Numărul bestiei

In zbor lin se joaca pasari,

Calatoare spre taramuri calde

cu iz royal.

Deasupra norilor,lasa

in urma suparari!

Din sinceritate in fidelitate,

inspre tot ce e moral.

Domnita apare in gand

cu solutii la arbore,

Una dintre amante ale mortii

ramane la pamant.

Renunta la daruri magice

pentru a ei parere!

Recolta de iubire pe viitor

fiind un alint.

Casnicia vine cu abundenta

de cunostinta,

Nu se accepta interes sau bani.

Se ia in considerare

mesaje de credinta,

Viclenia diavolului ramane

in trecutul printre ani.

Dragostea apare in paradis

ca prin magie,

Vine de la sine si nu

se poate stapanii.

Ramane in trecut casa

ce ridica sabie!

Calatoresti spre viitor

cu puritatea inimii.

Nimic mai sufletește adânc

decât oglinda unei ploi,

După nori si furtuna soarele

strălucea printre culori.

Balti de apa reflectând spre

un univers paralel,

Faceau realitatea sa fie

a fanteziei carusel.

Cand mintea nu are hotare adâncul

apei nu fictiv.

Realitatea dându-mi sentimente

cu gust mai mult nociv.

Lumea de dincolo părea a eclipsa

misterul vieții prezente,

Sentimente apocaliptice înfiripandu-se

printre momente.

Melancolic era dorul de viața

de după moarte,

Linistea după furtuna era ceva

menită soartei.

Oglinda vie scursa pe asfaltul

ud si negru,

Ma seduci printr-un portal

atât de rece,sumbru.

Rece prin caldura fanteziei

unei lumi paralele,

Sentimente oglindite ce întrec

limitele normale.

Ascunse raze de soare se admirau

in taina apei oglinzii,

Peisajul rece ca prin farmece

se îmblânzii.

Căutam conturul lumii intr-un

loc fără de păcat,

Creaturi subterane ieșeau

din pământ secat.

Sufletul meu se visa intr-un

abis al melancoliei,

Sa fie ceva real sau face

parte fanteziei?

Calatorind prin timp totul s-a

rezumat in amintire!

Un lac negru strălucea când

la a nopții întâlnire,

Intunericul cerului s-a scufundat

in apa adânca,

Astrul alb al nopții dădea

acum porunca!

Esenta negrului mister strălucea

sub semi-luna,

Focul inimii s-a aprins punându-i

 de nopții vina.

Privirea mea redescoperea o

planeta din univers,

Iar ceasul astronomic părea

sa bată in revers.

Apa in culori nocturne părea

a fi din alta lume,

Gândul meu fanatic ducea

misterul pana la culme.

O simpla atingere si totul era

reflexie de stele,

Un miraj al nopții printre picături

de apa goale.

Misterul adâncit in apa,

fantezie si tortura.

Răcoarea neagră a nopții

lunaticilor armura,

Miezul nopții eclipsa in liniștea

secretului,

Orice viața de fațada ce

e destinată trecutului.

Deschid portalul nopții cu o

cheie de platina,

Aura teritoriului va străluci la

a ta lumina!

Adevar ascuns la vedere printre

jocurile minții,

Sirete si nebănuite sunt

aceste cai ale sorții.

Simt nevoia sa îmi cer scuze pentru poeziile mele puțin mai "întunecate". Oamenii sunt diferiți si m-am bazat pe faptul ca pagina are poeziile puse pe categorii. Am scris poezii si pentru copii,despre animale, despre natura,dragoste șamd. Pana la urma m-am decis sa explorez partea puțin mai "întunecată" a vieții.Sunt o mare fană Anne Rice si am citit multe cărți scrise de ea despre vampiri,vrăjitoare si vârcolaci.Ea este inspirația mea. Consider ca sunt indeajuns de mulți autori care scriu despre primăvara,despre natura si despre dragoste încât sa încerc sa acopăr eu partea de "dark fantasy". Multumesc pentru înțelegere. Apreciez enorm de mult ca imi dați voie sa imi postez lucrările pe portalul dvs de poezii.

Cu stima si respect.

 Nu au fost îndeajuns de multe

stele sa sclipeasca,

Iar adânc mister al marii din 

drum nu o sa ma oprească.

Doar mireasma slaba a 

florilor ofilite,

Ramân a mea alinare,

a sufletului sortite.

Razele de soare doar sub umbra 

toamnei ma incantau,

Un sir de amintiri a mea 

cale o croiau.

Am luat cu mine trup si

suflet,vise!

Tot ceea ce am avut de zis 

sunt impartasite,insirate,

scrise!

M-am iubit si m-am lasat 

purtata de sentimente,

V-am iubit si pe voi,

fara resentimente!

Destin si cale grea mi s-a

dat ca sa trăiesc,

Tarie de caracter in jurul 

inimii sa-mi zidesc.

Am luat in considerare timpul

si viața din însuși moarte,

Eram cu par cărunt tinandu-i

toamnei parte.

Va las in urma al meu mormant 

si ultimele-mi randuri,

Tristete dulce ce imbratisezi 

ale mele ganduri.

Sub luna oculta imi serbez 

eu viata,

Privesc in oglinda unde 

imi zaresc si soata!

Contur bordo pe buzele 

tineretii,

Creion negru cenusiu pe

privirile tristetii.

Iar atunci cand trupu-mi 

fara viata,greu a fi.

Si tot ceea ce am cunoscut 

se va preface in gri.

Sa-mi iertati voi si pacate,

sa ma amintiti cu drag.

Timpul meu s-a scurs,

trecut al mortii prag!

Melancolia ma cuprinde 

prin randuri ce mi-ati 

cerut sa scriu,

Un dor nebun,singuratate!

De as putea vreodata 

sa descriu!

Prind drag de viata cand

doar imi imaginez,

Acesta e motivul pentru 

care ma marginalizez.

