Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric

Doamne, ne-am zugrăvit fețele

cu străluciri de ceară,

dar sub ele bate golul,

și urletul unei foame

care nu mai e de pâine,

ci de sens.

Ne-am înveșmântat trupurile

în frumuseți trecătoare,

dar sufletele ni le-am dat

pe arginți ieftini,

vândute la colțul dorințelor

care nu mai au rușine.

Chipul decadenței, Doamne,

nu e doar în palate,

ci în ochii care nu mai văd,

în buzele care nu mai rostesc adevărul,

în mâinile care nu mai binecuvântează

ci doar apucă.

Am făcut altar din confort

și Dumnezeu din poftă.

Am numit păcatul libertate

și tăcerea — înțelepciune.

Dar suntem goi, Doamne,

goi de Tine.

Decadența nu vine cu tunet,

ci cu zâmbet.

Nu ne doboară prin războaie,

ci prin lene și uitare.

Și ne trezim, încet,

fără inimă.

Dar Tu, Doamne, încă mai plângi

pentru chipul nostru stricat,

cum ai plâns pentru Ierusalim.

Nu ne lepezi,

ci ne cauți prin ruine,

ca un Părinte care-și recunoaște copilul

chiar sub straturi de praf și vină.

Ridică-ne, Doamne,

din acest chip căzut,

și suflă din nou peste noi,

ca lutul să-și amintească

de ce a fost creat.

Doamne,

mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.

Nu mai știu cine sunt,

nu mai știu cine am fost

și cum am ajuns să mă privesc

dintr-un loc străin.

Am fost o dată viu,

cu o lumină care ardea în suflet,

dar acum chipul meu se estompează

în aburul unui trecut prea îndepărtat.

Ți-am spus, Doamne, că Te caut,

dar nu știu nici cum să Te recunosc

într-un trup care nu mai îmi este al meu.

Pășesc printre umbre

și fiecare pas mă duce mai departe

de acea ființă care am fost cândva.

Chipul meu nu mă mai cunoaște.

Pielea mea își poartă amintirile

ca pe niște poveri de neîndepărtat.

Înăuntru nu mai am decât dorința

de a mă regăsi în Tine.

Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.

Ridică-mi chipul pierdut

și așază-l în fața Ta.

Dă-mi înapoi acea formă

care nu se va risipi niciodată

în uitare.

Eu nu am uitat de Tine,

dar am uitat cine sunt.

Împărtășește-mi, Doamne,

ceea ce nu mai știu.

Am rostit cu ușurință cuvintele Tale,

dar le-am trăit cu greu.

Am pus numele Tău pe frunte,

dar inima mea era departe.

Am condamnat păcatul din alții

cu degetele ridicate,

în timp ce în mine creștea tăcut

aceeași otravă.

Am rostit anateme peste cei căzuți,

uitând că eu însumi sunt numai țărână.

Am judecat fără milă,

fără să văd câte cruci am părăsit.

O, Doamne, câte blesteme

am învelit în numele Tău,

câte sentințe am rostit

în locul iubirii care iartă.

Cuvântul Tău e sabie,

dar eu l-am făcut bici.

Harul Tău e râu de viață,

dar eu l-am închis cu porți de piatră.

Și acum mă tem.

Mă tem că Tu ești în cel pe care l-am lepădat.

Mă tem că vocea Ta era în cel pe care l-am tăcut.

Mă tem că am rostit anatema asupra Ta,

fără să știu.

Ai milă de mine, Doamne,

și scapă-mă de propria mea sfințenie stricată.

Smerește-mă,

până ce voi fi mai aproape de țărână

decât de scaunul judecății.

Nu mă lăsa să rostesc niciun cuvânt

care Te alungă.

Și dacă în inima mea mai zace vreo otravă,

scoate-o cu focul blând al iubirii Tale.

Curăță-mă, Doamne,

nu ca să pot rosti judecăți mai drepte,

ci ca să nu mai rostuiesc deloc

în afara milei Tale.

Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,

căci veneau cu vorbe moi,

cu promisiuni de liniște,

dar fără cruce,

cu zbor, dar fără cer,

cu iubire, dar fără Adevăr.

Erau dulci —

nu la gust,

ci în uitare.

Mă făceau să nu mai simt

pustiu, sete, dor…

Nimic.

Și mi-am spus:

„E bine aici.

