Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.

Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

— Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.

Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.

Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.

Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.

Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.

O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.

Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.

Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.

Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?

Rămâi aleasa din grădina vieţii,
miros de floare înroşind plăcerea,
născută clipă zăvorând tăcerea,
mă ţii cuprins în apăsarea ceţii.

Rămâi doar gândul adorat odată,
un tremur stins de aşteptări pierdute,
prin şir de vorbe în neant ţesute
mă arzi şi azi cum nu credeam vreodată.

Rămâi mister adulmecând mistere,
o umbră ştearsă implorând lumină,
din norii stând în aşteptarea lină
aşterni un cuib ca să hrăneşti durere.

Rămâi în seara când iubeam furtuna,
doar eu, alături, tu erai departe,
priviri vorbeau, dar străluceau deşarte,
rămâi, rămâi să mă petreci întruna.

În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.

Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.

La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.

Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.

Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor

în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.

Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,

din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin

să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,

în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.

În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,

iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.

Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,

cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.

În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?

Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?

Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Arv

Idag kommer vi att diskutera ett speciellt föremål, ett föremål som är kärt för oss, de av oss som fortfarande har saker förvarade på vinden i huset, närmare bestämt en filthatt. Bayersk hatt, hatt av obestridlig historisk betydelse, fångade fem dop, två graderingar, flera bröllop och det var allt. Mössa som flera generationer bara hade, men att bära den tror jag inte de hade på sig, den går inte att bära för länge. Som jag nämnde tidigare så känns den, den är blå (en elektrisk blå eller kunglig blå) och den har en fjäder fäst på.

Cecilias gammelmormor insisterade på att hon skulle hållas under bästa möjliga förhållanden. Något som hände, bara tidens gång har sagt sitt, det är inte längre som det brukade vara, det sitter inte längre som det brukade. Även den blå nyansen är inte längre levande, den är mer sjaskig, gammal, dammig. Det skulle vara bra för vintage outfitidéer, men annars behåll det snyggt, bara för samlingen.

Det var ingen liten överraskning för Cecilia att finna att hatten, som hittills så poetiskt beskrivits, döljer en stor skavank, närmare bestämt hyser den en familj av nattfjärilar. Så låt oss inse det, när någon ärver en hatt, får de inte bara hatten, de får också malarna till den.

En familj skulle leva i hatten. Familj?, så många?, dynasti kanske, den har också en kung och en monark och i stort sett allt den behöver för att vara en fullfjädrad monarki. Men hur kan man gilla detta? Hur länge har han varit slut på malpåse?, sedan när har Pronto använts för skadedjursbekämpning? En arg och grubblande Cecilia ställer sig ständigt dessa frågor. Hur med all den uppenbara omsorg som alla har tagit, slutar mössan att sönderfalla i denna takt. Om den där gammelmormor visste och levde, skulle hon bli extremt arg. Cecilia sitter och sitter och funderar på en lösning för att återupprätta sin ära en annan gång.

Han hittade den, han vet vad han ska göra, han kommer att komma på en lösning som kommer att döda dem, efter att de dör kommer han att ta och skära ut den del av materialet som vill tas bort.

Fortsätt som jag beskrev. Bara genom att leka och fördjupa den skurna delen mer och mer når han andra sidan av materialet med. Gott folk, ni har haft det i fyra generationer, hur vet man hur man tar hand om en tillgång som någon lämnat efter sig? Hon gav dig inte att lägga ett ansvar på dina axlar, hon gav det till dig för att hon tyckte att det skulle vara trevligt för dig att ha något som hon gillade ganska mycket. Du gick verkligen över gränsen för lättsinne! Vi förstår att du egentligen inte bryr dig om själva hatten, men bryr du dig inte också om gammelmormor som anförtrott dig den?

Cecilia började sy med tråd av liknande färg som mössan ursprungligen skulle ha varit. Vad är meningen? Perfekt synonymi finns inte, varken i färger eller i ord, tyvärr var färgen unik, den var oersättlig. Cecilia, vid sin +1,75 dioptri tror att det var samma färg. Vi vet inte vad vi ska säga mer... avsikten var god...att "ge tillbaka sin ära en annan gång", men på grund av för mycket överdrift av iver blev resultatet lite av. Cecilia, vi uppskattar ta hand om dig du bar den, desinficerade den, rengjorde den, skötte den, vilket alltid uppskattas, men hade du inte haft så roligt att klippa ut den så var den ändå väldigt bra.Det är alltid bra att ha balans i allt . Varför är det bra att mäta våra handlingar, beslut? För låt oss säga att vi kör och vi måste svänga, vi har en kurva framför oss, vi måste mäta vår hastighet (eftersom för mycket kan ta oss av vägen, avviker från vår väg), önskan med vilken vi vill passera den kurvan, det spelar ingen roll hur lång tid det skulle ta, hur snabbt, hur expert, vad jag inte vet vad.. det som spelar roll är hur harmoniska och hur trygga vi vet hur vi ska ta oss igenom allt Ingen applåderar oss, vi är bara oss själva och vi behöver inga applåder.