Ceasul inca imi bate,eu din 

timp o sa va scriu!

Va veni o zi cand printre 

voi nu o sa mai fiu.

Dulce am fost si atat 

de blestemata!

A fost o plăcere sa fiu 

eu cea damnata!

• https://youtu.be/_iF7lkXKHlA?si=pONk6uY5XZEynj2Vhttps://youtu.be/_iF7lkXKHlA?si=pONk6uY5XZEynj2V

Împărăția cerului a coborât

pe pământ!

Norii albi au fulguit

tărâmului veșmânt,

Puff alb de gheata acoperise

tot in zare,

Peisajul rece al sufletului alinare.

Craiasa zăpezii se contura din fantasme,

Magia cristalina părea a fi

rupta din basme.

Ceata era deasa, printre copaci se aduna!

Un element sublim ce prin

mister ma minuna.

Romanta a înghețat sidef

pe podul iubirii,

Timpul s-a oprit pentru imortalizarea

amintirii.

Imi auzeam doar pașii prin zăpada

și poeziile in gând,

Melancolia era rece,sunt prin

viața doar trecând.

Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,

Sau erau amintiri pierdute,

șanse trecătoare?

M-am trezit la viața prea devreme,

prea târziu?

Sa fi pierdut pe drum al vieții

greu pariu?

Singuratatea era dulce și

durerea parca ma alina,

Fiind eu cu mine însămi nimic

nu ma poate ruina!

Am adunat dezamăgiri și le decoram

adânc in suflet,

Unde am fost când se auzea al

sarutului sângeriu urlet ?

Dau vina pe soare, sa nu

sclipească el in mine!

Naivitatea e slăbiciune,

ma duce departe de sine.

Natura e cruda și din instinct

ne ascundem după flori,

Realitatea fiind gata sa dea

șinei spinării fiori.

La sfârșit de drum a început

adevarata aventura,

Moartea era romantica lăsându-mi

pe inima gravura.

Eu și umbra mea ne oglindeam

prin sentimente,

Vom sta departe de culorile

lumii prea stridente.

Cu eclipsa de soare și marea

neagră in gând,

Alungand tristetea m-am decis

sa ies din rând!

Intre rai și iad exista doar

propria perceptie,

Totul își are loc in aceasta

perfecta creație!

Sunt gânduri rupte din melancolia

unei dimineți reci,

Poti întipării povesti si sentimente

pe orice cale treci.

Zapada se topea după mine

și eu făceam la fel ca ea!

Destinul era hotărât sa ma

învețe sa fiu rea.

Vocea îmi era calda si auzeam

doar pur amor,

Sentimente puse-n versuri

ce alunga orice dor.

Singuratatea o priveam ca dar,

depresia,nectar.

Calea mea sobra spre al

oglinzii rece altar.

Trecand prin zi se făcea

încet doar noapte,

Si noaptea era mai adânca decât

a fanteziei suave șoapte.

M-am reîntors la tine dulcele-mi,

... mister ?

Nu aveam cuvinte cu care

sa te descriu altfel .

Cerul era negru întunecat și

in abis ne regăseam,

Straluceam cu tine a stele și in

romanță tresăream.

Vei fi tu veșnic al cerului

neagră privire?

Undeva in adâncul inimii

doream de a ta știre.

O zi din viața mea ce s-a

rezumat in poezie,

Gandurile-mi scrise sunt

durerii anestezie.

Sfarsitul ma făcea curioasa de ce

urma sa vina.

Aveam in interior un univers

ce sufletu-mi alina.

Cuvintele erau o arma rafinata ce ma

însoțeau la orice pas,

Insusi lumea a fost creata prin

holograma unui glas!

Iti voi atinge sufletul prin

paginile acestei cărți.

Vino cu mine sa descoperim ale

fanteziei întunecate hărți!

Izul iubirii dintr-o viața demult apusă,

Ii se așterne pe buze sub ochii

mei flamanzi.

Conturul fanteziei din suflet

imi e indusa,

In fata sortii,astăzi,destinului plăpânzi.

Viitorul imi închide ochii sub o dorința,

Sufletu-mi e prea excentric,

hotare nu are!

In secret o sa am o veșnica credință,

Pasiunea focului,e eterna,

nu moare!

Arhanghel păcătos de tine

imi amintesc,

De prin file de timp,biblioteca

de povesti.

Căutându-mi sentimente,

numele-ți rostesc.

Purificand dorințele, poftele-mi

trupești.

Undeva,cândva,in timp si spațiu,

Cunoscuți demult si doar de noi.

Soarele si luna făceau armistițiu,

Tinand secretele departe

 de voi.

Sarutul lui imi ierta vicioasele păcate,

A lui privire ardea ca o flama încinsă.

Îl luam cu mine prin gânduri imaginate,

In dreptul inimii de

Dragobete eram atinsa.

El nu știe nimic,m-am

reîncarnat in prizoniera.

In jocul destinului,doar prada de război.

Fără speranța viata devine efemera ,

Cu ochii siroposi,conturam

in gând eroi.

Ma pierdeam in umbra

străzilor întunecate ,

Căutând victimele noilor mele fantezii.

Ma îmbătam si dragoste de

chipurile sculptate,

La final de pelicula,un abis de amnezii.

Ma hraneam cu atât de

dulce gandul meu,

Dragoste,pentru timp vei

fi o pacoste!

Am murit inainte de a ma naște,e greu!

La al nostru dans sa tina

pasul un staroste.

Am aflat că din ură se poate naște și mai multă ură. Știu că tăcerile se adâncesc în indiferență, ca mai apoi să ducă la înstrăinare. Am aflat asta în lungul vieții mele, fiindcă deși am iubit cu patimă oamenii, aceștia nu au pregetat, mai devreme sau mai târziu, să mă dezamăgească. 

