(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Sorvete islandês

(bom, não exatamente islandês, mas essa é a ideia, tirada da Islândia)

São 9 da manhã, ainda está escuro, também é normal porque estamos muito perto do Círculo Polar Ártico e vamos ao McDonald's de Reykjavík, praticamente o único que ainda se encontra na Islândia, depois de ter sido dado um decreto em o país também está sendo construído para não restaurantes que vendem fast food. Como é o único que sobrou, não vemos razão para não aproveitar a oportunidade, então vamos ver o que eles têm no cardápio e pelo que parece, a maioria dos sanduíches são variações do mesmo tema, versões diversificadas de o hambúrguer-Filet-O-Fish. Temos dois pratos de Filet-O-Fish, um com salmão, outro com truta, duas porções grandes de batata frita, porque são as minhas preferidas em todos os cardápios do McDonald's, de qualquer país, muffin de chocolate e, principalmente, o mais mais importante ainda, o islandês McFlurry. Diferencia-se do resto da Europa por ser muito mais frio, o clima também ajuda a preservar-se, é muito mais consistente na textura, mais gelado e tem um tom intenso de azul com pedaços de stracciatella também azul, que parece estranho para mim. Usaram corante alimentar azul que tem E407 na sua composição, são eles que afirmam que não querem alimentos processados, que querem que tudo seja o mais natural possível.

Provamos o McFlurry islandês. É bom... vamos dar outra mordida,... é incrivelmente bom... e mais uma coisa, não vamos esquecer o sabor... sim, conseguimos, é o melhor McFlurry que já provamos também é uma pena que esteja tão longe de casa. No entanto, pensamos que o restaurante McDonald's na Islândia segue um determinado tema, excepto as batatas fritas, todo o menu lembra o de uma taberna situada à beira-mar, os guardanapos também são azuis com peixes desenhados, os copos estão escritos com mensagens como, Pronto para uma aventura marítima?", tudo está em tons de azul na sala. Curiosamente, também encontramos o McDonald's na Islândia, é muito diferente de todos os outros que vimos até agora.

Porque gostamos tanto dos gelados do McDonald's islandês, vamos provar outros sabores e bolas de gelados das gelaterias locais, nomeadamente a Isbúð Vesturbæjar. E aqui eles têm muitos sortimentos para escolher. Tomamos cacau e pistache. E estes são os melhores. Islândia, quero parabenizá-lo, você é o melhor sorveteiro que já conheci. O que você oferece, talvez poucos ou ninguém ofereça mais. Você se especializou em transformar o frio em algo artístico, agradável de ver, sentir e saborear, sinestesia em todos os sentidos.

Azi e joi, orele optsprezece și sala de concerte a filarmonicii este plină de spectatori, tăcerea lor așteaptă sunetul viorii. Pe scenă instrumente și instrumentiști așezați in semicerc păreau petrificați in postura de statuie. În mijlocul instrumentiștilor pe un scaun zace o cutie catifelată și în ea se poate vedea o vioară cu arcușul lipit de ea, coardele îi sunt desfăcute , alături îi stă un camerton.

De undeva bătrânul pianist vine lângă vioară, i se înclină , apoi privește tăcut penumbrele din sală ,în timp ce cortina coboară în bernă. Pianistul pe clape albe și negre intonează ,, Sonata Lunii,, de Beethoven.

Spectatorii în liniștea in care au venit, înclinându-se spre scenă, părăsesc sala de concerte și sunetul muzicii din clapele pianului îi însoțesc plecând prin noapte ...Și eu pătrund în lungul drum al bulevardului lăsând picăturile de ploaie să mă aline.

La capăt de drum, în mijlocul unui scuar este un stâlp de felinar stradal. Pe el un afiș e gata să se dezlipească de ploaia ce-l umezește. Cuvintele sunt șiroiau ca niște note muzicale ce cad din portativul cu linii paralele precum strunele de vioară. Deslușesc cu greu cele scrise: Renumitul violonist xxx a decedat pe un pat de spital în orașul xxx, din dor de sunet de vioară…

E dimineață. Mă grăbesc spre locul de muncă. Pe zidul unei clădiri văd lipit un afiș mare, ceea ce nu mai văzusem și altă dată. Curios, mă apropii și citesc: ,,Conducerea filarmonicii anunță vacant postul de Prim - violonist care poate fi ocupat fără concurs, numai să corespundă condițiilor de a fi UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI… Un trecător citește și el, UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI…
Gândul m-a dus în sala de concerte și am rămas auditorul ce nu o părăsește…

15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

 
— Oamenii au nevoie de prieteni.
— Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
— Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
    Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
   Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
   Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
   Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
   Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
   A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
  Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite. ^[3]
   Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
   Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
   O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
   Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
   Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
   Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
   Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
   Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme. ^[6]
   Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
   Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter. ^[7]
   Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
   Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
   Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.