Likaså i det aktuella fallet kunde den nedärvda hatten ha förblivit intakt, den hade inte krävt ingrepp, reparationer, omdekorationer, retuschering, om inte vår kära Cecilia hade velat så ivrigt förbättra den helt. Värt att tänka på är också att saker ofta inte kräver en radikal förändring för att fungera, bara en del eller bara en fjärdedel skulle hjälpa lika mycket.

Cecilia...Cecilia...antingen hade du inte en säker hand, eller så brydde du dig för mycket om hatten.

Vezi tu, eu stau așa, câteodată, cu ochii închiși, de mă gândesc ca tot omu', la ale mele, la toate câte le-am văzut și trăit, în dosul pleoapelor mi se perindă imagini viu colorate și le aud ecourile îndepărtate, mă căznesc să le "prind" mai bine, concentrându-mă asupra lor, fără prea mult efort totuși, fiindcă știu că cu cât stărui mai mult, cu atât imaginea tinde să "fugă" și se "ascundă" după altele și altele, trebuie să par indiferent, s-o amăgesc că de fapt nu-s interesat de "oferta" ei, și uite-așa, na!, că te-am "prins":

... ne aflăm pentru prima dată într-un loc străin, departe de casă, în... Valencia. 

Ne-am hotărât, să ne petrecem o parte din vacanța de vară în însorita Spanie, să "facem" un tur de orașe, începând cu Valencia și continuând cu Barcelona, Madrid, Toledo, Albacete, Benidorm. Urma să ne petrecem câte două-trei zile în fiecare oraș, ca mai apoi, să încheiem sejurul în "New York-ul" Europei. Ne-am urcat în avion, și după un zbor de două ore și jumătate printre norii de vată de zahăr, ne-am aflat la Valencia.

Valencia este un oraș absolut superb, care merită din plin să fie vizitat, are multe de oferit turiștilor, și în cele trei zile cât am poposit acolo, am văzut Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, Podul de Calatrava, și plajele la Mediterana. 

Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, si Podul de Calatrava care unește  tot acest complex turistic, sunt greu de descris în cuvinte, mai ales pentru noi, obișnuiți fiind cu brutalismul de tip comunist ca stil de arhitectură. 

Mie unul mi se părea că mă aflu într-un film SF, iată, am parcurs un drum către o minunată grădină deschisă soarelui, plină cu palmieri eleganți care-și etalau trupurile înalte înspre structura scheletică a acoperișului grădinii, baza ei fiind formată din bănci scobite din loc în loc și acoperite ingenios cu bucăți sparte de faianță albă, strălucitoare...

La ieșirea din grădină, înspre stânga am coborât o scară amplă care dă spre o logie arcuită ca o șiră a spinării, acoperită de tufe verzi înflorite de o sumedenie de flori roșii, în timp ce în fața noastră se înalță siluetele a două clădiri, una sub forma stilizată a unei balene, iar cealaltă a unui pește imens cu spinarea acoperită de panouri de sticlă albastră. 

Tot ceea ce vedeam cu uimire, era construit din beton, oțel și sticlă albastră, pereții fiind înveliți cu aceeași faianță spartă, albă, fiecare clădire oglindindu-se bine gândit în bazine largi cu apă, nu prea adânci, având că scop pe lângă estetică, și răcorirea întregului ansamblu, întrucât simțeam că arșița soarelui e înfrântă de briza ușoară stârnită de undele celor două bazine.

Ca mai toată lumea, după ce ne-am răcorit picioarele obosite în apa răcoroasă, am vizitat, trecând podul, și Oceanograficul, complex dedicat întru totul studiului marin. Acolo am văzut o mare varietate de specii de pești, și am trecut chiar printr-un tunel de sticlă ce străbate în două un imens acvariu. A fost extrem de interesant să vedem cum ne trece pe deasupra capetelor umbra un rechin ce părea fioros, zic "părea" întrucât era sătul, fiindcă nu hăpăia la alte lighioane mai mici decât el și care populau din plin acvariul.

Însă dintre toate aceste minunății, care ne-au suscitat cu siguranță interesul, pe mine m-a frapat seninătatea celor din jur, nu vedeai oameni îngândurați, preocupați, ci doar localnici și turiști deopotrivă, care își petreceau câteva clipe într-un cadru tocmai potrivit pentru relaxare și siestă. De altfel, și în oraș, peste tot, pe străzi, în cafenele, magazine sau mall-uri, domnea aceeași seducătoare atmosferă de calm și de liniște, viața pe Costa del Sol se desfășoară lin, fără grija zilei de mâine, localnicii fiind mai mult decât binevoitori în a-ți arăta cum se trăiește cu-adevărat viața...

Și totuși, după ce am rătăcit prin arhitectura impunătoare a Valenciei, printre ape și umbre de palmieri, am simțit că nu atât locurile, cât însăși tihna oamenilor ne-a dezvăluit ceva esențial: cum să stai pe pământ, fără grabă, cum să lași soarele să-ți încălzească gândurile și cum să faci din fiecare clipă un răgaz de contemplare. Valencia nu ne-a arătat doar minuni de beton și sticlă, ci și tăcerea care vorbește cu adevărat, o tăcere caldă, în care te simți acasă, chiar și departe de casă. Și poate că acesta e adevăratul vis spaniol: nu zbuciumul aventurii, ci liniștea care te însoțește când închizi ochii și lași amintirile să se aștearnă, una câte una, ca razele soarelui peste mare...