Așa cum patima sfârșește în iubire, cu timpul, iubirea se risipește în afecțiune... Sunt pași pe care îi facem înaintând prin viață, sau mai bine spus, pași pe care viața ne îndrumă, atunci când consideră ea că suntem pregătiți, să-i facem...

Și pentru că am refuzat constant și cu tărie să-i las pe alții să mă modeleze, viața, până la un punct, a găsit de cuviință să-mi arate greșelile făcute, cum să le îndrept și cum să merg mai departe...

Conform cu standardele mele morale, am cerut, după ce am dăruit la rândul meu, aceleași lucruri: onestitate, sinceritate, ajutor necondiționat, comunicare, loialitate. În schimb, am primit opusul acestora, dar dintre toate, cel mai mult m-a durut trădarea. Și asta, probabil, fiindcă eu nu pot să concep să trădez o altă ființă.

În majoritate, am fost dezamăgit de oameni, mai puțin de lucruri, niciodată de animale... Fiindcă oamenii pot fi trădători prin natura lor, lucrurile nu sunt făcute să dureze veșnic - poate doar în muzee - iar încrederea construită pe inocența animalelor este rar încălcată, eu nefiind niciodată trădat de vreun suflet care nu cuvântă...

Drept urmare, viața a cernut persoanele din jurul meu, rărindu-le, până la însingurare, căci n-am putut și n-am vrut să joc teatru în fața trădătorilor, am stat drept, și fără a emite judecăți, am preferat să fac eu acel mare pas în spate...

Astăzi, într-un moment de slăbiciune, mi-am amintit cu nostalgie de vechi prieteni, amici, colegi, pe care tot viața, i-a risipit care încotro... Unii, chiar nu mai sunt printre noi... pe aceia, Dumnezeu să-i odihnească în palma Sa... Despre ceilalți mai aflu, din când în când, pe unde mai sunt, unde mai trăiesc...

Legături scurte, uitate, care au trăit până când și-au consumat flacăra, ca mai apoi să zacă în noianul de amintiri, chipuri altă dată de neuitat, care s-au șters, așa cum se îngălbenesc fotografiile vechi...

Și nu știu cum, ciudata memorie, scutură de praf din când în când câte o fotografie, din care strălucește slab un chip fără nume, un loc sau un lucru care poate că nu mai există, relevând vremuri și stări care s-au trecut, dar care au lăsat urme vizibile în urma lor...

Numele lui era Hans. Un câne danez, uriaș și cu blana neagră, scurtă și lucioasă. Dar pe cât de mare și fioros părea, pe atât era de blând și jucăuș, fiindcă în mintea lui rămăsese tot un pui pus pe șotii. Desigur că avea o mare slăbiciune pentru copii și atunci când îi întâlnea, intra automat pe modul "câne de pază", de nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de ei, chiar și pe părinții acestora! Era nevoie de multă insistență și "mită" consistentă ca să-l deviezi de la misiunea lui, iar părinții să-și poată recupera odraslele...

Probabil că fusese abandonat fiindcă crescuse și mânca muuuult. Mânca orice îi dădeai, nu era mofturos, de la pâine, până la pufuleți și chipsuri, le hăpăia, nu, mai bine spus le aspira cu botul, mai ceva ca un vacuum! Se aciuase pe lângă atelierul auto, în apropierea biroului meu, și nu-mi începeam ziua, până când nu-l auzeam pe Hans hăhăind fericit că lumea venise la serviciu, aducându-i, bineînțeles, resturile cu care el își începea la rându-i ziua...

Era haios, tocmai fiindcă nu-și dădea seama cât de mare era, câtă forță avea în fălcile-i uriașe și colții mari, ascuțiți și de-a dreptul înspăimântători. Cine nu-l știa și avea nenorocul să se trezească cu Hans în spate, îi îngheța subit sângele în vene, de dădea ușor în boala copiilor sau pur și simplu avea nevoie urgentă de schimburi curate - căci cânele avea "prostul" obicei să se ridice pe labele dinapoi și își punea labele din față pe umerii tăi ca să ajungă mai ușor să-ți lingă și să-ți ronțăie urechile... 

Pe mine nu mă speria, fiindcă eu știu să comunic bine cu câinii, însă uneori, aproape că mă dădea și pe mine jos din picioare ca să-mi spele fața cu limba-i roză și băloasă, dar eu nu mă supărăm niciodată pe el, căci știam că din partea lui nu este decât un gest de iubire și atentă grijă față de tenul meu, care în viziunea lui trebuia să strălucească de curățenie, el știa cel mai bine!

Dar aveam și câțiva colegi, care se temeau cumplit de Hans. Bineînțeles, cânele prinsese de veste și taman pe ăia tăbara mai abitir ca să-i "iubească" cum știa el cel mai bine. Printre ei se afla și un șofer mai mititel de înălțime - și deci ușor de doborât - care aproape că nu se mai dădea jos din mașină câtă vreme Hans patrula prin curtea atelierului auto. 

Într-o bună zi, ceilalți tovarăși care îi știau frica, l-au luat pe Hans pe sus și l-au vârât pe șest în mașină, pe bancheta din spate. Cum Hans era întotdeauna dispus și extrem de doritor să participe la orice fel de șotii, a tăcut mâlc în timp ce șoferul s-a urcat în mașină și a demarat în trombă, ba chiar nu și-a făcut simțită prezența o bună bucată din drum, până când și-a ițit căpățâna-i uriașă din spate... Vă puteți imagina spaima șoferului care a frânat brusc, trăgând mașina pe marginea drumului și ieșind din ea aproape urlând, încercând să scape de linsul lui Hans care țopăia fericit în jurul lui încercând să-și atingă ținta: mozoleala urechilor...

Da... Hans era haios rău. Și zic era, fiindcă într-o bună zi, nu i-am mai auzit hăhăitul și-atunci am știut că Hans s-a mutat în cer printre sfinți, unde cu siguranță și-a primit bine meritatele aripi: el n-a trădat și n-a dezamăgit pe nimeni niciodată...

