Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 13. Fata cu coroniță

13. Fata cu coroniță

Gabriel ajunse înapoi în spital odată cu lăsarea întunericului. În curte, tanti Crina alunga pacientele de pe alei cu bățul ei. De când fusese readusă la viață, comportamentul ei se schimbase radical. Devenise un ajutor de nădejde pentru asistente.
— Hai, că vă mănâncă lupul păsărica.
— Babo, te așteaptă Făt Frumos în pat!
La vederea doctorului, tanti Crina își abandonă misiunea în plină desfășurare și se repezi spre salonul-debara. Primul impuls al lui Gabriel era să o urmeze, apoi se răzgândi și se opri în mijlocul curții. Privirea i se opri asupra unei bănci pe care o doamnă așezase o pătură groasă și care strângea în brațe o copilă. O recunoscu pe pacienta care ceruse o coroniță din spice de grâu. Era, cel mai probabil, în brațele mamei sale. Trunchiul copilei părea un pendul care măsura eternitatea indiferent la mângâierile doamnei ce încerca să o stăpânească și din gura căreia se revărsau cuvinte de iubire.
— Cati, scumpa mea, noi te iubim și dacă nu ești premiantă.
— Am primit coronița, mami? Unde este coronița?
— Este acasă. Te așteaptă să te întorci.
Un hârâit strident răsări ca din senin din gâtlejul fetei.
— Nu mă mai mințiți!
— Nu te mint! Tu ai luat coronița! Ce ai pățit? Ești răcită?
Cati nu răspunse la întrebare.
— Spune-mi cum arată. Este din spice de grâu?
— Este galbenă ca și culoarea părului tău frumos. Dar, Cati, liniștea ta este mai presus de școală.
— Nu pot. Eu trebuie să iau mereu coronița.
Doctorul Gabriel se apropie de bancă și se adresă mamei:
— Sunt doctorul Gabriel, medic rezident în spital. Pot să mă așez?
— Desigur, domnule doctor, răspunse oarecum încurcată doamna încercând să-și strângă și mai mult în brațe fiica, parcă pentru a-i face loc pe bancă.
Gabriel se așeză și rămase câteva minute bune tăcut privind balansul copilei și încercările mamei de a liniști comportamentul fetei. Ori de câte ori doamna îi oprea trunchiul din acest du-te-vino neîntrerupt, picioarele copilei preluau automat neliniștea minții zbătându-se. Din când în când un sunet ascuțit însoțea mișcările pacientei.
— Lăsați, vă rog, fetița liberă!
Cati se desprinse din brațele mamei ei și se ridică în picioare gata să se întoarcă în salon. Ticul dispăru pe moment dar Gabriel putu să mai perceapă acel sunet straniu pe care fata încercă să-l ascundă cu un tușit scurt, forțat.
— Cred că a răcit, adăugă mama ei ștergându-și ochii din care câteva lacrimi scăpaseră de sub control.
— Fetița dumneavoastră nu este răcită, doamnă. Spuneți-mi vă rog ce s-a întâmplat de fapt. Vă rog să veniți cu mine. Eu sunt de gardă în această noapte. Dacă nu vă supărați mă interesează cazul fetiței dumneavoastră. Sunteți mama ei, nu-i așa?
— De fapt, îi sunt mamă vitregă. Mama ei a murit când era mică. M-am căsătorit cu tatăl ei acum doi ani. Eu nu pot avea copii. Este ca și copilul meu.
— Să înțeleg că până în urmă cu doi ani a fost crescută doar de tatăl ei. Unde este tatăl ei?
— Mă așteaptă în mașină. Știți, se simte vinovat. Totul a pornit de la o ceartă. A certat-o pentru că nu a luat premiu anul trecut.
— Doamnă, vă rog să-l aduceți și pe soțul dumnea-voastră în camera de gardă.
Gabriel se îndreptă spre cabinetul asistentelor de unde luă dosarul tinerei paciente. Câteva minute mai târziu, părinții fetei așteptau cu emoție verdictul doctorului, care încă mai răsfoia dosarul medical. Îl închise și îi privi intens pe cei doi. Erau speriați și înfricoșați la gândul că tânărul doctor nu va face decât să confirme concluziile pe care le auziseră de la doctorul curant. Urma ca fetița lor, la numai 13 ani, să fie internată pentru o perioadă lungă de timp într-o altă secție psihiatrică pentru copii. Așteptau din zi în zi hârtiile de transfer.
— Nu am să vă rog să repetați ceea ce deja ați spus doctorului Mihai. Vreau să vă întreb un singur lucru și vă rog să faceți un efort pentru a-mi da un răspuns exact. Zgomotul acela pe care Cati l-a făcut în această seară, pe bancă, l-ați mai auzit?
— Ce zgomot, întrebă nedumerit tatăl fetiței.
— Când era răcită avea dificultăți să respire și atunci a mai scos astfel de sunete.
— Doar sunete? Niciodată cuvinte fără legătură între ele? reluă doctorul Gabriel.
