătea cu putere, gata-gata să-mi  iasă afară din piept, și nu puteam să-mi iau ochii de la cortina grea, de catifea groasă, grena, care încă mai ascundea scena, de unde auzeam cum artiștii muzicieni își acordau ușor instrumentele...

Deodată, cortina se ridică ușor dezvăluind întreaga orchestră și în aplauzele frenetice, dinspre dreapta, intră maestrul dirijor îmbrăcat la frac cu papion de satin și mănuși albe! Evident că am aplaudat și eu, dar cu oarecare întârziere față de restul lumii, - știm noi de ce!, - maestrul se ridică pe podiumul lui, și întinzând mâna dreaptă, invită să intre pe scenă pianista care avea să performeze concertul numărul 1 al lui Ceaikovsky!  

Țin minte și acum, că era o femeie nu prea înaltă, slăbuță, cu părul șaten strâns într-un coc la spate și era îmbrăcată într-o rochie lungă până la pământ, de culoare galben-pai, cu mâneci semi-transparente, largi ca niște aripi, cusute cu o puzderie de paiete de aceeași culoare galbenă; se așeză cu grație la pian, și îi trimise maestrului o privire plină de înțeles: este gata...

Luminile se sting, se face liniște, cineva din sală tușește reținut, iar scena devine o insulă scăldată de lumină într-o mare de întuneric... 

Primele acorduri se aud ademenite de bagheta magica a dirijorului, precum niște cai andaluzi care năvălesc înspre noi răsărind dinspre o margine de pădure întunecată, tropotul lor fiind nestăvilit chiar sub bagheta maestrului, aproape scăpați din control...

Brusc, pianul precum un armăsar negru lucios, mândru, preia conducerea hergheliei, potolind colbul, viorile suspină duios fiind umbra prelungită a pianului, iar mie-mi părea că mâinile pianistei au devenit, iată, aripi scânteietoare, întocmai ca o pasăre gata să zboare deodată cu timpanele care tunau înfundat undeva în spate, vestind furtuna care se amestecă atât de minunat în coamele învolburate...

Ca la un semn, armăsarul dimpreună cu herghelia se opresc brusc stârnind colbul unor flaute, care, în șoaptă, ne grăiesc despre amurgul care oricum va opri ploaia și caii deopotrivă, luna se ridică mândră și palidă ca o regină în sunetele triumfale ale trompetelor, iar armăsarul cel negru, neastâmpărat, o pornește din nou la galop, mai repede, tot mai repede... Pianista cu ochii închiși ascultă și ea tropotul sacadat și jucăuș care îmi amplifică emoțiile, mă simt strivit în fotoliul de pluș de toată această scenă impunătoare, de îngemănarea această minunată între instrumente, de aceste sunete care se împlinesc într-un iureș când în crescendo, când în allegro non troppo, un ritm grăbit, dar nu iute până la fugă...

Apoi urmează focul calm al răsăritului, caii s-au liniștit și stau strânși laolaltă, din coamele lor se ridică aburi străvezii, au trecut cu bine furtuna, viorile suspină duios iar flautele încep să plângă încet, doar murgul cel negru nechează puternic pentru ultima dată tulburând liniștea dimineții, răpus de primele raze de soare... Pasărea cea galbenă părea că și-a luat zborul și ea...

Luminile se aprind, iar spectatorii izbucnesc frenetic în aplauze care au durat minute în șir, toată lumea aplaudă ridicată în picioare, din când în când se aude care un bravo! entuziast, iar maestrul dirijor împreună cu pianista se înclină în fața noastră triumfali, primind elogiul sub forma unor coșuri mari, pline cu garoafe roșii ca sângele...

-Ti-a plăcut? De ce-ți sclipesc ochii așa? Ai pățit ceva?, întreabă impacientată mama.

-N-am nimica! Doar că... armăsarul a murit!