[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.

[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri  fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat  pentru a învăța; este un pământ bine  pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.

[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.

* Emile o iubește pe  Sophie;  dar  care  sunt  primele farmece care   l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...

[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.

[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele  așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las  în seama sufletului tău.

[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite  pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.

[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic  pentru a și-o însuși.

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Yllätyksiä uudessa asunnossa

Muutettuaan uuteen asuntoon ja otettuaan kaikki omaisuutensa mukaan Cecilia alkoi löytää yhä enemmän luonnottomia asioita. Hän esimerkiksi siirsi huonekaluja ja jossain vaiheessa hän kuuli narinaa seinästä. Kiinnostunut Cecilia taputti hieman seinää kyntellään, kipsi irtosi sekunnissa ja paljasti seinässä kauniin reiän. Joten ahkerat ja omistautuneet rakentajamme peittävät reiät läpinäkyvällä teipillä, jonka päälle he maalaavat. Olisi lievästi sanottuna outoa, meidän pitäisi myös sanoa, että se on työtä, jota vain maailman silmät tekevät. Mitä teemme sellaisille seinille, jos tapahtuu maanjäristys tai jotain? Ne putoavat vuokralaisten päälle ennen kuin he ehtivät paeta asunnosta.

Sitten hän halusi viedä liinat kylpyhuoneeseen, kylpyhuoneesta mitä muuta hän voisi löytää, kaksinkertaisen juustohampurilaisen voileivän, joka oli unohdettu sinne kuukaudeksi, mutta melkein täydellisessä kunnossa. Se ei ole enää mitenkään syötävä, mutta se näyttää hämmästyttävän hyvältä. Löytyy myös pakkauksia cordon bleusta, omenapiirakkaa Hornbachista, itävaltalaista kinkkua (rakentajien maukkainta kinkkua), Martinel-makkaroita, näyttää siltä, että ihmiset suosivat syömässään ruoassa saksalaista laatua, se on vain havainto.

Mutta nämä työmaa-insinöörit ovat vähän unisia, koska he unohtivat mekaaniset lyijykynät, muistikirjat, en tiedä kuinka monta kynää ympäri taloa. Se sopii Cecilialle, hänelle on hyvä antaa arvosanat neljä ja kaksi, koska se on kaikki mitä hänen sydämensä sallii. Se, joka saa kokeistaan seitsemän, osaa todella englantia. Mutta hän ei usko, että se olisi vaikeaa, hän uskoo, että ponnistelun on tultava molemmista suunnista, ei vain yksi antaminen, toinen saaminen. Lisäksi hän uskoo sen helpottavan oppimista erittäin hyvin, mutta hän on hieman epävarma tästä kyvystään, hän haluaa vakuuttaa itsensä lukemalla lasten kokeita. Se näyttää kylmältä, mutta sisällä piilee lämmin, herkkä, jopa lapsellinen sydän. Liiallisesta halusta olla lapsi, hän ei suuttuu, hän jopa nauraa nähdessään olohuoneen pöydän, saman vanhan pöydän isovanhempiensa asunnosta. Kuinka raaputettuna, piirrettynä värikynillä, värikynillä, vesiväreillä hän säilyi siitä ajasta, kun hänen poikansa oli noin 2-3-vuotias. Kun hän purkaa pakkauksestaan, hän näkee aiempien vuosien värityskirjansa, hän näkee kuinka kömpelösti, mutta kuitenkin suloisesti hän väritti kuvien jokaisen hahmon, jokaisen talon, jokaisen yksityiskohdan, kuinka hyvin hän pääsi värittämään matkan varrella. Hän ei myöskään jätä pois viestikortteja, jotka hän sai vanhempana, noin 5 vuotta sitten. Siellä oli lauseita, jotka hänen olisi pitänyt täydentää, kuten: "Jos minulla olisi kukka, antaisin sen hänelle...", Jos haluaisin kiittää äitiäni, tekisin sen, koska... . kiitollisuus, joululahja tädiltä.