Doamna se foi pe scaun, oarecum încurcată. Privi spre soțul ei întrebător.
— Fiica mea nu este nebună. Chiar dacă vorbea uneori fără sens. Să știți că nu poate fi nebună. Probabil erau doar gânduri de-ale ei. Cuvinte care sigur însemnau ceva pentru ea.
— Sunt de acord. Fiica dumneavoastră nu este nebună, dar este bolnavă. Are o boală psihică pe care va trebui să o tratați în mijlocul familiei, nu la un spital.
— Dar doctorul Mihai ne-a spus altceva.
— Mâine voi prezenta concluziile mele comisiei. Doctorul Mihai nu a auzit-o pe Cati scoțând acele sunete și nu i-ați spus nimic despre cuvintele acelea fără sens pe care fetița dumneavoastră le spunea involuntar.
— Chiar credeți că o vom primi acasă.
— Sunt convins, dar nu vreau să decid singur. Va trebui să faceți anumite schimbări în viața dumneavoastră.
— Cum adică?
— Pentru început trebuie să schimbați școala la care învață. Poate chiar să vă mutați în altă localitate, în altă casă.
— Ce diagnostic îi puneți fetiţei noastre?
— O să aflați mâine când o să o luați pe Cati acasă. Pot să vă spun doar că pe măsură ce va crește, dacă o ajutați, Cati se va face bine.
În privirile lor doctorul Gabriel putu să citească atât sămânța speranței cât și a îndoielii. Îi conduse până la poarta spitalului și, la întoarcere, intră în salonul fetiței. Cu capul ascuns sub pernă, fetița plângea. Alături tanti Crina încerca să o liniștească.
— Cati, mâine vei pleca acasă.
— Dar, râd de mine. Nu vreau să mă întorc. Și nu o să primesc niciodată coronița pentru că am ticuri și vorbesc singură.
— Acest lucru nu o să se întâmple. Am vorbit cu părinții tăi. Vei merge la altă școală, unde copii te vor ajuta să te faci bine. Știu că nu ai luat coronița doar pentru că profesoara ta se temea că se face de râs. Că vei avea ticuri pe scenă. Și mai știu că sigur tu ai meritat coronița.
— Dumneavoastră mă credeți?
— Te cred, Cati.
Se lăsă un moment de tăcere, după care copila adăugă cu glasul stins:
— Tata nu m-a crezut!
— Tatăl tău te iubește, Cati, dar părinții tăi nu erau pregătiți să accepte că poți avea probleme de sănătate. Și tu și ei trebuie să doriți să treceți împreună peste această problemă. Pe măsură ce vei crește, cu ajutorul lor, ticurile tale vor dispărea.
Doctorul Gabriel completă în dosarul medical noile simptome pe care le observase și mărturisirea părinților, după care adăugă propunerea lui pentru diagnostic: sindromul Gilles de la Tourette. Va sugera îngrijirea la domiciliu în condiții de informare a părinților și a școlii asupra conduitei necesare pentru această boală. Mulțumit, închise dosarul și se îndreptă spre salonul-debara.
Dimineața, asistenta șefă îl întâmpină în ușă pe doctorul Gabriel.
— Ce ai făcut, doctore? E scandal mare! Doctorul Mihai refuză să semneze externarea tinerei. El a propus transferul la spitalul din Sibiu.
— Nu am făcut decât să completez istoricul bolii în cazul tinerei cu observațiile mele și să propun un diagnostic.
— Nu era pacienta ta.
— Toți bolnavii sunt pacienții medicului de gardă.
— Corect. Dar nu se procedează așa. Există o cutumă.
— Mai întâi există interesul bolnavului.
— Mai ai multe de învățat.
— Am venit aici să învăț.
— Nu cumva te străduiești să dai tu lecții?
— Nu m-ar supăra, dacă pot fi de folos.
— Ești prea arogant pentru un doctor fără experiență.
— Am picioarele pe pământ.
— Să vedem pe unde o să plutești la raportul de gardă.
— Oricum, mulțumesc pentru avertisment.
Intrară amândoi în sală. Murmurele se opriră. Fiecare se întreba cum va începe războiul. Doctorul Mihai continua să întârzie. Era cel îndreptățit să-l pună la punct pe acest parvenit cu aere de București, dar fiecare ardea de nerăbdare să-și pună propria amprentă pe capacul sicriului în care îl vor înfunda pentru totdeauna. Un atac direct ar fi fost recomandat, dar e mai ușor să scoți jăratecul din foc cu mâna altcuiva.
— Doamnă asistentă șefă, mă întreb dacă atât de priceputul doctor Gabriel a fost informat de regulile acestui spital? apăru o întrebare dintr-un colț al încăperii.
Înainte ca Doamna să schițeze un răspuns, doctorul Gabriel ripostă.
— Cred că ar fi cazul să fiu examinat în această privință. De ce nu ne-am examina reciproc? Dumnea-voastră mă examinați pe teme administrative iar eu pe teme medicale. Batem palma?