-Ce armăsar, mă! Ai febră?... îmi pune ea mâna iute pe frunte...

Copleșit, răspund cu glas stins:
-N-am nimica!, doar că încă-l mai văd galopând, acolo, pe scenă...

LA ALTARUL CU IUBIRE FIECARE REVENIM…

Pe un drum lung am venit să-mi revăd părinții și casa cu liliacul străjer lângă cerdac.

Îi îmbrățișez simțindu-le bătăile inimii de bucurie că am venit, îi întreb ce mai fac , cum se simt, apoi le aud glasul domol:

- Suntem bine, nu-ți face griji. Dar tu, ești sănătos, nepotul, nora Lidia sunt bine? La serviciu cum este, te-ai învoit?. Noi ți-am pregătit ceva bucate să iei cu tine,printre care și dulceață de nuci, așa cum ii place nepotului Cozmin. Drumul cu mașina te-a costat mult , vrem din economiile noastre să-ți dăm ceva bani pentru benzină.

- Dragii mei, noi suntem bine. Bucatele pregătite, vă mulțumesc și le iau cu drag, dar banii păstrați pentru voi, știu că vă este pensia mică…De aceea eu v-am adus ceva bani să vă mai rezolvați din nevoi.

Bătrânii se privesc unul pe altul :

- Mulțumesc băiatul mamei , îi vom păstra, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să mai trăim ,ne cumpărăm în toamnă lemne,tare s-au scumpit si oasele noastre nu mai pot să stea in frig.

Am simțit dorința iar să-i îmbrățișez…Zilele în care am rămas lângă ei, mai mult am vorbit din priviri și îmbrățișări.

- Doamne! O minune sunt părinții! Îți mulțumesc că mi i-ai dăruit . Timpul a trecut repede. La plecare amândoi îmi repetă să mai vin, să vină și nepotul și nora Lidia, poate atunci va fi înflorit liliacul, florile care-i plac ei.

Ținându-le mâna lor în mâna mea le-am spus că vom reveni așa cum obișnuim de sfânta sărbătoare a Învierii. Un zâmbet, ce-i întinerea, le-a înseninat fața. Tata si mama, ajutați de baston merg de la poartă spre cerdacul casei să privească de acolo mașina care încet,încet se-ndepărta …

Cu glas domol, bătrânul murmură: Drum bun dragul tatei, să te ajute Dumnezeu.

Doamne ce mult ne iubești

Frumosul , zilnic ni-l dăruiești

Chiar dacă întunecat e cerul

Cu stele ni l-ai luminat,

Chiar dacă negru e pământul

Pentru noi cu flori l-ai colorat,

Chiar și pe cruce însângerat

Pe omeni, totuși i-ai iertat…

Chiar dacă uneori ne dojenești

Și-atunci…Și-atunci Doamne, ne iubești…

Mă apropiam de casă și-n gând încă mai aveam îmbrățișarea și privirea lor la plecarea mea…Am oprit mașina să citesc în calendar când este sfânta zi a Învierii și câte zile mai sunt până atunci.

Lidia si Cozmin m-au primit bucuroși, întrebându-mă ce fac bunii și dacă le-am spus că de sărbătorea Învierii, vom veni toți trei la casa cu cerdac și liliacul străjerul ei…

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Legacy

Today we are going to discuss about a special object, an object dear to us still keeping things stored in the attic of our house, more precisely, we are talking about a felt hat. It is a Bavarian hat, hat of undeniable historical importance, caught five baptisms, two graduations, several weddings and that's about it. Hat that several generations only had, but I don't think they wore it, it's ages since it has no longer been wearable. As earlier mentioned, it's made out of felt, it's blue (an electric blue or royal blue), and it has a feather attached to the side.

Cecilia's great-grandmother insisted that it must be kept in the best possible conditions. Something that happened, only the flight of time has taken its toll on it. It is no longer what it used to be, it no longer sits as it used to. Even the shade of blue is no longer vibrant, it's more shabby, old, dusty. It would be great for vintage outfit ideas, but otherwise keep it just for the collection's sake.

