Anorexică
Si persistă în agonia foamei,
Înaintează in euforia poamei
Poama corpului nehrănit
Coastele trupului subnutrit.
Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate
Ca într-un uragan de păcate.
Păcatele strămoșilor
Ispășite de urmașii lor.
„Ești grasă!” spunea lumea
Acum leșină la munca lunea
O-ntreabă dacă-i bine
Le spune că e obosită după vineri
Coastele-s ca niște clape de pian
Ieșite din contxtul trupului cotidian.
Fața-i trasă pare un tablou de mult șters
Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.
Стихи из этой категории
Am gresit!
Ai greșit!
Ooo daaa și azi ca si in alte dăti
Când am permis cuvintelor ascutite
Să-mi felieze sufletu-n bucăți...
Când ai vrut sắ pleci pe nesimțite
Și-am insistat sả nu pleci prea departe
Să-mi dai îmbrăţişările promise
Neștiind c-au fost promisiuni deșarte ..
Am gresit!
Când mi-am strâns lacrimile-n pumni
Visând mereu la tine cu speranță
Și negândind c-aveai să-mi spui
Sả uit ca-i traversat prin a mea viață..
Am greșit!
Că om făr' de greșeală nu există
Cum bine știi sunt unul dintre ei
Căci m-am lăsat de vorbe păcălită
Și-am tot sperat iertare sả îți ceri.
Am greșit! Și-mi cer iertare mie
...ție ti-am cerut deja 1000...
27.09.2024
Doar iubire fără ură!
Ce sentiment frumos este să ierți,
Și cât de greu îți vine ca să uiți,
Ceva ce-n viața ta s-a întâmplat,
Și care te-a durut, rănit și întristat
Cât de ușor e uneori a acuza,
Și cât de dificil este a te scuza,
Când realitatea spune altceva,
Iar adevărul nu-i de partea ta
Iar deseori uităm să mai iubim,
Chiar și pe-acei ce noi îi prețuim,
Tot timpul avem ceva de invocat,
Și n-acceptăm cuvântul ,,ne-ai uitat"
Cu toții știm ce grea e despărțirea,
Și cât de dulce poate fi reîntâlnirea,
Dar când îndepărtarea e uitare,
Rănește trupul, sufletul și doare
Suntem făcuți doar din iubire,
Și să iubim e a noastră menire
Vedem în jur, în lume, multă ură,
Și ne urâm unii pe alții fără măsură
Cuvântul sfânt dorit e dragostea,
Așa cum sfântă a fost Nașterea,
A Pruncului IIsus cel mult dorit,
De cei ce cred în Duhul Sfânt
Așa că pe pământ hai să iubim,
Și dragoste în noi cu toții să sădim,
Să fim smeriți și buni și să iertăm,
Iar ura dintre noi vă-ndemn...s-o-ndepărtăm!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
Psalmi - LIII – Ne izbăvire
Doamne, mă simt prins,
nu pentru că nu aș vrea să ies,
ci pentru că nu știu unde mă aflu.
Nu sunt legat de lanțuri,
ci de dorul de libertate
care nu mă lasă să respir.
Am umblat pe cărări false
și am crezut că mă îndrept spre lumină,
dar m-am rătăcit într-un labirint
de gânduri și visuri neterminate.
Aici, în mijlocul fricii,
nu mai știu dacă voi ieși.
Mă doare, nu neputința,
ci durerea de a ști
că nu voi scăpa,
că nu voi fi izbăvit
din mine însumi.
Căci Tu nu iei durerea
ca pe un zid,
ci o lași să crească în mine,
până ce devine locul
în care mă întâlnesc cu Tine.
Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,
simt cum mă apropii de Tine
nu pentru că aș fi ieșit
din întuneric,
ci pentru că am înțeles
că Tu stai acolo,
nu la capătul drumului,
ci în fiecare pas rătăcit.
Poate că nu există izbăvire
în sensul lumii.
Dar Tu, Doamne,
mă izbăvești
prin prezența Ta
în mijlocul durerii,
în mijlocul pierderii.
Aș vrea să fiu liber,
dar mă rog să fiu cu Tine
în fiecare zbucium
și în fiecare neliniște.
Am gresit!
Ai greșit!
Ooo daaa și azi ca si in alte dăti
Când am permis cuvintelor ascutite
Să-mi felieze sufletu-n bucăți...