Duminica era singura zi cind venilatoarele taceau din zumzetul surd care-mi insotea toata saptamina, ventilatoarele ce racoreau lucratoarele fabricii care era proptita-n zidul casei in care locuiam si umpleau casa aia- o casa nationalizata din care fostul proprietar abia mai putuse sa capete doua odai ,de fapt, fostele camere ale servitorilor,tocmai in fundul curtii,la etaj, dintre care una  mi-o inchiriase mie- cu un fel de tacere care, surprinzator, uneori parea mai sonora decit vesnica lor huruiala.

Si-acum in tacerea acestei duminici de toamna tirzie batea cineva la usa ,lucru de mare mirare, pentru ca in afara de Paula si Costel, care locuiau dedesubt, greu s-ajunga cineva sa faca asta.

Costel era mai degraba absent,rar il vedeam, dar Paula mereu isi facea de lucru in holul de sub scara unde-si incropise un fel de bucatarie si daca nu spala rufe intr-o balie de tabla, atunci fierbea cartofi pe un primus si statea ginditoare in scaunul de-afara de linga usa fumind cu pofta,privind din fundul curtii,spre strada, prin poarta mare, intr-o incremenire in care i-ai fi putut ignora statura, altfel   neglijabila, daca nu s-ar fi terminat cu un cap aproape emblematic.

Cine sau ce i-o fi croit chipul cind pune la cale aparitia ei pe lume n-a avut la-ndemina alta scula decit o sapa si sapa aia cu care i-a croit gura, la figurat, n-a reusit din prima incercare iar corecturile facute mai apoi doar ce i-au multiplicat muchiile si colturile si cutele de pe fata spre o capodopera a tristetii asa incit arata ca o fata de douazeci de ani care pare de cincizeci sau ca o femei de cincizeci de ani care se poarta ca una de douazeci mie-mi-era imposibil sa-i ghicesc virsta altfel decit in marja asta si arata fara echivoc ca viata n-o menajase deloc nici inainte nici dupa ce plecase din ce satra s-o fi nascut,parea ca si cum luase cu adevarat o sapa-n gura, asa cu colturile gurii prabusite, intr-o amaraciune absoluta,resemnata.

Si-acum aparuse la usa,lucru destul de indraznet, imbracata cu o bluza tricotata fara mineci si nimic altceva decit un fel de fustita,mai degraba un cupon, o fisie de stofa de doua palme, un straif, infasurat in jurul coapselor uscate si inchisa c-o agrafa gigantica,lunga de-un deget,care-o prindea, ce fel de stofa o fi fost aia, intr-un pliu gros pe partea stinga 

n-ai o tigara ?, ma-ntreaba, cu vocea ei gijiita…incercind un fel de zimbet peste dintii rari, care  doar ce-i schimonosea si mai tare fata, doar ce facu o jumatate de pas in fata intrind in hol, facindu-ma sa dau si eu o jumatate de pas in spate pina m-am lipt de usa inchisa, inchisa din prevedere, pentru ca nu era prima data cind venea sa ceara ceva si daca n-as fi inchis usa camerei s-ar fi apasat mai tare sa intre, timp in care nu-mi puteam lua gindul de la agrafa ei cocosata,care arata ca muscase mai multa stofa decit putea ea tine ,abia agatata in virful acului si care mie-mi parea un fel de grenada cu un cui subred in mina unui copil….

n-am…m-am lasat de fumat de citeva zile, zic eu…inca cu ochii la agrafa,inca fara un plan de scapare daca cumva s-ar fi intimplat sa explodeze…

hmm…a miriit dispretuitor…pacat….iesind…cumva nedumerita cum o simpla cerere putea sa ma descumpaneasca asa, dupa cum banuiesc ca ma vazuse ea cu panica-n ochi.

Scapat din asa cumpana gindeam si ma asteptam  sa curga mononton,mai mult restul duminicii,citeva carti de citit…cind iara bate la usa…dar de data asta, spre usurarea mea, nu Paula.

Carmen si Vasile aparuti intr-o autentica surpriza ca si-n cea mai improbabila pereche pe care ti-ai fi putut-o imagina ,chiar apa si uleiul ti-ar fi parut o asociere mai naturala.

Vasile , un lipovean din Tulcea, mai mare ca noi cu vreo sapte ani, un student intirziat dar cu o intreaga poveste in spate si singurul dintre colegi care umbla imbracat doar in costum, acelasi costum maro cu care a trecut prin ani si care parea ca traia pentru a fuma sau  ca fuma pentru asi valida existent, mereu nebarberit si cu un zimbet sardonic peste dintii galbeni si tociti.

Carmen, olteanca din Tg.Jiu fusese miss boboc in anul nostru si asta cred ca spune cam tot despre ce impresie ne facea ea noua si daca prin asta ea-si revendica vreun ascendent eu si altii ca mine il aceptam  cu o ingaduinta protectoare.