Mai stau puțin.”

Dar „puținul” s-a făcut ani,

și dulceața a devenit somn,

iar somnul — moarte tăcută.

Tu, însă, n-ai venit cu foc,

nici cu fulger,

ci cu o amintire

care durea:

chipul meu,

așa cum l-ai gândit Tu,

și nu cum l-am modelat eu.

Atunci am plâns nu pentru păcat,

ci pentru cât de ușor

l-am numit binecuvântare.

Amăgirile mele nu m-au trădat,

ci m-au adormit.

Dar Tu m-ai strigat pe nume

și ai rupt dulceața cu amărăciune,

ca să-mi redai foamea

de cer.

Coboară, Doamne,

nu în templul zidit de mâini,

ci în prăpastia mea,

în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.

Coboară-n abisul din mine, Doamne,

nu ca un oaspete,

ci ca un stăpân care vine să curățe casa.

Mustră întunericul care m-a învățat

să zâmbesc cu fața,

dar să mor cu sufletul.

Sunt o peșteră locuită de umbre,

o groapă în care adevărul a fost legat

și tăcerea a devenit domn.

Mi-am închis conștiința într-un beci,

și i-am pus lanțuri de logică și frică.

Doamne, nu bate — intră!

Intră ca Focul ce nu arde decât răul.

Intră cu toiagul Tău

și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.

Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi

din colțurile întunecate ale inimii mele.

Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.

Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.

Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!

Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,

și strigă-mi numele cu glas de înviere!

Chiar dacă duhnește păcatul în mine,

Tu poți să spui: „Ieși afară!”

Și sufletul meu va veni legat, dar viu.

Nu vreau o lumină de suprafață.

Vreau o invazie de har.

Să nu mai rămână nici o celulă

care nu Te știe,

care nu Te slăvește!

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

pentru că sunt în mine.

Căci nu doar în ceilalți se află ura,

ci și în inima mea,

acolo unde nu am loc pentru Tine.

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

care mă rănesc fără cuvinte,

și pe cei care mă rănesc cu tăcerea lor.

Pe cei care mă insultă,

pe cei care mă înfruntă,

pe cei care mă uită ca și cum n-aș fi.

Mă doare că nu pot să iubesc,

că mă frâng în fața răului lor

și în fața răului din mine.

Dă-mi iertarea care se naște dintr-o tăcere adâncă,

dintr-o iubire ce nu așteaptă răsplată.

Te rog, nu mă lăsa să fiu prizonierul urii,

ci lasă-mă să fiu asemenea Ție,

care știi să ierți și să iubești

chiar pe cei ce Te-au răstignit.

Îți dau inima mea, Doamne,

ca pe un dar al iertării,

să o cureți de tot ce-i străin

de iubirea Ta.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Csak egy szót

Véletlenszerűen mondta

Megbocsáthatatlan

Leüt.

a szív hisz

A gondolat méri,

A csend elmúlt

Örökké.

Sajnos ilyen a természetem,

De a fejemben mindig ezt mondom:

"Ne húzd fel magad!"

ne haragudj ne haragudj

A szavak megtéveszthetnek.

ne haragudj ne haragudj

Hogy nincs harag, az jó.

Talán véletlenül néha elütnek

Egyszóval nem helyénvaló.

ne haragudj ne haragudj

Mosolyogj, és hallgasd meg a tanácsomat.

Csak egy szót

Nehéz gondolatokat ébreszt bennem

És csak velük

Körülvesz.

Ez féltékenység

Teherként jön

És egy leírhatatlan rémálom

Leszáll az éjszaka az álomban.

Sajnos ilyen a természetem,

De a fejemben mindig ezt mondom:

"Ne húzd fel magad!"

ne haragudj ne haragudj

A szavak megtéveszthetnek.

ne haragudj ne haragudj

Hogy nincs harag, az jó.

Talán véletlenül néha elütnek

Egyszóval nem helyénvaló.

ne haragudj ne haragudj

Mosolyogj és hallgasd meg a tanácsokat.

És tudni fogod

Elmondani neked

akárhogyan is,

mindenki, aki

Ne húzd fel magad!

ne haragudj ne haragudj

A szavak megtéveszthetnek.

ne haragudj ne haragudj

Hogy nincs harag, az jó.

Ne húzd fel magad!