Când ai vrut sắ pleci pe nesimțite
Și-am insistat sả nu pleci prea departe
Să-mi dai îmbrăţişările promise
Neștiind c-au fost promisiuni deșarte ..
Am gresit!
Când mi-am strâns lacrimile-n pumni
Visând mereu la tine cu speranță
Și negândind c-aveai să-mi spui
Sả uit ca-i traversat prin a mea viață..
Am greșit!
Că om făr' de greșeală nu există
Cum bine știi sunt unul dintre ei
Căci m-am lăsat de vorbe păcălită
Și-am tot sperat iertare sả îți ceri.
Am greșit! Și-mi cer iertare mie
...ție ti-am cerut deja 1000...
27.09.2024
Doar iubire fără ură!
Ce sentiment frumos este să ierți,
Și cât de greu îți vine ca să uiți,
Ceva ce-n viața ta s-a întâmplat,
Și care te-a durut, rănit și întristat
Cât de ușor e uneori a acuza,
Și cât de dificil este a te scuza,
Când realitatea spune altceva,
Iar adevărul nu-i de partea ta
Iar deseori uităm să mai iubim,
Chiar și pe-acei ce noi îi prețuim,
Tot timpul avem ceva de invocat,
Și n-acceptăm cuvântul ,,ne-ai uitat"
Cu toții știm ce grea e despărțirea,
Și cât de dulce poate fi reîntâlnirea,
Dar când îndepărtarea e uitare,
Rănește trupul, sufletul și doare
Suntem făcuți doar din iubire,
Și să iubim e a noastră menire
Vedem în jur, în lume, multă ură,
Și ne urâm unii pe alții fără măsură
Cuvântul sfânt dorit e dragostea,
Așa cum sfântă a fost Nașterea,
A Pruncului IIsus cel mult dorit,
De cei ce cred în Duhul Sfânt
Așa că pe pământ hai să iubim,
Și dragoste în noi cu toții să sădim,
Să fim smeriți și buni și să iertăm,
Iar ura dintre noi vă-ndemn...s-o-ndepărtăm!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Fără nori...
Fără nori aș muri,
Fără nori ochii mei ar orbi,
Ei trec ca și mine senini,
Departe de ochii străini.
Fără nori mă întunec mereu,
Fără nori ochii îmi plouă,
Unde sunt ei, acolo-s și eu,
Suntem două boabe de rouă.
Fără nori sunt inutil,
Fără nori sunt un sihastru,
Mi-e traiul ușor infantil,
Și merit, cerul albastru!
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
Psalmi - LIII – Ne izbăvire
Doamne, mă simt prins,
nu pentru că nu aș vrea să ies,
ci pentru că nu știu unde mă aflu.
Nu sunt legat de lanțuri,
ci de dorul de libertate
care nu mă lasă să respir.
Am umblat pe cărări false
și am crezut că mă îndrept spre lumină,
dar m-am rătăcit într-un labirint
de gânduri și visuri neterminate.
Aici, în mijlocul fricii,
nu mai știu dacă voi ieși.
Mă doare, nu neputința,
ci durerea de a ști
că nu voi scăpa,
că nu voi fi izbăvit
din mine însumi.
Căci Tu nu iei durerea
ca pe un zid,
ci o lași să crească în mine,
până ce devine locul
în care mă întâlnesc cu Tine.
Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,
simt cum mă apropii de Tine
nu pentru că aș fi ieșit
din întuneric,
ci pentru că am înțeles
că Tu stai acolo,
nu la capătul drumului,
ci în fiecare pas rătăcit.
Poate că nu există izbăvire
în sensul lumii.
Dar Tu, Doamne,
mă izbăvești
prin prezența Ta
în mijlocul durerii,
în mijlocul pierderii.
Aș vrea să fiu liber,
dar mă rog să fiu cu Tine
în fiecare zbucium
și în fiecare neliniște.
Другие стихотворения автора
dragul meu
Iubește-mă dragul meu,
Asta îmi doresc, la asta râvnesc…
Simt cum îmi pătrunde in oase, caldura privirii tale,
Gândurile mele nu sunt clare,
Văd totul ca-n ceață.
Inima îmi bate tare,
Vrea sa îmi iasă din piept,
Sa strige cât poate de tare,
Ca o doare si caută alinare.