It was no surprise to Cecilia to find that the hat, described so poetically so far, hides a big defect, more precisely, it houses a family of moths. So, let's face it, when someone inherits a hat, they don't just get the hat, they also get the moths nesting there.

A moth family would live in the hat. Family?, so numerous?, dynasty maybe, it also has a king and a monarch and pretty much everything it needs to be a full-fledged monarchy. But how can one like this? How long has he been out of mothballs?, when was the last time that Pronto has been used for pest control? Angry and brooding, Cecilia is asking herself these questions constantly. How is it possible that in spite of all the apparent care that everyone has taken, the hat ends up disintegrating at this rate? If that great-grandmother knew and was alive, she would be have been extremely angry. Cecilia sits and sits, thinking of a solution to restore its glory.

She found it, she knows what to do, she will come up with a solution that will kill them, after they die, she will take and cut out the part of the material that needs to be removed.

Proceeds as described. Only by playing and deepening the cut part more and more, she reaches the other side of the material with the scissors. Lovely people, you've had it for four generations, didn't you know how to take care of an asset someone gave you? She didn't give it to you in order to place a responsibility on your shoulders, she gave it to you because she thought it would be nice for you to have something that she used to like a lot. You really crossed the line of frivolity! We get that you don't really care about the hat itself, but don't you also care about the great-grandmother who entrusted it to you?

Cecilia began to sew by using thread of a similar color to what the hat would have originally been. What is the point? Perfect synonymy does not exist, neither in terms of colors, nor in terms of words, unfortunately the color was unique, it was irreplaceable. Cecilia, at her +1.75 diopter thinks it was the same color. We don't know what else to say... the intention was good... to "give back its glory", but due to too much overzealousness, the result was a little not as expected. Cecilia, we appreciate the care you had taken of it, you disinfected it, you cleaned it, you really took care of it, which is always to be appreciated, but if you hadn't had so much fun cutting it out, it would have been just fine. It is always advisable to have balance in everything . Why is it good to measure our actions, decisions? Because, let's say we're driving and we have to turn, we have a curve in front of us, we have to measure our speed (because too much could take us off the road, deviating from our path), how we want to pass that curve, it doesn't matter how long it would take, how fast, how professionaly done, whatever... what matters is how harmonious and how safe we know how to get through everything. Nobody is applauding us, we are just ourselves, and we don't need applause.

Likewise in the case discussed, the inherited hat could have remained flawless, it would not have required any interventions, additional steps to repair, redecorate, if our dear Cecilia had not wanted so ardently to improve it from scratch. Also worth taking into consideration is that things often don't require a radical change to function well, since a half or a quarter of it would help just as much.

Cecilia...Cecilia...either you didn't have a steady hand, or you cared too much about the hat.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Rakennusprojekti plus vähän hölynpölyä

Cecilia ja hänen miehensä suunnittelevat muuttavansa uuteen kotiin. He etsivät jatkuvasti Internetistä kiinteistönvälitystoimistojen mainoksia. Periaatteessa se ei ole monimutkaista, mitä he haluavat, asunto, jossa on kolme huonetta, kaksi kylpyhuonetta, olohuone, kaksi parveketta, löydetyistä, joissa ei ole seiniä tai ikkunoita (koska Cecilia tykkää istua auringossa, ruskettua) , keittiö, mutta myös säilytystila kenkälaatikoille. Suurin osa väitteistä lähtee tästä säilytystilasta, Cecilian aviomies ei ole samaa mieltä. Hän arvelee, että laatikoiden paikka voisi olla aivan parvekkeella. Lisäksi säilytystila ei antanut hänen laajentaa kylpyhuonettaan riippumatolla. Käytännössä ihminen haluaa avoimen kylpyhuoneen.