Se lăsă un moment de tăcere, dar nu pentru că această nouă provocare nu ar fi găsit răspunsul potrivit ci pentru că în ușa încăperii se oprise de câteva momente doctorița Zamfirescu, iar în spatele ei zâmbea satisfăcut chiar doctorul Mihai.
— Puțină reținere ar fi potrivită, se auzi glasul doctoriței.
Intră în încăpere și se așeză la masă.
— Doctore Gabriel, suntem gata să ascultăm raportul, dar înainte de toate vreau să anunț că în urma celor petrecute va fi administrată o sancțiune.
Doctorul Mihai își roti triumfător privirea peste întreaga sală.
— Sunt de acord. Se impune o secțiune, rosti el din vârful buzelor.
— Așadar, ascultăm, doctore. Și te rog să fii scurt.
Spre uimirea tuturor, doctorul Gabriel se referi doar la tratamentele curente și succint la pacienta din salonul-debara. Raportul lui a fost cât se poate de schematic, așa cum se întâmpla în zilele fără un istoric aparte, o însumare a activităților de tratament.
— Doar atât? Și incidentul? se grăbi să-l preseze doctorul Mihai.
— Care incident?
— Cum care incident? replică nervos doctorul ridicând dosarul tinerei paciente; apoi continuă. Domnişoara Cati este pacienta mea și nu aveați voie să o consultați în lipsa unei crize.
— De fapt, nu am consultat-o. Am discutat cu părinții ei.
— Care părinți? Nu are decât mamă.
— Tocmai, că nu are mamă. Are doar tată. Un tată extrem de exigent care a făcut greșeala să o suprasolicite într-o perioadă de criză, agravându-i starea de sănătate.
— Este o minciună. Eu personal am vorbit cu mama ei. A venit mereu singură la mine. Nu a pomenit nimic despre un tată.
— Poate nu ați întrebat. Doamna este mama ei vitregă. Tatăl ei se simte prea vinovat și nu suportă să o știe aici.
Se lăsă tăcerea în sală. Doctorul Mihai scăpă dosarul din mână și se așeză tăcut pe scaun. O asigurase pe doctorița Zamfirescu de faptul că dosarul fetei era absolut complet. Nu putea să-și închipuie cum o mamă vitregă poate fi atât de atașată de un copil care nu este al ei și pe deasupra și nebun. Știa bine că era datoria lui să exploreze în amănunt situația familială a fetei. O voce din sală rupse liniștea descurajantă vrând parcă să arunce în calea dezastrului o mică pietricică, doar, doar va reuși să răstoarne situația.
— Și cum ți-au picat ție aceste informații? Așa din cer?
— Se numește abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială, adăugă doctorul Gabriel cu un aer superior. După care continuă, zâmbind.
— De fapt a fost o pură întâmplare.
Doctorița Zamfirescu luă dosarul din fața doctorului Mihai. Parcurse cele scrise în seara precedentă și se ridică.
— La ora 11 comisia se va întruni pentru deliberări. Până atunci doctorul Mihai va completa dosarul.
Apoi adăugă mai apăsat.
— Vreau un dosar complet, doctore. Iar doctorul Gabriel va redacta pentru familie recomandările necesare pentru psihoeducație. Pentru depășirea atribuțiilor doctorul Gabriel nu va mai avea dreptul la serviciul de gardă pe luna în curs și în luna următoare.
Un murmur de nemulțumire cuprinse întreaga sală. Cei loviți erau medicii care se înghesuiau să-l roage pe doctorul Gabriel să le țină locul când erau de gardă.
În curtea scăldată de un soare primăvăratic pacientele așteptau cu nerăbdare evenimentul cel mare. Parcă dintr-o dată zidurile ce țineau prizoniere propriile lor trăiri se dărâmaseră și în lumea atât de îngustă se năpustise o nouă stare pe care o izgoniseră până atunci. Libertatea. Una de-a lor va gusta iar libertatea. Odată cu ieșirea tinerei pe poarta spitalului evadau și visele lor. Era de ajuns o atingere, o vorbă sau o privire schimbată cu cea care va pleca și închipuirea va zămisli un alt cer, un cer sub care zilele și nopțile puteau să bucure și să doară. Stăteau în șir pregătite să vadă și să simtă ceva ce devenise mai presus de boală. Speranța! Stăteau să se hrănească cu speranță. Cati ieși de la comisie însoțită de mama ei. Pe chipul ei puteai citi nesiguranța. Și-a dorit atât de mult să plece iar acum simțea că aici, lângă aceste ființe cuprinse de un zbucium continuu, ar fi mai în siguranță decât acolo unde lumea te iscodește doar pentru a te judeca. Și, cel mai rău, îi era frică să dea ochii cu tatăl ei. De ce oare a trebuit să-l dezamăgească? Dacă ar fi luat ea premiul?