Kauniita muistoja, mutta yllätykset asunnossa eivät lopu, vaan jatkuvat. Parkettilattia narisee joka kerta, kun Cecilia astuu sen päälle. Samankaltaisten nuottien ovet myös narisevat, kun ne avataan. Laatikot putoavat ulos yöpöydästä, joka on heidän makuuhuoneensa ainoa yöpöytä. Mitä voimme sanoa lastenhuoneesta? Kaikki laatikot, joissa he säilyttävät lelujaan, istuvat päällekkäin, ja on myös sanoinkuvaamattoman kylmää. Kaikissa huoneissa on keskilämpötila, vain pojan huoneessa on sietämättömän kylmä. Ikkuna oli kaksinkertainen, mutta sitä ei kiinnitetty hyvin, myös lämpöeristyskerros puuttuu.

Cecilia varoitti, mitä hän aikoo tehdä pojalleen, joka joka tapauksessa saa jatkuvasti poskiontelotulehduksia ja joutuu käsittelemään nenänsä melko usein, koska hän näyttää häneltä? Hän määräsi hupullisen kylpytakin käytettäväksi koko ajan, myös nukkumiseen.

Kattovalaisin antaa myös diskovaloa, koska se välkkyy aina, hieman ärsyttää kirjoittaessa, lukemassa tai leikkaamassa varpaankynsiä, mutta huonevalaisimeksi se on hyvä sellaisenaan, toistaiseksi. Jatkossa hän ostaa kattokruunun viileämmällä valolla, koska hänellä on kirsikkapuku eikä hän pidä siitä, miltä kirsikka näyttää keltaisessa valossa. Hän toisaalta pitää violetista, ja jos valo on sininen, univormu näyttää violetilta, mikä hänen mielestään olisi kiehtovaa, että se olisi paljon mielenkiintoisempi, visuaalisesti miellyttävämpi univormu kuin se, johon hän oli tottunut. pitkiä vuosia.

Yhteenvetona kaiken, mitä kurolaiset onnistuivat Cecilian asuntoon muuttamisen hetkeen asti, yllätyksiä oli paljon, ja joka huoneessa oli muta lattialla, ruokajätteet, unohdetut esineet, mutta se on asuttava asunto, se on tarpeeksi lämmin, joissakin huoneissa televisio, jääkaappi, netti toimivat, ja toivomme, että ne jatkavat toimintaansa, se ei ole ohi, koska tuuli puhaltaa marraskuussa, kaikki hajoaa, ja vuokralaiset, jotka ovat rikkoneet sen, ovat syyllisiä, koska johdot ovat vanhoja, että ne ovat lämpöherkkiä, että ne ovat joukko teknisiä yksityiskohtia, jotka saavat meidät säikähtämään, eivät ole järkeviä, vaikeuttavat elämäämme, ja olisi tärkeää päästä käsiksi kaikkeen niin kauan kuin he maksavat täyden hinta, ei puoli tai neljäsosa. Miksi lapsen pitäisi saada huonoja arvosanoja, koska hän sai ylioppilastutkintonsa valmiiksi vasta kahdelta yöllä, miksi hänen olisi pitänyt pilata ruoka jääkaapissa, koska sähkö ei ole vakio, jääkaapissa oleva ruoka on otettu ja haisee, lapsi syö sitä ja tarvitsee sitten vapautusta koulusta tai meditaatiosta, jotta hän ei voi esiintyä siinä tilassa, jossa hän on? Miksi hänen pitäisi tehdä ne tunnit? Jäivätkö he sen huomaamatta? Eikö hän tahallaan tehnyt sitä, mitä muut odottivat hänen tekevän, vai eikö hänellä ollut keinoa? Kyllä, parempi kertoa meille, kuka yrittää tuomita muita, jotka eivät ole sitä tehneet. Nykyään ei ole vertaisia ei pysty.