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

E noaptea în care liniștea poartă măști. Pe străzi, lumina felinarelor tremură ca o inimă bătrână, iar vântul se joacă prin frunzele uscate ca un copil care nu vrea să doarmă. Copiii râd, aleargă, bat în porți și cer dulciuri, dar sub glumele lor se ascunde ceva vechi, o teamă moștenită din vremuri când focul era singura lumină și umbrele erau zei.

În spatele fiecărei măști se ascunde o poveste. Vrăjitoarea care zâmbește ține în buzunar o scrisoare pe care n-a avut curajul s-o trimită. Scheletul care dansează poartă în ochii goi amintirea unei veri în care a fost viu. Vampirul e doar un copil obosit, căruia îi plac nopțile fiindcă nu mai trebuie să spună „bună dimineața”.

Pe cer, luna privește peste toți, cu răbdarea unei mame care știe că și frica e o formă de joacă. Casele par mai mici, umbrele mai lungi, iar timpul, un dovleac scobit, în care arde o flacără ce pâlpâie între râs și nostalgie.

Halloween nu e doar o sărbătoare. E clipa în care trecutul și prezentul se ating fără rușine. E ziua în care ne permitem să fim fantome, să ne plimbăm printre amintiri, să rânjim în fața morții și să-i spunem: „Te-am prins, dar doar pentru o seară.”

Și poate că tocmai de aceea iubim Halloween-ul: pentru că, o dată pe an, ne e permis să fim ceea ce ascundem, vii, speriați, veseli, trecători,  toate la un loc, într-o singură mască.

Mihai era primul copil al familiei sale, un băiat care venise pe lume cu speranța de a fi iubit, ocrotit și înconjurat de căldura unui cămin în care să se simtă în siguranță. Ca orice copil, își dorea să crească fericit, să se bucure de copilărie și să găsească în brațele părinților săi liniștea de care avea nevoie. Însă viața lui nu avea să fie atât de ușoară precum și-ar fi dorit. Încă de mic, Mihai a cunoscut suferința, tristețea și teama, iar anii copilăriei sale au fost marcați de întâmplări pe care avea să le poarte multă vreme în suflet.

În casa în care creștea, nu găsea întotdeauna înțelegerea și blândețea de care avea nevoie. Uneori, părinții îl certau aspru, îl înjurau și îl loveau atunci când greșea. Mihai nu înțelegea de ce oamenii care ar fi trebuit să-l ocrotească ajungeau să-i provoace atâta durere. Era doar un copil care învăța treptat să descopere lumea, să deosebească binele de rău și să înțeleagă urmările faptelor sale. Avea nevoie de răbdare, de explicații și de iubire, însă, în multe momente, în locul acestora primea vorbe grele și pedepse care îl făceau să se simtă neînțeles.

Cu timpul, Mihai a început să păstreze în suflet amintirile acestor întâmplări. Uneori, după ce se termina o ceartă, rămânea singur și se gândea la ceilalți copii, întrebându-se cum ar fi fost să aibă și el parte de o copilărie liniștită. Își imagina cum ar fi fost să se întoarcă acasă și să fie întâmpinat cu un zâmbet, să poată povesti ce făcuse peste zi fără să se teamă și să audă cuvinte care să-i dea curaj. Nu își dorea bogății, jucării scumpe sau lucruri ieșite din comun, ci numai să fie iubit și să simtă că prezența lui aduce bucurie în viața celor din jur.

Anii au trecut, iar Mihai a crescut, însă unele cuvinte rostite în copilărie au rămas adânc întipărite în memoria sa. Într-o zi, după ce făcuse o prostie, mama lui, cuprinsă de mânie, i-a spus că și-ar fi dorit să nu-l fi născut. Pentru un adult, o asemenea vorbă poate părea doar o izbucnire de moment, dar pentru un copil ea poate deveni o întrebare care îl urmărește ani întregi. Mihai a rămas cu sufletul îndurerat, încercând să înțeleagă dacă mama lui chiar credea ceea ce spusese și dacă venirea sa pe lume fusese, într-adevăr, o greșeală. De atunci, ori de câte ori își amintea acea întâmplare, simțea cum tristețea îi cuprinde inima, iar în mintea lui se nășteau întrebări la care nu găsea niciun răspuns.

Mihai ajunsese să creadă că trebuia să fie mereu cuminte, să nu greșească și să nu supere pe nimeni, pentru a putea primi puțină liniște. Încerca să înțeleagă ce așteptau ceilalți de la el și se întreba dacă, într-o zi, avea să fie privit cu mai multă blândețe. Totuși, oricât s-ar fi străduit, nu putea controla toate certurile și nici nu putea schimba singur felul în care adulții se purtau cu el. Era un copil care avea nevoie să i se spună că o greșeală poate fi îndreptată, că fiecare om învață din propriile fapte și că nimeni nu trebuie să fie lipsit de iubire pentru că nu este perfect.

Pe lângă toate aceste amintiri dureroase, Mihai purta în suflet un vis care pentru alții putea părea simplu, dar care pentru el însemna enorm: își dorea să aibă o casă la țară. Își imagina o gospodărie liniștită, cu o poartă de lemn, o curte încăpătoare, pomi înfloriți primăvara și o grădină în care să poată petrece zile întregi ascultând cântecul păsărilor. Își dorea să se plimbe pe ulițele satului, să privească dealurile în depărtare și să simtă că există un loc în care poate reveni oricând, fără să se teamă că nu este dorit.