Il cautau pe Gelu de fapt Carmen il cauta iar Vasile doar o insotea si de-aici si deslegarea misterului acestei inedite intreprinderi, Vasile fiind printre cei doi-trei colegi care stiau unde stau eu in gazda dar facind pe calauza intr-un mod aproape comic fiind cu jumatate de pas in urma celui calauzit, imi imaginam eu, cunoscind dinamica si raporturile dintre ei, Carmen fiind cam cu o palma mai inalta.

Gelu trecuse pe la mine cu vreo doua-trei zile in urma, chiar dormise aici o noapte, dar n-aveam nici o idee pe unde-ar putea fi acum, dar cum nici n-aveam altceva de facut am zis ca merg si eu cu ei, sa-ncercam prin locurile in care banuiam c-ar putea fi.

Primul si cel mai promitator ar fi fost la telefoane, mai precis la Palatul Telefoanelor dupa numele oficial, de unde se putea suna,din anume telefoane cu fise, interurban  cu tarif de local, iar noi stiam cel putin unul dintre ele, iar in spatele lui, intr-o crapatura spre perete ne lasam uneori biletele, ca-ntr-o cutie postala secreta, un rafinament de comunicare pentru anii 80 asa c-am zis c-ar fi cel mai bine sa incepem de-acolo.

Chiar folosind toate scurtaturile stiute ,sa coborim atita cale pina la cheiul Dimbovitei si apoi urcind spre Calea Victoriei tot ne-a luat aproape o ora, cind Carmen a spus, dupa ce muiase evident pasul in ultima vreme… trebuie sa maninc ceva ca nu mai pot merge…

Dupa bugetul meu si dupa cum s-a dovedit si-al lor, singurul loc in care-am fi putut merge si care era si aproape de telefoane, era la oua, cum ii spuneam noi, un fel de restaurant care avea in meniu doar omlete si citeva chestii lactate si unde puteai sa-ti astimperi foamea cu citiva lei, cum am facut si noi comandind trei omlete din cite doua oua si o salata de varza cu otet.

Am mincat repede, pina la urma cit timp iti trebuie sa maninci o omleta din doua oua daca asta-i prima si probabil singura masa din zi si ne pregateam sa plecam in zadarnica cautare, cind Carmen a ridicat farfurioara in care fusese salata de varza si in care mai ramasese doar otetul diluat si a sorbit tot ce era acolo cu mare pofta.

Si-atunci, pret de citeva secunde, ca un joc de ping-pong in care in loc de minge erau privirile noastre, a mea spre Carmen a lui Vasile spre Carmen a mea spre Vasile , a lui Vasile spre mine, ale noastre,sincron  spre ea si Carmen, care doar privea multumita la farfurioara goala ,de-acum, cu un chip parca mai imblinzit, aproape pasnic,iar in secundele alea, din ce-ar fi fost mai intii o mirare,reflexia ei din privirea lui Vasile s-a transformat intr-o banuiala ca dupa o alta secunda, un ultim gind care s-a-ntilnit cu aceeasi banuiala din privirea lui care parea ca urmase acelasi drum ca si mine, s-a transformat intro certa revelatie stiind in acelasi timp cu Vasile ceva ce Carmen probail banuia si de care Gelu sigur n-avea habar, dar care-ar fi aflat curind daca rodul cautarii noastre s-ar fi implinit.

Ne-am ridicat si am iesit, fara ca Vasile sa mai faca vreun semn sau vreo aluzie, nici atunci , nici vreodata, lucru care m-a cam surprins pentru ca el era de obicei taios si sarcastic iar Carmen care-si recapatase privirea concentrata si atenta ca de cercetas aflat in misiune reluase comanda.

La vremea aia se-nsera devreme si cautarile noastre pareau zadarnice desi ne-am mai invirtit vreo ora pe la telefoane, pe la cabine,la cutia postala secreta -care era goala- pe strazile din jur, pe la cinematografele de pe bulevard pina cind ploaia marunta ne-a facut sa renuntam asa ca ei au plecat spre camin iar eu m-am intors cu tramvaiul acasa.

Se-ntunecase bine cind am ajuns, nu era nimeni in hol, Paula nu bucatarea nimic sub scara iar primusul verde statea stins si soios sub becul aproape chior,galbui…

I-am lasat pe masuta primusului tigara luata de la Vasile ca un fel de ofranada adusa cuiului de grenada care inca rezistase si am urcat in odaia mea rece, spre-o alta noapte.

Articolele 51–75

Articolul 51 — Dreptul la viață familială pașnică

(1) Familia trebuie să fie un loc în care fiecare membru să poată trăi în siguranță, iubire, respect și responsabilitate.

(2) Niciun membru al familiei nu are dreptul să își impună voința prin lovire, amenințare, intimidare sau frică.

(3) Soțul și soția sunt chemați să se respecte reciproc, să fie credincioși unul altuia și să se sprijine în dificultățile vieții.

(4) Copiii trebuie crescuți într-un mediu în care să primească îngrijire, educație, disciplină fără cruzime și dragoste.