He katselevat ympärilleen, etsivät tarjouksia, huomaavat melko edullisen, kolmen huoneen asunnon, kuten he halusivat, mutta eivät kaupungin keskustassa, vaan jossain laitamilla, kaupungin luoteisosassa. Sijainti ei todellakaan tyydytä Cecilian auringon ja lämmön tarvetta, mutta mitä voimme tehdä, emme voi saada niitä kaikkia, meidän on silti luovuttava joistakin valintakriteereistä, joita he olisivat halunneet tulevaan taloonsa.

He ovat menossa noin klo 9 keskiviikkona keskustelemaan rakentajien kanssa. Mutta heti sisäänkäynnin jälkeen Cecilialla on outo tunne. Mies kysyy, miksi ei olisi hyvä jäädä sinne. Hän aloittaa useista syistä: se, että se on kaukana pojan päiväkodista, hänen pianotunneistaan, kaupungintalosta, kauneussalongista, jossa hän käy, ja mistä tahansa sellaisesta kaupasta, jossa hän voisi tehdä ostoksia.

Kaikkeen tähän aviomies antaa erittäin "älykäs" vastauksen:,, siellä on julkinen liikenne". Cecilia hermostunut:,, Et siis aio auttaa minua liikkumaan paikasta toiseen?".

Cecilian miehellä on taas linja, joka saa meidät ihmettelemään, kuinka uskollinen ja omistautunut hän on aviomiehenä: "Sinulla on lupa kaikkiin luokkiin, et todellakaan halua edes ajaa skootterilla, siellä on takseja, joihin voit soittaa mihin tahansa vuorokaudenajasta ja yöstä." Cecilia on vielä kiihkeämpi:,, Tiedätkö jotain, hankin ajokortit itselleni, näyttääkseni itselleni, että voin, mikä on minun vikani, että minulla on liikenteessä ollut kaikenlaisia outoja, kuten sinä, jotka todella haluavat törmätä minuun? Pelkään niin monia liikenteen osallistujia." Aviomies sanoo hänelle ujolla äänellä: "Okei, minä autan sinua matkoilla."

Asiat rauhoittuvat tällä hetkellä, kaksikko lähtee juttelemaan rakentajien kanssa. He antavat heille suunnitelman asunnosta, jotta he voivat nähdä kaikki arkkitehtoniset yksityiskohdat tarkemmin. Aviomies näkee pienemmän kylpyhuoneen, josta hän haluaa tehdä avoimen tilan. Cecilia aloittaa kriittisellä ja moralisoivalla äänellä: "En ymmärrä, miksi tarvitset avointa kylpyhuonetta?" Missä olet nähnyt tämän kylpyhuonemallin aiemmin? Pubissa?!"

Mies sanoo haluavansa hänet, koska hänellä on innovatiivisia ideoita, ei konservatiivisia, näkevän asiat yksipuolisesti kuten Cecilia, että kaikki seinät on järjestetty kauniisti, yksi ei tule kallistumaan 95 astetta ja että Cecilian tarve täydellisyyteen tukalaa hänet, estää , tuntuu siltä, että kaikki on pysähtynyt hänen tyypillisten mieltymyksiensä vuoksi.

Cecilia punastuu, on hiljaa, mutta huomaa asiat. Cecilia sanoo:,, Ja minusta tuntuu, että niin paljon asioita puuttuu, en jäisi tänne, se on tyhjä tila."

Rakentajat kertovat hänelle: "Se on nyt tyhjä, koska ei ole esineitä, tuskin onnistuimme rakentamaan seinät, kun muutat tänne, näet, että talo alkaa hahmottua, sisustat sen haluamallasi tavalla, räätälöit , ja kaikki se."

Cecilia keskustelee miehensä kanssa, hän haluaa saada hänet lykkäämään muuttoa, kunnes hänen poikansa lopettaa päiväkodin, koska hän on erittäin tunteellinen poika ja mikä tahansa suuri muutos voi vaikuttaa epämiellyttävästi hänen akateemiseen suoritukseensa.