Pentru Mihai, casa de la țară nu reprezenta doar o clădire, ci simbolul liniștii și al apartenenței pe care le căuta de multă vreme. În imaginația sa, acel loc ar fi fost un refugiu în care să lase în urmă grijile, să se bucure de natură și să simtă că are și el un colț de lume în care este primit cu dragoste. Însă nu avea o asemenea casă, iar dorința lui rămânea neîmplinită. De fiecare dată când se gândea la acest vis, își imagina cum ar fi fost să petreacă vacanțele acolo, să îngrijească pomii și să se bucure de liniștea serilor de vară.

O altă amintire îi apăsa sufletul. Când era mic, mătușa sa îi spusese că nu avea să-l mai primească la țară. Poate că acele cuvinte fuseseră rostite într-un moment de supărare, însă Mihai le păstrase în memorie și, pe măsură ce anii treceau, se întorcea tot mai des cu gândul la ele. Își amintea de locul în care și-ar fi dorit să petreacă timp, de curtea în care ar fi vrut să se joace și de toate bucuriile pe care și le imaginase. Apoi își amintea vorbele mătușii sale și simțea că o altă ușă se închisese înainte ca el să poată afla ce înseamnă să fii primit fără teamă.

Nu era vorba despre dorința de a lua ceva de la cineva, ci despre nevoia de a avea un loc în care să nu se simtă o povară. În timp ce alți copii vorbeau cu bucurie despre vacanțele petrecute la țară, Mihai asculta și își imagina cum ar fi fost dacă și el ar fi avut parte de aceleași experiențe. Uneori, se întreba de ce lucrurile care păreau atât de simple pentru alții deveneau atât de greu de atins pentru el. Cu toate acestea, nu renunța la visul său, chiar dacă uneori tristețea îl făcea să creadă că nu va reuși niciodată să aibă ceea ce își dorea.

Când a împlinit șaptesprezece ani, Mihai era deja un adolescent care trecuse prin multe încercări sufletești. Cei din jur puteau vedea că devenise mai mare, că se maturizase și că începea să se pregătească pentru viața de adult, însă puțini puteau înțelege câtă suferință ascundea în spatele tăcerii sale. Trecutul continua să-l urmărească, iar amintirile reveneau uneori în cele mai neașteptate momente. O ceartă îi amintea de copilărie, o vorbă aspră îl făcea să se gândească la cuvintele mamei sale, iar discuțiile despre casele de la țară îl duceau cu gândul la visul pe care încă nu reușise să-l împlinească.

Într-o seară, după o zi în care se simțise mai singur ca niciodată, Mihai s-a așezat lângă fereastră și a privit cerul care se întuneca încet. Lumini blânde se aprindeau în casele vecinilor, iar liniștea serii îl făcea să se întoarcă în amintirile sale. Și-a adus aminte de copilul care fusese, de momentele în care îi fusese teamă, de vorbele care îl răniseră și de toate dorințele pe care le păstrase în suflet. S-a gândit la mama lui și la acea propoziție care îl urmărea de ani întregi, apoi la mătușa sa și la promisiunea unei case la țară care părea să nu se împlinească niciodată.

Cu ochii îndreptați spre cer, Mihai a rostit încet, aproape ca și cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva: „De ce m-am născut?”. Era o întrebare născută dintr-o suferință adâncă, din nevoia de a înțelege de ce viața lui fusese atât de grea și din dorința de a afla dacă existența sa avea vreun rost. Nu mai știa cui să-i spună toate lucrurile care îl apăsau și nici cum să explice ceea ce simțea. Avea nevoie de cineva care să-l asculte fără să-l judece, să-i arate că viața lui are valoare și să-i spună că nu este vinovat pentru răul pe care îl suferise.

În acea seară, gândurile sale s-au îndreptat către Dumnezeu. Mihai își amintea de biserica în care văzuse icoanele Mântuitorului, de lumina candelelor și de cântările care răsunau în timpul slujbelor. Își amintea că Iisus Hristos îi primea pe copii și îi binecuvânta, fără să le ceară să fie bogați, puternici sau lipsiți de greșeli. În Evanghelia după Marcu, Domnul spune: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14). Aceste cuvinte i-au adus în minte imaginea unui Hristos blând, care nu îndepărtează sufletele aflate în suferință, ci le cheamă să se apropie de El.

Mihai a început să se roage în liniștea camerei sale. Nu știa să alcătuiască rugăciuni lungi și nici nu găsea cuvinte potrivite pentru toate durerile sale, dar a vorbit cu sinceritate: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu știi prin ce am trecut și cunoști toate lucrurile pe care nu am putut să le spun nimănui. Ajută-mă să nu cred că sunt lipsit de valoare, dă-mi puterea să merg înainte și arată-mi că viața mea poate avea un rost. Te rog, trimite-mi în cale oameni buni, care să mă asculte și să mă ajute să găsesc pacea”. După ce a terminat rugăciunea, a rămas câteva clipe în tăcere, fără să aștepte o minune spectaculoasă, ci doar cu speranța că nu va trebui să poarte singur toate aceste încercări.

În zilele următoare, Mihai a hotărât să meargă la biserică. A intrat cu sfială și a privit icoana Mântuitorului, încercând să-și găsească liniștea. În acel loc, unde lumina candelelor se împletea cu mirosul de tămâie, a simțit că putea să-și așeze gândurile înaintea lui Dumnezeu fără să se teamă că va fi judecat pentru ceea ce simțea. Nu toate durerile au dispărut, însă a început să înțeleagă că vorbele oamenilor nu puteau hotărî valoarea vieții sale. Faptul că mama lui rostise acele cuvinte nu însemna că el nu merita să se fi născut, iar faptul că nu avea o casă la țară nu însemna că nu avea dreptul să viseze la un cămin.

Într-o altă zi, Mihai a întâlnit un preot care l-a observat abătut și l-a întrebat cu blândețe ce îl apăsa. La început, băiatul a ezitat, fiindcă se obișnuise să-și păstreze suferința în tăcere. Totuși, răbdarea preotului l-a încurajat să vorbească. I-a povestit despre copilărie, despre momentele în care fusese lovit și înjurat, despre vorbele mamei sale și despre dorința de a avea o casă la țară. I-a spus și despre mătușa sa, ale cărei cuvinte îl făcuseră să creadă că nu va mai fi primit acolo. Când a terminat, Mihai și-a plecat privirea, rușinat parcă de faptul că îndrăznise să vorbească despre toate aceste lucruri.