(5) Problemele familiale trebuie rezolvate prin dialog, răbdare și responsabilitate.

(6) Atunci când există violență sau un pericol real, protejarea persoanei vulnerabile trebuie să aibă prioritate.

Articolul 52 — Dreptul la respect între soți

(1) Soțul și soția au datoria morală de a se respecta reciproc.

(2) Niciunul dintre soți nu trebuie să îl trateze pe celălalt ca pe o proprietate.

(3) Gelozia nu constituie justificare pentru control, amenințare, verificări abuzive, urmărire sau violență.

(4) Neînțelegerile dintre soți trebuie rezolvate fără agresiune.

(5) Fidelitatea, sinceritatea, răbdarea și responsabilitatea trebuie încurajate în familie.

(6) Comunitatea creștină trebuie să sprijine familia, fără să ascundă sau să justifice cazurile de abuz.

Articolul 53 — Dreptul copiilor la protecție

(1) Fiecare copil are dreptul să fie protejat împotriva violenței și exploatării.

(2) Niciun copil nu trebuie bătut, torturat, amenințat sau umilit.

(3) Copilul nu trebuie folosit ca instrument pentru răzbunarea unui părinte împotriva celuilalt.

(4) Copilul trebuie să primească îngrijire, educație și îndrumare corespunzătoare.

(5) Orice comunitate creștină care lucrează cu copii trebuie să urmărească în primul rând siguranța și binele acestora.

Articolul 54 — Dreptul la educație

(1) Educația este importantă pentru dezvoltarea omului și pentru formarea caracterului.

(2) Creștinul este chemat să dobândească cunoștințe și să folosească înțelepciunea pentru binele aproapelui.

(3) Educația creștină trebuie să promoveze adevărul, responsabilitatea, iubirea și respectul.

(4) Nimeni nu trebuie împiedicat prin violență să învețe.

(5) Copiii și tinerii trebuie încurajați să studieze și să își dezvolte talentele.

Articolul 55 — Dreptul la adevăr și discernământ

(1) Creștinul are dreptul și responsabilitatea de a cerceta și de a căuta adevărul.

(2) Nicio persoană nu trebuie să fie obligată să creadă o minciună prin amenințare sau manipulare.

(3) Înainte de răspândirea unei acuzații, creștinul trebuie să caute să cunoască adevărul.

(4) Zvonurile și informațiile neverificate nu trebuie transformate în condamnări împotriva unei persoane.

(5) Discernământul, rugăciunea și cunoașterea Sfintei Scripturi trebuie să contribuie la formarea unei conștiințe responsabile.

Articolul 56 — Dreptul la iertare

(1) Iertarea aproapelui constituie o importantă datorie morală creștină.

(2) Creștinul este chemat să nu cultive răzbunarea și ura.

(3) Iertarea nu înseamnă aprobarea răului.

(4) O victimă poate ierta persoana care a rănit-o fără să fie obligată să se întoarcă într-o situație periculoasă.

(5) Iertarea trebuie să fie liberă și nu trebuie folosită pentru a ascunde abuzurile.

Articolul 57 — Dreptul la ajutor pentru cei săraci

(1) Sărăcia nu trebuie să fie motiv de dispreț.

(2) Creștinii sunt chemați să îi ajute pe cei flămânzi, săraci, bolnavi și lipsiți de sprijin.

(3) Milostenia trebuie făcută cu respect pentru demnitatea persoanei.

(4) Cel care primește ajutor nu trebuie umilit pentru situația sa.

(5) Comunitățile creștine sunt chemate să organizeze forme de sprijin pentru persoanele aflate în nevoie.

Articolul 58 — Dreptul la milostenie

(1) Milostenia trebuie să fie făcută din iubire și compasiune.

(2) Ajutorul oferit unei persoane nu trebuie folosit ca instrument de control asupra acesteia.

(3) Nimeni nu trebuie constrâns să ofere bani sau bunuri prin amenințare religioasă.

(4) Darurile și donațiile trebuie administrate cu cinste și responsabilitate.

Articolul 59 — Interzicerea folosirii religiei pentru înșelăciune

(1) Credința nu trebuie folosită pentru a înșela oamenii.

(2) Nimeni nu trebuie să pretindă în mod fals că vorbește în numele lui Dumnezeu pentru a obține bani, bunuri, putere sau supunere.

(3) Persoanele care dețin responsabilități religioase trebuie să manifeste o responsabilitate deosebită față de cei care le acordă încredere.

(4) Înșelăciunea rămâne înșelăciune chiar dacă este prezentată folosind cuvinte religioase.

Articolul 60 — Condamnarea manipulării

(1) Nicio persoană nu trebuie manipulată prin frică, amenințări sau presiuni pentru a face un lucru împotriva voinței sale.

(2) Conștiința religioasă trebuie respectată.

(3) Învățătura creștină trebuie prezentată cu adevăr și responsabilitate.

(4) Frica de Dumnezeu nu trebuie transformată într-un instrument de control personal sau de exploatare.