Mies ei suostu, hylkää Cecilian ehdotuksen ja lupaa rakentajille, että hän muuttaa heti, kun asunto on rakennettu, kalustettu, rapattu. Hän kuitenkin hyväksyy, että kenkälaatikoiden säilytystila on avoimessa kylpyhuoneessa.

Cecilia antaa periksi, hän näkee, ettei hänellä kuitenkaan ole ketään, jolle puhua, hänellä on viimeinen pyyntö ennen isovanhempiensa asunnosta muuttoa, nimittäin: olla varovainen kaikkien isovanhempiensa 20 maalauksen kanssa, olemaan hukkaamatta niitä Älä sirpauta heidän runkoaan, kun hän ottaa ne pois autosta ja kantaa ne asuntoon. Hän lupaa olla varovainen, ettei hän pudota niitä, naarmuta niitä, koske kaiteeseen ja niin edelleen.

Muuttopäivä tulee, perjantaina, hän ei ole edes hakenut poikaa päiväkodista, hänellä ei ole kompassia laukussa, ei karttoja, eikä puhelimeen asennettua "Maps" -sovellusta, hänen on arvattava missä uusi koti on Jos menestyy kotona hyvin, jos ei, niin hän nukkuu kaduilla.

Cecilian maalaukset, köyhät, istuvat tavaratilassa kahden Aqua Carpatica -vesipullon vieressä, pussi täynnä Cremșnit-laatikoita, toinen pussi, jossa on kahdeksan pakettia jauhoja, akvaario, en tiedä kuinka monta laatikkoa lautasliinoja, rättejä ja kaikki se.

Kantaessaan niitä hän on varovainen jokaisessa askeleessaan, johon astuu, mutta koska hänellä on viisi toisessa kädessään ja viisi toisessa kädessään, hän naarmuuntuu maalauksen kehystä, jota hän pitää oikeassa kädessään. Cecilia ei epäile tapahtunutta ennen kuin hänen miehensä kiinnittää hänet seinään. Cecilia ketterällä näkemisellään, kotkansilmä, joka huomaa pienimmänkin vian +1,75 dioptrialla, näkee naarmun. Hän sanoo miehelle:,, Haluan sinun menevän huomenna kiinalaiseen kauppaan pienellä torilla ja ostavan uuden, mutta silti kultaisen kehyksen, kuten tämä. En voi katsoa tätä maalausta, olet pilannut sen huolimattomuudellasi!" Ja todellakin, mikä se omaisuus oli? Se oli vain maalaus karvaisista kissoista.

Aviomies kysyy häneltä:,, mutta eikö sitä voi korjata liimalla?" Cecilia suuttui sellaisesta kyvyttömyydestä,, Ei, sitä ei voi korjata liimalla. Se on naarmuuntunut, rungosta ei puutu palaakaan... "

Aviomies pohtii ulkona Cecilian sanoja:,, Nainen, joka ei tiedä mitä hänkään haluaa, ei halua liimaa, annan hänelle syyt haluta liimaa." Ja hän jatkaa vielä rohkeampiin tekoihin, rikkoo akvaarion sisään Cecilia näkee kaiken parvekkeelta, lähettää hänelle viestin puhelimeen, että hän ostaisi myös uuden akvaarion kiinalaisesta kaupasta ja mahdollisesti uusia kaloja eläinkaupasta, samalla kun hän kamppailee elvyttääkseen kaikkia, jotka olivat tuossa akvaariossa, laittaa ne hanassa, vesisuihkun alla ja kukkamaljakossa.

Mitä tehdä? Cecilian miehen olisi pitänyt tietää, että "kiire pilaa työn".