Preotul l-a ascultat cu atenție și i-a spus că niciun copil nu merită să fie lovit sau umilit și că vorbele nedrepte ale altora nu pot deveni măsura valorii sale. I-a explicat că fiecare om are demnitate înaintea lui Dumnezeu și că iubirea adevărată se arată prin grijă, răbdare și respect. Apoi i-a amintit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare” (I Corinteni 13, 4). Preotul i-a explicat că iertarea poate fi un drum lung și că ea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat, nici să rămâi într-o situație în care ești în pericol. Mihai avea dreptul să ceară ajutor, să fie ocrotit și să vorbească despre lucrurile care îl răneau.

Pentru prima dată după multă vreme, Mihai a simțit că un adult îl asculta fără să-l învinovățească. Preotul l-a încurajat să se apropie de oameni de încredere și să nu rămână singur cu suferința sa. I-a spus că Dumnezeu îi poate ajuta pe oameni și prin cei care îi ascultă, îi ocrotesc și le oferă sprijin atunci când trec prin momente grele. În acea zi, Mihai nu a primit o casă la țară, iar trecutul nu s-a schimbat, dar a primit ceva de care avusese nevoie de multă vreme: înțelegerea că suferința sa merita luată în serios și că nu era obligat să înfrunte totul singur.

Încetul cu încetul, Mihai a început să privească viitorul cu mai multă nădejde. Nu însemna că amintirile dureroase dispăruseră sau că toate problemele se rezolvaseră, ci că începuse să înțeleagă că viața lui nu se reducea la ceea ce trăise în copilărie. Putea să învețe, să-și descopere talentele, să-și continue studiile și să construiască relații cu oameni care îl respectau. Putea să ceară ajutor atunci când îi era greu și să învețe să se privească pe sine cu mai multă blândețe. Nu putea schimba toate alegerile celor din jur, însă putea să caute un drum mai bun pentru viitorul său.

Într-o după-amiază, Mihai a luat o foaie de hârtie și a început să deseneze casa la care visa de atâta vreme. A desenat o poartă simplă, ferestre luminoase, o curte încăpătoare și câțiva pomi care să înflorească primăvara. A adăugat o cărare ce ducea spre grădină și o bancă așezată lângă un trandafir. A privit desenul îndelung, imaginându-și cum ar fi fost să se trezească într-o asemenea casă, să deschidă fereastra și să audă cântecul păsărilor. Apoi, în partea de jos a foii, a scris: „Un loc în care nimeni nu trebuie să se teamă că nu este iubit”.

Pentru Mihai, acel desen însemna mai mult decât un simplu vis. Era imaginea unei vieți în care oamenii se respectau, în care greșelile erau îndreptate prin răbdare și în care nimeni nu era făcut să creadă că nu merită să existe. Dacă într-o zi avea să-și întemeieze propria familie, își dorea să ofere copiilor săi ceea ce îi lipsise lui: siguranță, înțelegere și dragoste. Ar fi vrut să le explice greșelile fără să-i umilească, să-i încurajeze atunci când întâmpinau dificultăți și să le arate că iubirea nu trebuie câștigată prin frică. Înțelegea tot mai bine că răul suferit nu trebuie transmis mai departe și că fiecare om poate încerca să construiască relații mai bune decât cele pe care le-a cunoscut.

Într-o seară liniștită, Mihai s-a întors cu gândul la întrebarea care îl tulburase atât de mult: „De ce m-am născut?”. Acum nu avea răspunsuri la toate întrebările vieții și nu știa când avea să-și împlinească visul de a avea o casă la țară. Totuși, începuse să înțeleagă că viața lui nu era definită numai de tristețe, de cuvintele care îl răniseră sau de lucrurile pe care nu le avusese. Era un om care putea învăța, putea crea, putea iubi și putea descoperi frumusețea lumii. Avea dreptul la un viitor în care să fie tratat cu respect și în care să nu mai fie nevoit să-și ascundă suferința.

Înainte de culcare, Mihai și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a rugat din nou. I-a cerut lui Dumnezeu putere pentru zilele grele, înțelepciune pentru a face alegeri bune și oameni sinceri care să-l ajute atunci când avea nevoie. Apoi și-a amintit cuvintele Psalmistului: „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit” (Psalmul 26, 10, în numerotarea ortodoxă). Versetul i-a adus nădejdea că, atunci când oamenii îl dezamăgesc, poate continua să caute iubire, ocrotire și un drum mai bun. Nu a înțeles aceste cuvinte ca pe o promisiune că toate dorințele i se vor împlini imediat, ci ca pe o chemare de a nu renunța la speranță.

Mihai știa că drumul său avea să fie lung și că vor mai exista zile în care amintirile copilăriei îi vor apăsa sufletul. Dar începuse să creadă că trecutul nu trebuia să hotărască tot ceea ce avea să devină. Poate că într-o zi va avea casa la țară pe care și-o dorise atât de mult, cu o grădină plină de flori și pomi care să-i ofere umbră în zilele călduroase. Poate că va putea să stea pe banca din curte și să privească apusul fără să simtă tristețea care îl însoțise atâția ani. Iar dacă acel vis se va împlini, casa lui nu va fi doar un loc în care să locuiască, ci și simbolul unui nou început.