Еще ...

DANIEL PAR. 2

Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante

vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era

mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul

nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,

cu strângere de inimă .

În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul nostru

tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări

pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în

fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur

că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar

nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta

mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă

îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.

Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa

ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in

urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și

galbenul grâului aproape copt ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.

Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.

Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .

Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,

curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.

noi copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,

casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită cu var alb-siniliu,învelită cu

stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre

întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot

de la vechiul propietar.

Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,

iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu

cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că

nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât

mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o

pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la

scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.

.

Еще ...

Ceas rezistent la apă în turcă

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Suya dayanıklı saat

Güzel bir Ocak erken saatleri, Suceava ilçesinin en prestijli teknik kolejlerinden birinde, seçkin İngilizce öğretmenimiz Cecilia'nın (soyadını bilmiyoruz) banyodayız. Özellikle öğretmenler tuvaletinde, kadınlar bölümünde. Telefonda biri 12:30'a, diğeri 2:40'a, ikisi oğluna, biri de sabah 4:50'ye kurulu 4-5 alarmın ardından güne oldukça zor bir başlangıç oluyor. İlk ikisi antibiyotik almaktı, Staphylococcus aureus enfeksiyonu geçirdikten sonra ve oğlunun anaokulundan ona başka kaç tane nozokomiyal ve gram pozitif bakteri getirdiğini bilmiyorum, son alarm ise zamanında gelmesiydi. istasyona gidin ve otobüse binerek liseye gidin (bilmeyenler için Cecilia, ulaşım konusunda 15 yıllık deneyime sahip bir banliyö yolcusu). Normalde Cecilia kendini daha iyi hissedene, iyileşene, daha enerjik hale gelene kadar izin isteyebilirdi ama onu tanıyorsun, nasıl olduğunu biliyorsun. O sadece Olimposluları istiyor, yaptığı her şeyin anlamlı olmasını istiyor, öğrettiği konuyu seviyor ve sadece bu da değil, bu konunun öğretiminde reform yapmak istiyor, hatta öğretme eyleminde devrim yapma ve onu geliştirme eğiliminde. sanat düzeyine getirin. Bulunduğu eyalette fazla mesai yapmayı seçti çünkü bu yıl olimpiyatların öğretmenlik yaptığı lisede yapılacağını biliyor. Ancak bu Cecilia'nın kendine bakacak vakti yoktu, bu yüzden ilk kez tuvalete gitmek zorunda kaldı. Bütün maskarası buğulanmadan yayıldı, neyse ki fazlalıkları ıslak mendille siliyor. Sonra kuru olanlarla burnunu sümkürmeye başlıyor ve zavallı şey üflüyor ki yan kulübelerdeki öğretmenler de eğleniyor. "Biliyorsun Cecilia, evin etrafındaki ormanı kesmek için kullandığım bir çim biçme makinem var ve o da aynı sesleri çıkarıyor." gibi yorumlar yağıyor. Sevgili öğretmen arkadaşlarım, empati yapın ve Cecilia'nın sorununa gülmeyi bırakın, yağmurdan sonra mantarlar gibi ortaya çıkıp dolaşan mikropların şaka olmadığını, dünyanın sonunun geldiği izlenimini ediniyorum, ama gerçek bu, ekolojik dengesizlikler, kirlilik ve bakteriler ortaya çıktı. Ve küresel ısınma onların gelişmesine yardımcı oluyor... Neyse... Cecilia burnunu sümkürmeye de başka her şey kadar tutkuyla bakıyor, 10.000 yıl önce ihtiyacım olan bazı kitaplarda bana yardım etmedi mi? Elbette evet ama şunu söylemek istiyorum ki evinde duvarların rengini, sıvasını, tabloları varsa avizelerine kadar kitaplarının olduğunu bile göremiyorsunuz. Ve dairenin neredeyse her odası böyle görünüyor. Yaptığı işe tutkuyla bağlı olduğunu ve ona iyi davranıldığını çok çabuk anladım. Herhangi bir şeyde tutku bulmak zor, gerçekten hiçbir şeyin mantıklı olmadığını düşünüyorum ya da belki de onu bulana kadar aramaya devam etmeliyim.