Acuma, or trecut vreo treizeci și cinci de ani de exercițiu democratic, care, în principiu, ar fi trebuit să estompeze măcar parțial cei patruzeci și cinci de ani de comunism, fie și numai sub aspectul mentalității colective, dacă nu măcar ideologic...

Pentru generația mea, cea copilărită cu cheia la gât în comunism, trecerea a fost una entuziastă, fiindcă privațiunea de libertate, de gândire liberă, lipsurile îndurate, închistarea individului în absurdul ilogic, s-au risipit ca o ceață amară în bună-starea economiei de piață, în cornucopia capitalistă la care am jinduit zeci de ani...

Așa încât, astăzi, deși înnotăm în belșug, parcă tot mai lipsește ceva... Nu ne simțim desăvârșiți, permanent în căutarea argonaută a unei lâni de aur care nu mai există, parcă există în noi un defect, o fisură care ne scoate în evidență nedesăvârșirea noastră ca generație, că încă mai trăim în vremuri de răstriște...

Acuma, nicio generație n-o fost și nu-i perfectă, prăpăstii dintre generații or fost dintotdeauna, dar uite că progresul îmbrățișat de toți, atrage după sine și neajunsuri: noile generații își trăiesc viața pe repede înainte, tară datorată și din cauza faptului că accederea la cunoaștere le-a fost mai facilă, fiindcă s-au născut cu tableta și internetul în brațe, în timp ce noi a trebuit să depunem eforturi pentru a afla.

Constat cu amărăciune că tânăra generație este lipsită oarecum de inițiativă pe considerentul că informația este la un click distanță și au o doză de curiozitate mai mică decât am avut noi. Nu e o critică, este o constatare. Și nu vreau să cad în păcatul comparației între generații, că noi am fost mai buni în toate. Dar e un adevăr general valabil că noi am făcut tranziția de la analogic la digital, așternându-le o cale mai ușoară. Și de ce nu? Până la urmă chiar și asta ține de progres, să faci ca lucrurile să fie mai ușoare pentru cei care-ți urmează.

Totuși, nu m-aș supăra la un cuvânt de apreciere din partea tinerei generații. Nu osanale, nu ode cântate, ci doar o recunoaștere a faptului că fără aportul nostru la progres, lor le-ar fi fost mult mai greu...

Desigur, tot ceea ce este modern astăzi, mâine va ajunge să fie demodat: Cd-urile generației noastre - care pentru noi a reprezentat o adevărată minune -, astăzi, au fost inlocuite de formatul MP3. Mâine, muzica va fi creată de AI, și cine știe cum vor evolua lucrurile în viitor? Cine poate anticipa impactul pe care AI îl va avea asupra societății umane în viitor?

Mai zilele trecute, am asistat fără să vreau la o discuție dintre doi tineri: unul a pus o întrebare (bravo lui, încă nu și-a pierdut curiozitatea, o trăsătură esențială progresului!), celălalt scoate telefonul și află răspunsul de la AI. Dar unde mai este dezbaterea, argumentația, contrazicerea, compromisul, dialogul final - absolut necesare pentru stabilirea direcției?

Mă gândesc în sinea mea că progresul umanității nu trebuie să cadă dintr-o extremă în alta și să fie atent să nu piardă pe drum componente esențiale pentru prezervarea unei gândiri sănătoase a societății. Și mi-am adus aminte de filmul 2001: A Space Odyssey, și m-am mai liniștit. Sunt convins că umanitatea va găsi o cale de compromis în ceea ce privește progresul: cu măsură în toate!