Articolul 61 — Dreptul la liniște și pace sufletească

(1) Fiecare persoană trebuie să fie respectată în viața sa personală.

(2) Nimeni nu trebuie hărțuit permanent prin amenințări, insulte sau presiuni.

(3) Creștinul este chemat să aducă pace, nu tulburare și frică.

(4) Conflictele trebuie soluționate cu cumpătare și responsabilitate.

Articolul 62 — Condamnarea răzbunării

(1) Răzbunarea personală nu trebuie transformată într-un principiu al vieții creștine.

(2) Creștinul este chemat să lase loc dreptății și să nu răspundă răului printr-un rău mai mare.

(3) Iertarea și dreptatea trebuie înțelese împreună.

(4) Protejarea unei victime nu trebuie confundată cu răzbunarea.

(5) Orice conflict trebuie rezolvat, pe cât posibil, prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 63 — Dreptul la respect în Biserică

(1) Fiecare creștin trebuie să fie tratat cu respect în comunitatea sa religioasă.

(2) Nimeni nu trebuie bătut, amenințat sau umilit într-un lăcaș de cult.

(3) Autoritatea religioasă trebuie exercitată cu responsabilitate și fără abuz.

(4) Credincioșii trebuie să respecte ordinea și regulile comunității lor, fără ca acestea să fie folosite pentru justificarea violenței.

Articolul 64 — Responsabilitatea conducătorilor religioși

(1) Persoanele care conduc comunități religioase au o responsabilitate morală deosebită.

(2) Ele trebuie să urmărească binele comunității și să evite abuzul de autoritate.

(3) Autoritatea religioasă nu trebuie folosită pentru îmbogățire prin înșelăciune, manipulare sau intimidare.

(4) Conducătorul religios trebuie să fie un exemplu de responsabilitate, adevăr, cumpătare și respect.

Articolul 65 — Dreptul la respect între confesiuni

(1) Ortodocșii, catolicii și protestanții trebuie să se trateze cu respect.

(2) Diferențele teologice pot fi discutate, explicate și apărate prin argumente, fără violență.

(3) Nicio confesiune nu trebuie atacată fizic pentru diferențele sale doctrinare.

(4) Dialogul dintre creștini trebuie să urmărească adevărul și pacea.

Articolul 66 — Dreptul la identitate creștină

(1) Creștinul are dreptul să își mărturisească identitatea religioasă.

(2) Nimeni nu trebuie obligat să își ascundă credința prin amenințare.

(3) Identitatea creștină trebuie exprimată cu respect față de ceilalți.

(4) Credința nu trebuie folosită ca pretext pentru ură sau violență.

Articolul 67 — Dreptul la rugăciune pentru familie

(1) Creștinul are dreptul să se roage pentru familia sa.

(2) Părinții pot transmite copiilor credința și valorile religioase, cu respectarea demnității și libertății acestora.

(3) Rugăciunea trebuie să fie un act de credință, nu un instrument de constrângere sau pedeapsă.

Articolul 68 — Dreptul la respectarea vieții private

(1) Viața personală și familială trebuie tratată cu respect.

(2) Creștinul nu trebuie să răspândească informații intime despre aproapele său pentru a-l umili sau compromite.

(3) Curiozitatea, gelozia sau dorința de răzbunare nu justifică încălcarea vieții private.

Articolul 69 — Condamnarea bârfelor și calomniei

(1) Bârfa care urmărește distrugerea reputației unei persoane este condamnată.

(2) Creștinul trebuie să evite răspândirea unor informații pe care nu le poate verifica.

(3) Calomnia și acuzațiile false pot produce suferință și nedreptate și trebuie evitate.

(4) Atunci când o greșeală a fost făcută, repararea nedreptății și cererea iertării trebuie încurajate.

Articolul 70 — Dreptul la o comunitate creștină sigură

(1) Fiecare creștin trebuie să poată participa la viața comunității sale fără teamă.

(2) Violența, amenințarea, abuzul și exploatarea nu trebuie tolerate în comunitățile creștine.

(3) Persoanele vulnerabile trebuie protejate în mod special.

(4) Comunitatea trebuie să fie un loc al rugăciunii, învățăturii, ajutorului și păcii.

Articolul 71 — Dreptul la respectarea libertății celuilalt

(1) Creștinul trebuie să respecte libertatea celuilalt.

(2) Nimeni nu trebuie forțat să creadă prin violență.

(3) Credința autentică trebuie mărturisită prin cuvânt, exemplu și fapte bune.

(4) Libertatea proprie nu trebuie folosită pentru a încălca libertatea și demnitatea aproapelui.

Articolul 72 — Dreptul la pace între oameni

(1) Creștinul este chemat să fie făcător de pace.

(2) Certurile trebuie oprite înainte de a deveni violență.

(3) Amenințările și provocările trebuie evitate.

(4) În situații grave, trebuie solicitat ajutorul persoanelor competente și al autorităților.

Articolul 73 — Dreptul la protecție împotriva discriminării religioase

(1) Nimeni nu trebuie atacat pentru că este ortodox, catolic sau protestant.

(2) Diferențele confesionale nu justifică violența sau ura.