Hikayemize dönersek Cecilia burnunu sümkürüyor, dokuyu salgılarla ve kan pıhtılarıyla doldurduktan sonra atıyor, su çekiyor. Ne yazık ki, mendille birlikte eylül ayındaki doğum günü için bir arkadaşından aldığı o şık, modern saat de çöpe gitti. Bileğinden kaydı, çünkü gereksiz acelesi yüzünden (zaten oraya ilk varan oydu) tutamağa yeterince sert basmamıştı. Biraz bağlam vermek gerekirse saatin, suya karşı başarılı bir şekilde direnen, ısıya dayanıklı bir bileziği var, kutunun üzerinde en azından "500 ATM suya dayanıklılık" yazıyordu. Japon üreticiler, Cecilia'nın taktığı ürünün kalitesi konusunda yalan söylemiyorlardı; Casio G-Shock saat, bir kadın eli için biraz fazla büyük, siyah, yuvarlak kadran, saatleri mavi Arap rakamlarıyla gösteriyordu. Direniyor, bugün bile sağlam, ancak kanalizasyon yoluyla farklı bir rota izleyerek her yere eşlik etmek yerine Suceva suyuna taştı. Cecilia paniğe kapılır, gazeteye bir ilan verir, şehrin her yerine saatin resimlerini içeren posterler asar ve onu bulanlara bir ödül vaat eder.

Arama başladıktan bir ay sonra kendisine bunun bulunduğu ve gelip onu alması gerektiği bilgisi verilir. O ofise gelir ve kendisine saati veren kasadaki bayanla konuşur. Cecilia nasıl tepki vereceğini gerçekten bilmiyor; bu onun saati ama sanki yokmuş gibi. Ne kadar süredir suyun içinde her şey dökülmüş, asker yeşili bir renk almış, evde ister cımbızla, ister tırnak törpüsüyle, ister deterjanla, ister başka temizlik ürünleriyle çıkarmaya çalışacak. bulabilir. Cidden ilk başta o kadar da beğendiği saate hiç benzemiyor...

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 14. Adăpostul din peșteră

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Еще ...

Ceas rezistent la apă în islandeză

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vatnshelt úr

Það er fallegur snemma janúarmorgunn, við erum í einum virtasta tækniskóla í Suceava sýslu, þar sem okkar ágæti enskukennari, Cecilia (við vitum ekki eftirnafn hennar) er á baðherberginu. Nánar tiltekið á kennaraklósettinu, í kvennadeildinni. Það er gróf byrjun á deginum eftir að 4-5 vekjarar eru stilltir á símann, einn fyrir 12:30, annar fyrir 2:40, tveir í viðbót fyrir son hennar og einn í viðbót fyrir 4:50 á morgnana. Fyrstu tveir áttu að taka sýklalyf, eftir að hann var með einhverja sýkingu af Staphylococcus aureus og ég veit ekki hversu marga aðra stofna af sjúkra- og gram jákvæðum bakteríum sem sonur hans kom með hann úr leikskólanum, síðasta viðvörunin átti að mæta tímanlega kl. stöð og taka strætó í framhaldsskólann (fyrir þá sem ekki vita þá er Cecilia ferðamaður með 15 ára reynslu í flutningum). Venjulega hefði Cecilia getað beðið um frí þar til henni fór að líða betur, að jafna sig, verða orkumeiri, en þú þekkir hana, þú veist hvernig hún er. Hún vill bara Ólympíufara, hún vill að allt sem hún gerir sé skynsamlegt, henni líkar við fagið sem hún kennir og ekki nóg með það, hún vill endurbæta kennsluna í þessu efni, hún hefur jafnvel tilhneigingu til að umbylta og bæta kennsluna þar til- myndi koma það á listastigið. Hann valdi að vinna yfirvinnu í því ríki sem hann er í, því hann veit að í ár verður Ólympíuleikinn haldin í menntaskólanum þar sem hann kennir. Í morgun hafði Cecilia hins vegar ekki tíma til að sinna sjálfri sér og því þurfti hún að fara á klósettið í fyrsta skipti. Allur maskari hennar hefur dreift sér, úr þéttingunni, sem betur fer þurrkar hún afganginn af með nokkrum blautklútum. Svo byrjar hann með þeim þurru að blása í nefið og greyið blæs, að kennararnir í kofunum við hliðina skemmta sér líka. Það rignir athugasemdum eins og: "Þú veist Cecilia, ég á sláttuvél sem ég nota til að skera frumskóginn í kringum húsið og hún gefur frá sér nákvæmlega sömu hljóðin." Kæru kennarar, sýndu samúð og hættu að hlæja að vandamáli Ceciliu, að það sé ekkert grín með örverurnar sem dreifast, þar sem þær birtast sífellt eins og sveppir eftir rigninguna, ég hef á tilfinningunni að heimsendir sé að koma, en þetta er raunveruleikinn, ég er vistfræðilegt ójafnvægi, mengun og bakteríur birtust. Og hlýnun jarðar hjálpar þeim að dafna... Allavega...Cecilia leggur jafn mikla ástríðu í að blása í nefið og hún gerir allt annað, hún hjálpaði mér ekki með nokkrar bækur sem ég þurfti fyrir 10000 árum síðan? Auðvitað já, en ég vil segja að heima hjá henni sést ekki einu sinni liturinn á veggjunum, gifsinu eða ef hún á málverk, að hún sé með bækur upp að ljósakrónunni. Og svona lítur nánast öll herbergi íbúðarinnar út. Ég skildi frekar fljótt að hún hefur brennandi áhuga á því sem hún gerir og vel gert við hana. Það er erfitt að finna ástríðu í einhverju, neinu, ég held í rauninni að ekkert sé skynsamlegt eða kannski þarf ég að halda áfram að leita þangað til ég finn það.