Harva osaa todella ymmärtää, istua ja analysoida tilanteita. Ei-omaisilla on oltava samat mahdollisuudet kaikkeen kuin omaisilla. Tämän ei pitäisi olla este. Jos hän haluaa päästä opiskelemaan biologiaa ja hänen internettinsä epäonnistuu, kuinka hän voi tutustua erikoistuneisiin tutkielmiin? Vanhempien on huolehdittava lapsen tiedon ja toteuttamisen tarpeesta. Vanhemmat pitävät huolta, se ei ole ongelma. Ongelma alkaa siitä, kuka tiesi niin hyvin, kuinka kaikki alun perin järjestettiin. Cecilia, jos välität lapsesi tulevaisuudesta, jätä häneltä joitakin tekosyitä (joka pyytää anteeksi, syyttää itseään), selitykset "ehkä liian yksinkertaisia", joita kukaan ei sulata ja jotka hän lopulta antaa vuosia ja vuosia myöhemmin. Tee hänelle palvelus ja siirrä hänet kaupunkiin, jossa on enemmän mahdollisuuksia, älä anna hänen juuttua tilanteisiin, joita hän jossain vaiheessa joutuu katumaan.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Építési projekt plusz egy kis hülyeség

Cecilia és férje azt tervezik, hogy új házba költöznek. Folyamatosan keresték az interneten ingatlanügynökségek hirdetéseit. Elvileg nem bonyolult, amit akarnak, három szobás, két fürdőszobás, nappalis, két erkélyes lakást a felfedezettek közül, amiknek nincs fala, ablaka (mert Cecilia szeret a napon ülni, barnulni) , egy konyha, de egy tárolóhely is a cipősdobozoknak. A legtöbb vita ebből a tárhelyből indul ki, Cecilia férje nem ért egyet. Szerinte ezeknek a dobozoknak a helye az erkélyen lehet. Ráadásul a tárolóhely nem engedte, hogy függőággyal bővítse ki a fürdőszobáját. Gyakorlatilag az ember egy nyitott fürdőszobát szeretne.

Körülnéznek, ajánlatokat keresve, észrevesznek egy meglehetősen előnyös, háromszobás lakást, ahogy akarták, de nem a város központi részén, hanem valahol a szélén, a város északnyugati részén. A helyszín nem igazán fogja kielégíteni Cecilia nap- és melegigényét, de mit tegyünk, nem kaphatjuk meg mindet, még mindig le kell mondanunk néhány kiválasztási szempontról, amelyet leendő Házukhoz szerettek volna.

Szerdán reggel 9 körül mennek beszélni az építtetőkkel. De a bejárattól kezdve Ceciliának furcsa érzése támad. A férfi megkérdezi tőle, miért nem lenne jó ott maradni. Egy sor indokkal kezdi: hogy messze van a fiú óvodájától, a zongoraóráitól, a városházától, a szépségszalontól, ahol gyakran jár, minden olyan bolttól, ahol bevásárolhat.

Minderre a férj nagyon "intelligens" választ ad:,, van tömegközlekedés". Cecilia ideges:,, Szóval nem fogsz segíteni nekem egyik helyről a másikra költözni?".

Cecilia férjének ismét van egy vonala, amitől csodálkozunk, mennyire hűséges és elhivatott férje: "Minden kategóriában van engedélyed, tényleg nem is akarsz robogni, vannak taxik, amiket bármikor hívhatsz. a napszakból és az éjszakából." Cecilia még hevesebb:,, Tudsz valamit, magamnak szereztem a jogosítványokat, hogy megmutassam, hogy tudok, mi a hibám, hogy a forgalomban mindenféle furcsaságom volt, mint te, ki akar igazán belém csapódni? Félek a sok közlekedési résztvevőtől." A férj félénk hangon azt mondja neki: "Rendben, segítek az utazásokban."

A dolgok pillanatnyilag lecsillapodnak, ketten elmennek beszélni az építőkkel. Adnak nekik egy tervet a lakásról, így minden építészeti részletet részletesebben láthatnak. A férj meglátja a kisebb fürdőszobát, amit szeretne nyitott teret csinálni. Cecilia kritikus és moralizáló hangon kezdi: "Nem értem, miért kell egy nyitott fürdőszoba?" Hol láttad korábban ezt a fürdőszobai modellt? A kocsmában?!"