(3) Fiecare comunitate creștină are dreptul să își păstreze tradițiile și să își practice credința în condițiile legii.

Articolul 74 — Dreptul la cooperare între creștini

(1) Creștinii pot coopera pentru apărarea vieții, ajutorarea săracilor, protejarea copiilor și sprijinirea persoanelor vulnerabile.

(2) Ortodocșii, catolicii și protestanții pot colabora în proiecte de caritate și ajutorare.

(3) Cooperarea nu presupune renunțarea la identitatea fiecărei confesiuni.

(4) Binele aproapelui poate constitui un domeniu important de cooperare între creștini.

Articolul 75 — Principiul suprem al drepturilor creștinului

(1) Toate drepturile prevăzute în prezenta Constituție urmăresc protejarea vieții, demnității, libertății, păcii și responsabilității persoanei.

(2) Nicio autoritate religioasă, comunitate sau persoană nu trebuie să folosească această Constituție pentru a justifica ura, violența, răzbunarea sau abuzul.

(3) Creștinul este chemat să unească credința cu faptele, adevărul cu iubirea și libertatea cu responsabilitatea.

(4) Principiul iubirii aproapelui rămâne unul dintre fundamentele morale ale întregului document.

Să-ți fii tu însuți propria-ți insulă de Robinson Crusoe. Să găsești întotdeauna acel colț paradisiac și să-l păstrezi întotdeauna numai pentru tine. Numai aici vei fi doar tu însăți, fără ocolișuri. Sincer. Etern.

De aceea, am ales să-mi protejez "insula" de invadatori și să-mi aduc aminte, sau, uneori, să uit de... oameni și de poveștile lor. Zilele-acestea prefer, mai degrabă să-mi aduc aminte decât să uit, fiindcă, știi, găsesc că este mai ușor să uiți, să ștergi cu buretele, decât să-ți aduci aminte, să scoți la lumină, oamenii, locurile, faptele, sau vremurile trăite. 

O amintire se întrupează mai greu în mintea mea, câteodată stăruind asupra unor amănunte în aparență importante, ca mai apoi să decid că nu-i așa și să reiau acest proces la nesfârșit în mintea mea, iar și rar, până când obosesc și în cele din urmă adorm... și visez la...

...  o dimineață de toamnă, călduță și senină, în care cerul albastru se izea dindărătul frunzelor roșii de arțari și stejari ruginii, iar eu țopăiam ca un fluturaș nerăbdător, fiindcă bunicul meu vroia să mă scoată la "aer", până la piață și înapoi. 

Bunicul venise în vizită la noi tocmai din Obcini, încărcat cu tot felul de bunătăți, le cărase, săracul, cu spinarea, hăt!, tocmai de departe și nu mai avusese loc în desagi și pentru niscaiva mere și nuci pentru nepoți. 

-Așa câ, nipoati, îmi zise el, hai sâ merjem sâ văd șî io cum îi piața pi la voi!

Aveam, cred, vreo patru-cinci anișori, eram crud și neștiutor ca o gâză, da' nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, că un adult, - bunicul -, îmi acorda atâta atenție și fiind băgat în seamă, dădeam zor cu îmbrăcatu', pieptănatu' și încălțatu' ca un om mare (Da' pi ochi te-ai spălat, măi? Spălat! Da' pi după urechi? Ș-acolo!, mințeam eu cu nerăbdarea și nerușinarea specifice... vârstei!)

În sfârșit, bunicul își ia toiagul de lemn lustruit din carpen, își pune pălăria de postav, șmecherește, așa, pe-o sprânceană, mă ia de-o aripă și haidam fuguța la piață, până nu dă căldura. 

Bunicu', de când îl știam eu, se îmbrăca mai întotdeauna cu cămeșă albă scrobită, costum de postav, negru, simplu, cu vestă brăzdată de lănțicul auriu al ceasului primit la pensionare de la "chefereu" și pantofi negri cu șnur înnodat de două ori, să nu se "disfacâ"...

Eu purtam, - Doamne, cum de îmi aduc și-acum aminte de asta? -, pantalonași scurți verzulii, tricou alb, pulovăraș roșu cu model alb și negru, aveam și glugă pe care o trăgeam până peste ochi să nu se vadă părul blond și ciufulit, șosete galbene (de la purtat, cândva albe) și sandale maro.

Ajunși la piață, bunicu' îmi cumpără de la tarabe, - după ce se tocmi îndelung și pătimaș de argumentativ cu o țărancă certăreață -, un măr mare, roșu și dolofan, în care îmi înfing dințișorii cu poftă, dar ce să vezi, mărul, deși zemos, este acru, iar eu îl arunc în tufe disprețuindu-l cu totul.

Bunicu' mă vede, și mustăcind, culege din tufe mărul abia mușcat, îl scutură de praf și spălându-l la cișmea, mă mustră cu dojană:

-Da'-poi nu-i păcat mari de la 'Mnezău, măi nipoati, sâ arunci așe bunătăti di măr la furniși?

-Bunicule, da' măru'-i acru!, zic eu cu revoltă în glas.