Povestea lui Mihai ne amintește că niciun copil nu ar trebui să fie făcut să creadă că nașterea sa a fost o greșeală. Fiecare copil are nevoie de iubire, de ocrotire și de adulți care să-l îndrume cu răbdare. Vorbele grele pot lăsa urme adânci, însă ele nu hotărăsc valoarea unui om și nici nu îi stabilesc viitorul. În credința creștin-ortodoxă, omul este chemat să caute binele, să păstreze nădejdea și să nu uite că iubirea adevărată se arată prin fapte, nu prin vorbe lipsite de blândețe.

Iar Mihai, copilul care își dorise atât de mult o casă la țară, a început să înțeleagă că putea spera la un viitor mai luminos. Nu avea încă toate lucrurile pe care și le dorise, dar avea dreptul să viseze, să ceară ajutor și să-și construiască viața pas cu pas. În inima lui, dorința de a avea un cămin a rămas vie, asemenea unei lumini care nu se stinge în întuneric. Și poate că, într-o zi, atunci când va privi pomii înfloriți din propria curte, își va aminti de copilul care fusese și va înțelege cât de important este să oferi altora bunătatea de care tu însuți ai avut nevoie.

Morala: Nu suntem definiți de vorbele care ne-au rănit și nici de suferințele prin care am trecut. Fiecare om merită iubire, respect și un loc în care să se simtă în siguranță. Prin credință, sprijin și nădejde, chiar și după o copilărie grea, omul poate căuta un nou început și poate contribui la construirea unei lumi mai bune.

Articolul 151 — Libertatea credinței

(1) Fiecare creștin are dreptul de a-și trăi credința în mod liber, cu respectarea legii și a drepturilor celorlalți.

(2) Credința nu trebuie impusă prin violență, amenințare sau constrângere.

(3) Nimeni nu trebuie bătut, închis sau persecutat pentru credința sa.

(4) Viața religioasă trebuie să fie întemeiată pe conștiință, credință și responsabilitate.

Articolul 152 — Libertatea de rugăciune

(1) Creștinul are dreptul să se roage.

(2) Rugăciunea poate fi făcută individual sau împreună cu alți credincioși.

(3) Nimeni nu trebuie împiedicat în mod violent să se roage.

(4) Rugăciunea nu trebuie folosită pentru amenințarea sau manipularea altor persoane.

Articolul 153 — Libertatea de a participa la slujbe

(1) Creștinii au dreptul să participe la slujbele și activitățile religioase ale confesiunii lor.

(2) Credincioșii trebuie să respecte regulile comunității religioase din care fac parte.

(3) Nimeni nu trebuie atacat pentru că participă la o anumită confesiune creștină.

Articolul 154 — Protecția lăcașurilor de cult

(1) Bisericile și celelalte lăcașuri de cult trebuie respectate.

(2) Distrugerea, profanarea sau vandalizarea unui lăcaș de cult este condamnată.

(3) Nicio diferență confesională nu justifică atacarea unui lăcaș de cult.

(4) Comunitățile trebuie să respecte și lăcașurile de cult ale altor comunități.

Articolul 155 — Drepturile creștinilor ortodocși

(1) Creștinii ortodocși au dreptul să își păstreze credința, tradițiile și practicile religioase.

(2) Ei au dreptul să participe la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe ale Bisericii lor.

(3) Tradiția ortodoxă trebuie transmisă generațiilor următoare prin educație și exemplu.

(4) Drepturile religioase ale ortodocșilor trebuie respectate fără a încălca drepturile altor persoane.

Articolul 156 — Drepturile creștinilor catolici

(1) Creștinii catolici au dreptul să își practice credința și să își păstreze tradițiile.

(2) Ei au dreptul să participe la celebrările și activitățile comunității lor religioase.

(3) Credința catolică trebuie respectată ca parte a diversității creștine.

(4) Diferențele dintre catolici și alte confesiuni nu justifică ura sau violența.

Articolul 157 — Drepturile creștinilor protestanți

(1) Creștinii protestanți au dreptul să își practice credința potrivit tradițiilor și convingerilor comunității lor.

(2) Ei au dreptul la rugăciune, predicare, studierea Sfintei Scripturi și viață comunitară.

(3) Diferențele doctrinare trebuie discutate fără violență.

(4) Demnitatea credinciosului protestant trebuie respectată.

Articolul 158 — Egalitatea creștinilor în demnitate

(1) Ortodocșii, catolicii și protestanții au aceeași demnitate umană.

(2) Nicio persoană nu trebuie lovită sau umilită pentru confesiunea sa.

(3) Diferențele teologice nu anulează respectul datorat persoanei.

(4) Creștinii sunt chemați să caute pacea și să evite conflictele confesionale.

Articolul 159 — Dialogul dintre confesiuni

(1) Confesiunile creștine pot purta dialog pentru înțelegere și pace.

(2) Dialogul trebuie desfășurat cu sinceritate și respect.

(3) Fiecare confesiune își poate explica propriile învățături fără a recurge la amenințări.

(4) Scopul dialogului trebuie să fie evitarea urii și promovarea păcii.

Articolul 160 — Interzicerea violenței religioase

(1) Nicio persoană nu poate justifica violența prin faptul că apără o confesiune creștină.

(2) Ortodoxia, Catolicismul și Protestantismul nu trebuie folosite ca pretexte pentru agresiune.

(3) Disputele religioase trebuie rezolvate prin argumente, dialog și mijloace pașnice.

Articolul 161 — Respectarea altor religii

(1) Creștinul are dreptul să își mărturisească credința creștină.

(2) În același timp, trebuie respectată demnitatea persoanelor care aparțin altor religii.

(3) Dezacordul teologic nu justifică lovirea, amenințarea sau persecutarea unei persoane.

(4) Creștinul poate considera o altă credință greșită din punct de vedere teologic fără să recurgă la violență.

Articolul 162 — Respectarea persoanelor fără religie

(1) Persoanele care nu au o credință religioasă trebuie tratate cu demnitate.

(2) Creștinul poate mărturisi credința sa fără să îl agreseze pe cel care nu crede.