Aftur að sögunni okkar, Cecilia blæs úr nefinu, hendir vefnum eftir að hafa fyllt hann af seyti og blóðtappa, dregur vatn. Því miður, ásamt vefnum fór í holræsi og þetta flotta, nútímalega úr sem hún hafði fengið frá vinkonu sinni í afmæli í september. Það rann af úlnliðnum á honum því í óþarfa flýti (hann komst samt fyrstur) þrýsti hann ekki nógu fast á gripkerfið. Til að gefa smá samhengi er úrið með hitaþolnu armbandi, sem þolir vel vatn, á kassanum stóð að minnsta kosti "500 ATM vatnsþol". Japönsku framleiðendurnir voru ekki að ljúga um gæði vörunnar sem Cecilia var með, Casio G-Shock úr, aðeins of stórt fyrir kvenhönd, svört, kringlótt skífa sem sýnir klukkustundirnar með bláum arabískum tölum. Það veitir mótspyrnu, það er ósnortið enn í dag, aðeins að í gegnum fráveituna átti það aðra leið og flæddi yfir í Suceva vatnið, í stað þess að fylgja því alls staðar. Cecilia skelfur, setur auglýsingu í blaðið, setur upp veggspjöld um allan bæ með myndum af úrinu og lofar verðlaunum fyrir að finna það.

Mánuði eftir að leit hófst er henni tilkynnt að það hafi fundist og að hún komi til að sækja hana. Hann kemur á skrifstofuna, talar við konuna við afgreiðsluna sem gefur honum úrið. Cecilia veit ekki alveg hvernig hún á að bregðast við, þetta er úrið hennar og samt er eins og það sé horfið. Hversu lengi hefur það verið í vatninu þar sem allt er hellt niður, það hefur fengið hergrænan lit, hann mun reyna að fjarlægja það heima, annaðhvort með pincet, eða með naglaþjöl, eða með þvottaefni, eða með hvaða öðrum hreinsiefnum hann getur fundið. Í alvöru, það lítur ekki einu sinni út fyrir að úrið sem honum líkaði svona vel við í fyrstu...

Еще ...

Începutul contează în norvegiană

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa.

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești.

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Begynnelsen betyr noe

Begynnelsen, like vanskelig som den er spennende. Du bærer i hjertet ditt et bredt spekter av opplevelser, følelser, stemninger, sensasjoner. Mange av dem er kanskje for klønete gjengitt, uttrykt, sånn er det nå. Det er en periode med ferdighetsdannelse, leting, oppdagelser, avsløringer, læring av feil og feil, øyeblikk når du tester mer, er du ikke overbevist om at du vil fortsette det du startet. Andre ganger vet vi at en ny fase av livet begynner, som vi leter etter enten oss selv eller de rundt oss.

Uansett, begynnelsen teller, forestill deg en god idrettsutøver, som ville ha deltatt i forskjellige konkurranser og jeg vet ikke hva, ville han fortsatt komme dit hvis han ikke hadde støtte, hvis han ikke hadde Lykke til å finne treneren i henhold til hans læringsstil og hans behov? Nei, absolutt ikke.