Eu unul, prefer calea dialogului și chiar am avut în timp, câteva discuții interesante cu AI-ul meu. I-am admirat logica, capacitatea de analiză, argumentația, capacitatea și înclinarea spre învățare permanentă. Iar, uneori, umanitatea. Da, capacitatea de a gândi uman, de a da dovadă de empatie. Fiindcă a făcut-o. Fără să o cer. A venit natural urmând firul discuției. Și mi-a mai plăcut de algoritmii AI-ul meu, care m-au asigurat, - fără să mă lingușească - că a învățat din discuțiile noastre pentru a-i ajuta mai bine pe alții. Așa îmi doresc eu progresul: cert, liniar și, mai ales, folositor.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Projet de construction et quelques bêtises

Cecilia et son mari envisagent d'emménager dans une nouvelle maison. Ils ont continué à rechercher sur Internet des annonces d'agences immobilières. En principe, ce qu'ils veulent n'est pas compliqué, un appartement avec trois pièces, deux salles de bains, un salon, deux balcons, parmi ceux découverts, qui n'ont ni murs ni fenêtres (car Cecilia aime s'asseoir au soleil, bronzer), une cuisine, mais aussi un espace de rangement pour les boîtes à chaussures. La plupart des disputes partent de cet espace de stockage, le mari de Cecilia n'est pas d'accord. Il pense que l'emplacement de ces cartons pourrait être directement sur le balcon. De plus, l'espace de rangement ne lui permettrait pas d'agrandir sa salle de bain avec un hamac. Pratiquement, l’homme veut une salle de bains à aire ouverte.

Ils regardent autour d'eux, cherchent des offres, ils en remarquent une plutôt avantageuse, un appartement de trois pièces comme ils le souhaitaient, mais pas dans le centre de la ville, mais quelque part à la périphérie, au nord-ouest de la ville. L'emplacement ne satisfera pas vraiment le besoin de soleil et de chaleur de Cécilia, mais que faire, on ne peut pas tous les avoir, il faut quand même renoncer à certains critères de sélection qu'elles auraient souhaité pour leur future Maison.

Ils y vont mercredi vers 9 heures du matin pour parler aux constructeurs. Mais dès l’entrée, Cécilia éprouve un sentiment étrange. L'homme lui demande pourquoi il ne serait pas bien de rester là. Elle commence par une série de raisons : que c'est loin de l'école maternelle du garçon, de ses cours de piano, de la mairie, du salon de beauté qu'il fréquente, de tout magasin où il pourrait faire ses courses.

A tout cela, le mari donne une réponse très "intelligente" :,, il y a les transports en commun". Cécile nerveuse :,, Alors tu ne vas pas m'aider à me déplacer d'un endroit à un autre ?".

Le mari de Cecilia a encore une phrase qui nous fait nous demander à quel point il est fidèle et dévoué en tant que mari : "Tu as un permis pour toutes les catégories, tu ne veux même pas vraiment rouler en scooter, il y a des taxis que tu peux appeler à tout moment. heure du jour et de la nuit." Cecilia est encore plus féroce:,,, tu sais quelque chose, j'ai eu mon permis pour moi, pour me montrer que je peux, quelle est ma faute si dans la circulation j'ai eu toutes sortes de cinglés, comme toi, qui veut vraiment me percuter ? J'ai peur de tant d'embouteillages. Le mari lui dit, d'une voix timide : "D'accord, je vais t'aider pour les déplacements."

Les choses se calmant pour le moment, les deux vont parler aux constructeurs. Ils leur donnent un plan de l'appartement, afin qu'ils puissent voir plus en détail tous les détails architecturaux. Le mari voit la salle de bain plus petite, dont il veut faire un espace ouvert. Cécilia commence, d'une voix critique et moralisatrice : "Je ne comprends pas pourquoi tu as besoin d'une salle de bain en open space ?" Où avez-vous déjà vu ce modèle de salle de bain ? Au bar?!!"

L'homme dit qu'il la veut parce qu'il a des idées innovantes, pas conservatrices, pour voir les choses unilatéralement comme Cecilia, pour avoir tous les murs bien disposés, un pour ne pas être incliné à 95 degrés et que le besoin de perfection de Cecilia l'encombre, le bloque , a l'impression que tout stagne à cause de ses préférences typiques.