(3) Credința trebuie exprimată prin cuvânt și prin exemplul unei vieți bune.

Articolul 163 — Interzicerea convertirii prin forță

(1) Nimeni nu trebuie obligat să devină creștin prin violență.

(2) Nimeni nu trebuie amenințat pentru că refuză să adopte o credință.

(3) Mărturisirea credinței trebuie făcută fără constrângere fizică.

(4) Credința autentică nu trebuie construită pe frică și teroare.

Articolul 164 — Dreptul la predicare

(1) Creștinii au dreptul să vorbească despre credința lor în condițiile legii.

(2) Predicarea trebuie să urmărească transmiterea mesajului creștin.

(3) Predicarea nu trebuie transformată în amenințare, hărțuire sau incitare la violență.

Articolul 165 — Dreptul la studierea Bibliei

(1) Creștinul are dreptul să citească și să studieze Sfânta Scriptură.

(2) Studierea Bibliei trebuie să fie încurajată.

(3) Creștinii pot studia Scriptura individual, în familie sau în comunitate.

(4) Interpretarea pasajelor dificile trebuie făcută cu seriozitate și discernământ.

Articolul 166 — Dreptul la educație teologică

(1) Creștinii pot studia teologia și istoria Bisericii.

(2) Educația teologică trebuie să urmărească adevărul și formarea responsabilă.

(3) Studiul teologic nu trebuie folosit pentru justificarea urii împotriva altor persoane.

Articolul 167 — Dreptul la tradiție

(1) Fiecare confesiune creștină are dreptul să își păstreze tradițiile.

(2) Tradițiile trebuie transmise generațiilor următoare prin educație și exemplu.

(3) Tradiția nu trebuie folosită pentru justificarea violenței sau abuzului.

Articolul 168 — Dreptul la sărbători religioase

(1) Creștinii au dreptul să își celebreze sărbătorile religioase potrivit confesiunii lor.

(2) Sărbătorile creștine trebuie să fie ocazii de rugăciune, recunoștință, familie și comuniune.

(3) Nicio sărbătoare religioasă nu justifică violența sau tulburarea intenționată a păcii.

Articolul 169 — Respectarea Sfintelor Taine și a rânduielilor

(1) Fiecare confesiune creștină are propriile practici și rânduieli religioase.

(2) Credincioșii trebuie să le respecte potrivit tradiției lor.

(3) Diferențele dintre confesiuni trebuie discutate cu respect.

Articolul 170 — Dreptul la cântare și artă religioasă

(1) Creștinii au dreptul să folosească muzica, arta și literatura pentru exprimarea credinței.

(2) Arta religioasă poate contribui la educație și rugăciune.

(3) Exprimarea artistică religioasă trebuie realizată cu respect față de celelalte persoane.

Articolul 171 — Dreptul la caritate creștină

(1) Creștinii au dreptul să organizeze activități de caritate.

(2) Aceste activități pot include ajutorarea săracilor, bolnavilor, copiilor și persoanelor vulnerabile.

(3) Ajutorul nu trebuie condiționat de acceptarea unei credințe prin constrângere.

Articolul 172 — Cooperarea între biserici

(1) Comunitățile creștine pot coopera pentru ajutorarea oamenilor.

(2) Pot fi organizate acțiuni comune împotriva sărăciei, violenței și abandonului.

(3) Cooperarea nu presupune dispariția diferențelor dintre confesiuni.

(4) Fiecare comunitate își păstrează propria identitate.

Articolul 173 — Condamnarea urii religioase

(1) Ura împotriva unei persoane din cauza credinței sale este condamnată.

(2) Insultele, amenințările și agresiunile religioase trebuie respinse.

(3) Creștinul este chemat să apere adevărul fără să transforme diferența într-o justificare pentru ură.

Articolul 174 — Unitatea în iubire

(1) Creștinii pot avea diferențe doctrinare și totuși pot promova pacea și respectul.

(2) Iubirea aproapelui trebuie să rămână un principiu fundamental.

(3) Nicio dispută teologică nu justifică violența fizică.

(4) Ortodocșii, catolicii și protestanții sunt chemați să respingă ura și persecuția.

Articolul 175 — Libertatea religioasă și responsabilitatea

(1) Libertatea religioasă presupune atât drepturi, cât și responsabilități.

(2) Creștinul are dreptul să își mărturisească credința, să se roage și să participe la viața comunității sale.

(3) În același timp, el trebuie să respecte demnitatea și libertatea celuilalt.

(4) Credința creștină trebuie mărturisită prin adevăr, iubire, pace și fapte bune.

(5) Libertatea nu înseamnă libertatea de a face rău aproapelui.

Moartea și iubirea, o antiteză sau doar simple cuvinte?Moartea și iubirea sunt ca două magnete si un obiect de metal.Cele două magnete se resping între ele, însa în momentul în care obiectul de metal se află între ele, fiecare duce o luptă continuă pentru a atrage la el obiectul de metal.Lupta poate avea cinci finaluri.

Primul și unul dintre cele mai fericite: iubirea atrage omul, se dezvoltă o poveste de dragoste frumoasă și prosperă.

Al doilea final, moartea acaparează omul.Îl stoarce de fiecare speranță, îi taie rasuflarea, lasănd sufletul sa zboare liber.

Al treilea final, cele două ajung de comun acord sa împartă omul, să îl țină în echilibru.

Al patrulea, moartea și iubirea, din pur egoism se aruncă asupra omului aruncându-l într-o o confuzie, o durere nemarginită pentru un simplu muritor.

Cel mai trist final posibil este să mori pentru iubire.Să mori la modul figurat este mai dureros decât sa mori la propriu.Păcat, mulți murim așa.Este tot odată și cel mai curajos mod de a muri,nu oricine este capabil să moară pentru iubire.Să simți cum fiecare celulă din suflet se stinge ușor, dar totuși să rămai împăcat că ai murit pentru iubire.