På samme måte ser vi kanskje for oss et merkenavn, ville det vært vellykket, ville så mange ha kjøpt derfra hvis det ikke hadde støtte, reklame, kampanjer på jeg vet ikke hvor mange sosiale mediekanaler? Nei, selvfølgelig ikke, verden ville ikke engang vite at merket eksisterte.

Begynnelsen betyr løsrivelsen fra det som var før. Det kan være planlagt eller uplanlagt på forhånd, det kommer an på hva vi ønsker å starte. Hvis vi for eksempel ønsker å melde oss på balletttimer, ja, vi kan planlegge starten, selv da er det egentlig ikke planmessig, dersom instruktøren ikke kommer tilbake fra svangerskapspermisjon innen fastsatt dato. Er vi i fødselspermisjon kan fødselen ikke planlegges, vi kan ikke velge måned vi skal føde, enn si dag, klokkeslett. Det skjer et øyeblikk. Da har både vi og barnet en begynnelse, en ny vei som vi skal gå sammen. Det betyr noe hvordan vi vil at barnet skal starte livet sitt. Som foreldre kan vi velge hva vi vil at barnet skal ha. Vi uttrykker kun vår kjærlighet ved å sende ham penger og pakker med jeg vet ikke hvilken leke fra landet vi jobber i, men imens tar en fremmed seg av barnet vårt? La oss ikke bli overrasket senere over at det vil være barrierer, begrensninger mellom oss og barnet. Mangelen på nærhet til barnet og kommunikasjon med det har innvirkning på utviklingen hans, fordi han aldri ville ha følt seg ønsket av dem. Han vil bare huske sine biologiske foreldre, men han vil ikke gjenkjenne dem som foreldre i ordets rette forstand.

På motsatt pol er det foreldrene som velger å bli i landet. Morgendagen føder usikkerheter, dette stresset som genereres av usikkerheten, som vi forestiller oss selv, smitter over på barnet, hvis vi ikke vet hvordan vi skal kontrollere oss selv og la dem gjøre det de vil. Da blir foreldrene hissige, snakker tull, faktisk tull, til barnet, helt ut av det blå. Vi betaler mye oppmerksomhet til barnet i den første delen av spedbarnsalderen, fordi sinnet deres er som en svamp. Absorber alt, hvert ord, hver gest, tonefall. Uvillig vil han tilegne seg den begynnelsen. Det vil ta overhånd, stemninger, tanker, inntrykk, holdninger. Det ville være synd om dette skjedde. Han må vokse opp vakkert fra alle synspunkter, fordi foreldrene hans ville ha tatt ham gjennom de beste skolene, gjennom de beste videregående skolene, den mye drømte om høyskolen og jeg vet ikke hvor, det ville være forgjeves at han ville nå høyden 1,90, godt utviklet, atletisk og jeg vet ikke hvordan, hvis innvendig finner vi en blanding av traumer, holdt i oss selv, ikke realisert i tide, ikke uttrykt, ikke helbredet. På utsiden ville det se bra ut, men på innsiden ville det sees at ingen sjel ble satt inn i dens vekst, fordi den definitivt ville mangle det som ville være mest verdifullt, medfølelse og menneskelighet. Hvilken familie vil han finne igjen? Hvilke generasjoner vil følge av den familien og så videre.

Den trenger sjelens varme, akkurat som treet, når vi planter den, i tillegg til å vanne, sørger vi for at den vokser rett og tykk, den trenger også varmen fra solen for å utvikle seg godt på alle måter.

Noen ganger kan begynnelsen bety å ta en sport, sykle, lære å lage nye oppskrifter og så videre. Vær imidlertid forsiktig, hvis du velger å lære noe som ikke kan læres bare ved å se videoer på YouTube og det er det, trenger du instruktører eller lærere til den jobben, prøv å se etter en person som i det minste har den minste vilje til å ønske å forstå ønsket om å lære den ferdigheten, din indre motivasjon til å bli mer uavhengig fra det synspunktet, frykten din, for å støtte deg der du ikke helt klarer, å overvinne hindringen sammen. Ellers vil du også lide, du vil også bli fylt med frustrasjoner, nerver som du betalte for det kurset og instruktøren har ikke tid til deg, han har alltid andre, han prioriterer dem alltid mot deg, med alt det du også har betalt samme sum penger som de favoriserte.