N-am inspirație, ci aspirație,

Vreau să trăiesc,

Vreau să incep să iubesc,

Mor încet, și nu-i bine,

Nu știu dacă mai apuc ziua de mâine.

Aceași zi, aceleași fețe,

Nu prea pare să-mi mai pese.

Suntem goi pe dinăuntru,

Și respingem un adevăr sumbru.

Nu mai știm să iubim,

Amărăciunea ne-o întărim.

Viața ne trece prin fața ochilor, 

Acest adevăr noi incercam să-l ocolim.

Ține minte cât mai poți,

Regretele sunt pentru morți...

În taina nopții grele mă pierd adeseori,

Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,

O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,

Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.

Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,

Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,

Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,

Când inima își strigă, în goluri, adevărul.

E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,

În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,

Și gândurile toate, ca frunzele căzând,

Se duc spre nicăierea durerii fără gând.

O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,

Că-n suferință pură, o lume nouă zide,

În sângele ce arde ca lava pe pământ,

Durerea e o muză ce naște un cuvânt.

Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,

În fiecare fibră mă lasă răstignit,

Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări

O altă primăvară, o nouă bucurii.

O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,

Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,

Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,

Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.

Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,

Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,

Mă țese din ruine, mă pune să învăț

Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.

Și când va fi să cadă cortina peste zări,

Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,

Durerea mea va scrie, cu litere de dor,

Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.

Și astfel ea devine o taină, nu blestem,

Un fir ce leagă omul de stele și de semn,

Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva

Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.

De veacuri stau pe turnul vechi
Și bat cu glas de plâns domol,
Sub mine curg aceleași vieți
Și se întorc în același gol.

M-au plămădit din foc și dor
Bărbați cu frunți de humă grea,
Și mi-au lăsat în pieptul gros
Povara lumii, inima mea.

Eu am chemat întâiul plâns
Când pruncii s-au ivit în sat,
Și-am spus cu glas de dimineață
Că omul nou s-a întrupat.

Am cununat cu sunet sfânt
Iubiri ce-au ars sub cer senin,
Dar am bătut și pentru-acei
Ce s-au jurat și n-au fost plini.

La morți cobor cu pas adânc
Și glasul mi se face greu,
Atunci nu mai sunt clopot vechi,
Sunt frate mut cu Dumnezeu.

Am plâns bătrâni, am plâns copii,
Și-am dus pe umeri neamul tot,
N-am judecat, n-am întrebat,
Doar am sunat, ca un proroc.

Când satul a rămas pustiu
Și credința s-a făcut subțire,
Eu am bătut chiar și atunci
Când nimeni nu mai știa de mine.

Și va veni o seară grea
Când nu m-or mai putea trage,
Atunci voi bate singur, jos,
În pieptul meu de bronz și jale.

Iar când va fi să tac de tot
Și turnul gol va sta-n uitare,
Să știe cerul ce-am fost jos:
O inimă ce-a bătut prea tare.

Am dansat până noaptea târziu

Şi un pic glisat, am mişcat şi pe manelele bubuite în difuzoare surround.

Eram înconjurat de tinerețe şi delir

Şi am rătăcit în unde de parfum şi vin,

Hipnotizat în transă de-un zâmbet clandestin,

Pierdut pe ringul iluzoriu, în ritual filistin.

Ce uşor! Ce uşor, nu-i aşa? Cum ne dezarmăm spiritual,

În impulsul unui ritm distorsionat cerebral!

Pentru o doză de gust şovăitor

Înnădiți în ispita unui fățarnic fior,

Prizonieri, unui filon de emoții şi lut trecător...

Ieşirile din tunel s-au făcut mai mereu în spaţiul din dreapta .

Traversarea s-a făcut pe partea stângă a ochiului , pe curba

dintre cele două îndoieli unde se aşează nepriceperea sugrumării

dintre cele două capete în colţurile cărora se agaţă pentru a nu fi

zdrobită de talpa disperării ce loveşte timpul feliindu-l în ore ,

aranjându-le pe farfurii zburătoare , suflându-le în spaţiul din

dreapta căci pe umărul stâng i-a căzut întregul pe care l-a

scormonit cu cele şapte degete de la o mână , căci cealaltă

ţinea celelalte degete cu unghii lungi pe care se căţăra până

în creştet pentru a-şi da drumul în mijlocul ochilor afundaţi

în orbite .