A férfi azt mondja, azért akarja őt, mert innovatív, nem konzervatív ötletei vannak, hogy egyoldalúan láthassa a dolgokat, mint Ceciliának, hogy minden fal legyen szépen elrendezve, ne jöjjön 95 fokban megdöntve, és hogy Ceciliát a tökéletesség iránti igénye elnyomja, blokkolja. , úgy érzi, minden stagnál a tipikus preferenciái miatt.

Cecilia elpirul, hallgat, de észrevesz dolgokat. Cecilia azt mondja:,, És nekem úgy tűnik, hogy annyi minden hiányzik, nem maradnék itt, ez egy üres hely.

Az építők azt mondják neki: "Most üres, mert nincsenek tárgyak, alig sikerült megépíteni a falakat, ha ideköltözöl látni fogod, hogy kezd formát ölteni a ház, feldíszíted tetszés szerint, testre szab , és minden."

Cecilia beszél a férjével, meg akarja győzni, hogy halassza el a költözést, amíg fia befejezi az óvodát, mert nagyon érzelmes fiú, és bármilyen jelentős változás kellemetlen hatással lehet a tanulmányi teljesítményére.

A férj nem ért egyet, elutasítja Cecilia javaslatát, és megígéri az építtetőknek, hogy amint megépül, be van bútorozva, bevakolva, beköltözik. Azt viszont elfogadja, hogy a cipősdobozok tárolóhelye a nyitott fürdőben van.

Cecilia megadja magát, látja, hogy úgysem van kivel beszélnie, van még egy utolsó kérése, mielőtt kiköltözik a nagyszülei lakásból, mégpedig: vigyázzon mind a 20 nagyszülei festményével, ne veszítse el, ne forgácsolja fel a keretüket, amikor kiveszi őket a kocsiból és viszi a lakásba. Megígéri, hogy vigyázni fog, nem fogja leejteni, megkarcolni, hozzáérni a korláthoz és így tovább.

Eljön a költözés napja, pénteken, még az óvodából sem vette fel a fiút, nincs iránytű a táskájában, nincs térkép, sem a telefonjára telepített "Maps" alkalmazás, ki kell találnia, hol az új otthon az.Ha otthon jól sikerül,ha nem,akkor az utcán alszik.

Cecilia festményei, szegények, ott ülnek a csomagtartóban két Aqua Carpatica kulacs mellett, egy zacskó tele doboz Cremșnittel, egy másik zacskó nyolc csomag liszttel, egy akvárium, nem tudom hány doboz szalvéta, rongy és mindezt.

Miközben viszi őket, óvatosan lép minden lépésre, de mivel az egyik kezében öt, a másikban öt van, megkarcolja egy festmény keretét, amelyet a jobb kezében tart. Cecilia nem sejti, mi történt, amíg férje a falhoz nem szorítja. Cecilia agilis látásával, sasszemével, amely a legkisebb hibát is észreveszi +1,75 dioptriánál, látja a karcolást. Azt mondja a férfinak:, Holnap azt akarom, hogy menj el a kínai boltba a kis piacon, és vegyél egy új, de még mindig arany keretet, mint ez. Nem bírom nézni ezt a festményt, tönkretetted a figyelmetlenségeddel!" És tényleg, milyen vagyon volt ez? Csak egy szőrös macskák festménye volt.

Kérdi tőle a férj:,, De nem lehet ragasztóval megjavítani?" Ceciliát idegesíti az ilyen alkalmatlanság,, Nem, ragasztóval nem lehet megjavítani. Karcos, a keretből egy darab sem hiányzik... "

A férj kint elmélkedik Cecilia szavain:,, Egy nő, aki nem tudja, mit akar, nem akar ragasztót, adok neki okot, hogy ragasztót akarjon." És még bátrabb tettekre megy tovább, összetöri az akváriumot. Cecilia mindent lát az erkélyről, üzenetet küld neki a telefonon, hogy vegyen egy új akváriumot a kínai boltból és esetleg új halat az állatkereskedésből, miközben küzd mindenki újraélesztésével, aki az akváriumban volt, helyezze el őket csapban, vízsugár alatt és virágvázában.

Mit kell tenni? Cecilia férjének tudnia kellett, hogy "a sietség elrontja a munkát".