Så vel som i skoleklasser, er det teorien om multiple intelligenser, ifølge hvilken det er 9 typer intelligens. Jeg vet ikke hvorfor noen lærere fortsatt mener at elevene deres må være gode i faget sitt. Hvis han velger å ydmyke ham offentlig foran klassen for hvor lite matematikk han kan, så ville det være rettferdig for ham, etter den timen, å finansiere ham, å gi ham penger til å gå til terapiøkter, for å helbrede fra frykten hans av svikt, angst som fører til neseblod, kvalme, svimmelhet, søvn og hjerterytmeforstyrrelser. Hvis han ikke er god i matte, er det absolutt ikke noe problem, kanskje han er mer uttrykksfull, bedre i maling, perkusjon, språk, sport, andre fag. Det ville på ingen måte være rettferdig å merke ham at han ikke kan gjøre noe, at han ikke ville vite og ikke ville forstå uansett, at ingenting kan gjøres for ham og med ham, at ingenting vil utgjøre noe i livet og alle slags scenarier som dette. Hver mann er unik, han har sine egne egenskaper som må øves, jobbes med, finpusses. Det er det foreldre og lærere som har denne utdaterte tankegangen om at hvis han ikke kan lære matematikk, så kan han ikke gjøre noe. Av nysgjerrighet føler de nyutdannede ved det matematiske fakultetet seg tilfredse etter å ha fullført det, hvor mange ender egentlig opp med å undervise i matematikk når veien til å bli det de ønsket er strødd med hindringer på hvert trinn, og til og med meritter og kunnskap ikke lenger betyr noe? Når han var ute av en liste med 10 kriterier, samsvarte han ikke med bare ett, ellers hadde han alle og ble aldri akseptert? Hvilken mening gir det å tvinge dem til å følge en vei som selv de som elsker matematikk ikke ville følge? La barn, elever, elever av alle slag velge sin egen vei, uansett hvor mye eller lite som passer dem! Ikke sett deg selv i andres sted og tro at du kjenner dem bedre, at du forstår hva de vil ha, hva de streber etter. Feil gjort på egen hånd er mye lettere å rette enn de som er gjort fordi andre rådet deg til å gjøre en feil.

Det avhenger, hvis han er et mer føyelig barn, vil han akseptere situasjonen og prøve å takle den, selv om han vil være deprimert, ikke i fred med seg selv, full av sinne og samle skjulte frustrasjoner. Men hvis vi snakker om en natur som ikke adlyder, som ønsker å være selvstendig i sine egne beslutninger og preferanser, så risikerer vi å nå en økende andel skolefrafall. Han ville vurdere at hvorfor gå på den kompis-info-klassen, når han uansett ikke er å finne i noe som diskuteres der, ingenting gjelder ham og ikke passer ham. Derfor anbefales det at foreldre forstår barna sine og støtter dem i alle viktige stadier av livet.

Selv om jeg fokuserte på mindre hyggelige aspekter, er de en del av virkeligheten i hver begynnelse, tross alt er begynnelsen den mest kompliserte. Underveis blir ting enklere, mer flytende, og alt blir en opplevelse mye mer verdig å leves, oppleves og føles på. Selvfølgelig har menneskene som møter på alle stadier av enhver ung persons liv sine fordeler.

Så la oss takke foreldrene våre som støttet oss så mye de kunne, opp til en viss alder ga de oss muligheter, klær, tilbehør, dingser og alt det der, de matet oss, både med mat og og med positive følelser, som de ga oss en pille, at de bandasjerte sårene våre etter hvert fall, at de lettet depresjonen vår når vi trodde den var ubrukelig, at de hadde tålmodighet til å studere oss, analysere oss og fortelle oss hva som ville passe oss bedre i de fleste situasjoner, at de gikk oss gjennom parker, til kunstgallerier, gelateriaer og konditorier, at de dyrket noen smaker innen musikk og kunst, at de ga oss første instruksjoner, livets første bruksanvisning.

Vi takker også pedagogene, lærerne og professorene, for de tilbrakte også en god del av tiden med oss, og de har kanskje opplevd det vi opplevde, følelsene på eksamen var ikke bare våre, de var også deres. Vi setter pris på alle gode tanker, hver gang de lot oss forlate timen hvis vi ikke følte oss bra, når de korrigerte oss, når de tvang oss til jeg vet ikke hvilken konkurranse, når de forklarte oss, når vi stavet, leste med dem, når de lærte oss nye ting, når de endret skjebner, når de ga mening til livene våre, når de hjalp oss å styre tiden vår bedre, å slutte å være så spredt som vi var.

Takk fra bunnen av våre hjerter til alle som hjalp oss med å utvikle oss, gå gjennom fordelaktige forandringer, tok oss under deres beskyttende vinger.