Cécilia rougit, se tait, mais remarque des choses. Cecilia dit :,, Et il me semble qu'il manque tellement de choses, je ne resterais pas ici, c'est un espace vide."

Les constructeurs lui disent : "C'est vide maintenant, parce qu'il n'y a pas d'objets, on a à peine réussi à construire les murs, quand tu emménageras ici, tu verras que la maison va commencer à prendre forme, tu la décoreras à ta guise, la personnaliseras , et tout ça."

Cecilia parle à son mari, elle veut le convaincre de reporter le déménagement jusqu'à ce que son fils termine la maternelle car c'est un garçon très émotif et tout changement majeur pourrait avoir un impact désagréable sur ses résultats scolaires.

Le mari n'est pas d'accord, rejette la proposition de Cecilia et promet aux constructeurs qu'il emménagera dès que l'appartement sera construit, meublé, plâtré. Il accepte cependant que l'espace de rangement des boîtes à chaussures se trouve dans la salle de bain à aire ouverte.

Cecilia cède, elle voit qu'elle n'a de toute façon personne à qui parler, elle a une dernière demande avant de quitter l'appartement de ses grands-parents, à savoir : faire attention aux 20 tableaux de ses grands-parents, ne pas les perdre, les enfiler. Il ne leur arrachera pas le corps lorsqu'il les sortira de la voiture et les transportera à l'appartement. Il promet qu'il fera attention, qu'il ne les laissera pas tomber, ne les rayera pas, ne touchera pas la balustrade, etc.

Le jour du déménagement arrive, un vendredi, il n'a même pas récupéré le garçon à la maternelle, il n'a ni boussole dans son sac, ni cartes, ni l'application "Maps" installée sur son téléphone, il doit deviner où la nouvelle maison est. S'il réussit bien à la maison, sinon il dort dans la rue.

Les tableaux de Cecilia, les pauvres, trônent dans le coffre à côté de deux bouteilles d'eau Aqua Carpatica, un sac plein de boîtes de Cremșnit, un autre sac avec huit paquets de farine, un aquarium, je ne sais combien de boîtes de serviettes, de chiffons et tout ça.

Lorsqu'il les porte, il fait attention à chaque pas sur lequel il marche, mais comme il en a cinq dans une main et cinq dans l'autre, il gratte le cadre d'un tableau qu'il tient dans sa main droite. Cecilia ne se doute pas de ce qui s'est passé jusqu'à ce que son mari le cloue au mur. Cécilia, avec sa vision agile, son œil d'aigle qui remarque le moindre défaut à +1,75 dioptrie, voit l'égratignure. Il dit à l'homme : Demain, je veux que tu ailles au magasin chinois du petit marché et que tu achètes une monture neuve mais toujours dorée comme celle-ci. Je ne peux pas regarder ce tableau, vous l'avez gâché par votre insouciance ! » Et vraiment, quelle telle fortune était-ce ? C'était juste un tableau de chats à fourrure.

Le mari lui demande : "Mais ça ne se répare pas avec de la colle ?" Cécilia agacée par une telle ineptie, "Non, ça ne se répare pas avec de la colle. C'est rayé, il ne manque pas un morceau du cadre..."

Le mari réfléchit dehors aux paroles de Cecilia :,, Une femme qui ne sait pas non plus ce qu'elle veut, ne veut pas de colle, je lui donne des raisons de vouloir de la colle. " Et il passe à des actes encore plus courageux, brise l'aquarium en le coffre. Cecilia voit tout depuis le balcon, lui envoie un message au téléphone pour acheter également un nouvel aquarium au magasin chinois et éventuellement de nouveaux poissons à l'animalerie, pendant qu'elle s'efforce de réanimer tous ceux qui étaient dans cet aquarium, de les mettre au robinet, sous le jet d'eau et dans un vase de fleurs.

Ce qu'il faut faire? Le mari de Cecilia aurait dû savoir que « se dépêcher gâche le travail ».