În zorii zilei sau în miez de noapte, Când sufletul plânge sau când e în fapte, Există un semn, subtil sau clar, Ce poartă cu el o poveste adâncă, în dar.

Semn de recunoștință sau semn de ghinion, Ce poți citi în linii sau într-o privire adâncă, E mereu acolo, în umbra tăcerii, Ca un mesaj al vieții, cu toate tainele ei.

Uneori e un zâmbet, uneori e o lacrimă, O îmbrățișare caldă sau o ușoară răpăire, Semn de căldură sau semn de durere, Ce poartă cu el amintiri și speranțe sincere.

În labirintul vieții, semnele ne călăuzesc, Ne îndeamnă să credem sau ne-nvață să tăcem, Fie ele semn de recunoștință sau de ghinion, Rămâne în noi puterea de a le da un sens și un rost, ca-ntr-un dans de sioni.

— Doctore, doctore! Vino!

Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.

— Doctore, doctore!

Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.

— Tanti Crina!

Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:

— Știu totul. V-am văzut.

— Ce tot spuneți?

— V-am văzut doctore. Cu Iulia.

— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.

— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.

Doctorul Gabriel deveni mai atent.

— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.

— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.

— Iulia o să plece când se va face bine.

— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.

Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.

— Ce vrei să faci, Iulia?

— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.

— Eu nu te-am ajutat?

— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.

— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.

Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.

— De ce, doctore?

— Pentru că viața ta nu mai este un secret.

Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.

— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.

Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.

— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.

— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?

— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.

— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?

— Sora mea are nevoie de mine.

— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.

— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.

— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.

Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.

— Citește-mi foile, Iulia!

— Nu vreau.

— Este Iulia sora ta?

Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.

— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.

— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.

Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.

— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?

— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.

Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.

— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.

— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.

— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.

— Și Iulia, fata noastră?

— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.

Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.

De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.

— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.

Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.

— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.

— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.

— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.

— Iulia, noi nu avem nicio fată.

— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?

— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?

Vuietul creștea tot mai mult.

— Unde este Iulia, doctore?

— Cred că este în peșteră.

— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.

— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.

Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.

În palme-aș lua o bucată de cer
să afle și norii al nostru mister,
eternul sălbatic din zări să-l supun
cu vise-ncărcate-n ghiulele de tun.

Din stele mi-aș țese o noapte-n pridvor
să simtă și ele că omul e dor
ce moare și-nvie ca astrul din zori,
hoinar fără voie prin mii de alți sori.

Din ploaie mi-aș umple cu lacrimi un gând
în mine furtuna să tune râzând,
cu fulgere-n ochi înspre lume să curg
iubiri să aprind când iubirea-i amurg.

Doar părul l-aș ține departe de ierni,
cu albul zăpezii nu vreau să îl cerni,
căci albul mi-l lasă chiar timpul hulpav
ce tare aș vrea să mai cadă bolnav.

În suflet de-aș prinde o clipă pe veci
eu trupul ca haină ți-aș da să-l petreci
prin veacuri lăsate să-mi fie răgaz
în somnul ce nu știm de are zăgaz.

În palme de-aș ține-o bucată de cer
aș fi trubadurul născut din mister,
alese trăiri înspre zări să supun,
iubire să-ntorc peste glasuri de tun.

Cu-atâtea vise prinse-n geană
poţi fi mereu iubirilor poveşti
cu doruri strânse-ntr-o icoană
rămasă-n urma mirilor caleşti.

Năframe albe de lumină
petreci cu drag în zori de dimineţi,
lăsând o lacrimă drept vină
să fie foc ascuns printre nămeţi.

Întorc în horă gânduri multe
şi iau de brâu să-nvârt şi gândul tău,
să-l pun la inimă s-asculte
cum bate-n piept durerea de flăcău.

Cu ochii mei pătrund lumina
din ochii tăi născuţi albastru viu,
eşti floarea albă din grădina
ce naşte jar, morgana din pustiu.

Mai pierd o clipă din trăire
sorbind cu jind o clipă de demult,
când din priviri ceream iubire
cuprins de-al inimii dorit tumult.

Prin părul tău aleargă vântul
să lase-n lume vorbe cum erai
când ceru-ntreg ruga pământul
să fii mirosul florilor de mai.

De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.

Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.

Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.

Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.

Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.

Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.

Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.

Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.

Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.

Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.