Vreau sa simt sufletul tău lângă al meu,
Dar știu ca asta nu se poate,
Vreau sa fiu egoista,
Și sa te țin în brațe o eternitate.
Iubește-mă dragul meu,
Asta îmi doresc, la asta râvnesc…
Nu avem toți un străin?
E tăcere de atâta timp,
Între noi,în lume,
Mi-e dor de ochii muritorului meu,
Mi-e dor de tine.
În ciuda plecării tale,a rațiunii mele,
Sunt tot aici,te mai aștept.
Am obosit să mă rog în fiecare seară să vii,să fim,
Să existăm..
Nu mai are rost să-ți spun în câte păpădii am suflat,cât le-am vorbit stelelor de tine,
De câte ori I-am cerut să te văd,măcar în vis!
Știu că am întâlnit, cândva,un copil cu ochi negri,
Și de atunci, nu am văzut alții mai frumoși.
Îmi doresc să fie altfel,încă sper.
Am încredere în destin,în Univers,în Dumnezeu,
Mai stau puțin cu gândul la tine,la noi și apoi mă întreb
S-aștept să treacă timpul ori să-l dau înapoi?
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
Cățeaua adormită
Era odată o Căţea cam gură-cască
Ce de nimic nu se îngrijea.
Cum îi venise vremea ca să nască
Şi nici o locuinţă nu găsea,
O megieşă s-a-ndurat să-i dea
Modestul ei coteţ cu împrumut.
Dar, mai târziu, venind să şi-l reia,
Un pic de păsuire tipa i-a cerut.
Erau căţeii mici, mai trebuia
Să stea puţin în ea…
Iar când şi păsuirea a trecut,
S-au ivit în prag cu toţii,
Mârâind, rânjindu-şi colţii.
– Scoate-ne, de eşti în stare!
Nu-mprumuta nimic, nicicînd,
Unor mişei le spunea:
Vei regreta cît de curînd:
Căci, de la ei,
Cu greu mai poţi ceva-ndărăt să iei!
dragul meu
Iubește-mă dragul meu,
Asta îmi doresc, la asta râvnesc…
Simt cum îmi pătrunde in oase, caldura privirii tale,
Gândurile mele nu sunt clare,
Văd totul ca-n ceață.
Inima îmi bate tare,
Vrea sa îmi iasă din piept,
Sa strige cât poate de tare,
Ca o doare si caută alinare.
Vreau sa simt sufletul tău lângă al meu,
Dar știu ca asta nu se poate,
Vreau sa fiu egoista,
Și sa te țin în brațe o eternitate.
Iubește-mă dragul meu,
Asta îmi doresc, la asta râvnesc…
Nu avem toți un străin?
E tăcere de atâta timp,
Între noi,în lume,
Mi-e dor de ochii muritorului meu,
Mi-e dor de tine.
În ciuda plecării tale,a rațiunii mele,
Sunt tot aici,te mai aștept.
Am obosit să mă rog în fiecare seară să vii,să fim,
Să existăm..
Nu mai are rost să-ți spun în câte păpădii am suflat,cât le-am vorbit stelelor de tine,
De câte ori I-am cerut să te văd,măcar în vis!
Știu că am întâlnit, cândva,un copil cu ochi negri,
Și de atunci, nu am văzut alții mai frumoși.
Îmi doresc să fie altfel,încă sper.
Am încredere în destin,în Univers,în Dumnezeu,
Mai stau puțin cu gândul la tine,la noi și apoi mă întreb
S-aștept să treacă timpul ori să-l dau înapoi?
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
Cățeaua adormită
Era odată o Căţea cam gură-cască
Ce de nimic nu se îngrijea.
Cum îi venise vremea ca să nască
Şi nici o locuinţă nu găsea,
O megieşă s-a-ndurat să-i dea
Modestul ei coteţ cu împrumut.
Dar, mai târziu, venind să şi-l reia,
Un pic de păsuire tipa i-a cerut.
Erau căţeii mici, mai trebuia
Să stea puţin în ea…
Iar când şi păsuirea a trecut,
S-au ivit în prag cu toţii,
Mârâind, rânjindu-şi colţii.
– Scoate-ne, de eşti în stare!
Nu-mprumuta nimic, nicicînd,
Unor mişei le spunea:
Vei regreta cît de curînd:
Căci, de la ei,
Cu greu mai poţi ceva-ndărăt să iei!