Atunci, bunicu', scoate din buzunările brăcinarilor brișca de la '44, taie o felie și o vîră-n gură, pe sub musteațile sure îngălbenite de tutun:

-Las' câ-i bun așe acru pentru mini!, mai zice el molfăind mărul printre dinții rari, zâmbindu-mi cu bunătatea simplă a țăranului de la sat. Măru' aista-i sudoari și multâ muncâ!

Rușinat, plec privirea în pământ, prefăcându-mă că mă uit cu interes la doi croitori roșii care mișunau nepăsători pe caldarâmul scăldat în soarele după-amiezii. Mă uit cu coada ochiului la bunicu', și mă gandesc la fapta mea reprobabilă, la cât de nesimțitor am fost, aruncând aiurea un măr bun de mâncat, irosind sudoarea și munca celui care l-a crescut și cules.

Și-mi mai amintesc și astăzi de brațele îngăduitoare ale bunicului în care mi-am regăsit liniștea, de batista curată cu care bunicu' îmi ștergea năsucul și lacrimile mele de pici răzgâiat de la oraș, încercând să mă consoleze, promițându-mi că mâine durerea aceasta va trece... 

Bunicu' a avut dreptate. Durerea aceea a trecut a doua zi, uitând cu totul de mărul cel acru, dar eu, peste ani, ca om mare, de fiecare dată când se instalează toamna, îmi place să merg la piață, să iau de pe tarabă un măr roșu și să-l adulmec,  întrebându-mă în gând: bunicule, ce zici, mărul ăsta va fi dulce sau acru?

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Waterproof wrist watch

It is a beautiful early January morning, we are at one of the most prestigious technical high schools in Suceava county, where our distinguished English teacher, Cecilia (her last name is unknown to us) is at the bathroom. More specifically, the teachers' bathroom, in the women's section. It's a pretty rough beginning of the day after 4-5 alarms set on the phone, one for 12:30, another for 2:40, two more for her son, and one more for 4:50 in the morning. The first two were to wake her up to take antibiotics, after she had been infected with Staphylococcus aureus and I don't know how many other strains of nosocomial and Gram-positive bacteria that her son gave her from kindergarten, the last alarm was set in order to arrive on time at the station and take the bus to the high school (to those who don't know, Cecilia is a commuter with 15 years of experience in public transportation). Normally, Cecilia could have asked for a sick leave until she would start feeling better, recovering, getting more energetic, but you know her, you know how she is. She only wants Olympians, she wants everything she does to make sense, she enjoys the subject she teaches and even more than that, she wants to reform the teaching of this subject, she even tends to revolutionize and improve the act of teaching until she would bring turn it into the art of teaching. She chose to work overtime bearing in mind her poor health for she knows that this year, the Olympiad is going be held at the high school where She works as a teacher. This morning, however, Cecilia didn't really have time to take care of herself, which is why she had to go to the bathroom for the first time. All her mascara has spread, from the condensation, luckily she wipes off the excess with some wet wipes. Then, using the handkerchief, she starts blowing her nose, and the poor woman blows so hard, that the teachers in the neighbouring cabins are having fun. There is plenty of comments, such as:"Cecilia, you know, the lawnmower that I use to cut the jungle around my house makes the exact same sounds." Dear fellow teachers, show your empathy and stop making fun at Cecilia's problem, microbes circulating nowadays are no laughing matter, as they keep emerging, like mushrooms after the rain, I am left under the impression that the end of the world is coming, but this is the reality, there are ecological imbalances, pollution and bacteria emerged. And global warming helps them thrive...Anyways...Cecilia puts as much passion into blowing her nose as she does with anything else, didn't she help me with some books I needed 10000 years ago ? Certainly yes, but I want to say that inside her house you can't even see the color of the walls, the plaster or if she has any paintings on, since books are piled up to the chandelier. And this is how almost every room in the apartment looks like. I understood quite quickly that she is passionate about what she does and well done to her. It's hard to find passion in anything, anything, I really think nothing makes sense or maybe I have to keep looking until I find it.

Coming back to our story, Cecilia blows her nose, throws away the tissue after filling it with secretions and blood clots, and flushes. Unfortunately, along with the tissue went down the drain and that sleek, modern watch she had received from a friend for her birthday in September. It slipped off her wrist, because in his unnecessary rush (she would have been the first one to arrive anyway) she didn't press hard enough on the grip. To provide you with a bit of context, the watch has a heat-resistant bracelet, which successfully resists water, at least on the box it was written "500 ATM water resistance". The Japanese manufacturers didn't lie about the quality of the product Cecilia was wearing, a Casio G-Shock watch, a little too massive for a woman's hand, black, round dial, showing the hours with blue Arabic numerals . It resists, it is intact even today, the only issue is that through the sewerage, it had a different route and overflowed into the Suceva water, instead of accompanying her everywhere. Cecilia panics, puts an ad in the local newspaper, puts up posters all over the town with pictures of the watch, promising a reward for anyone finding it.

A month after the search began, she is informed that it has been found and asked to come and claim it. She arrives at that office, talks to the lady at the counter who gives her the watch. Cecilia doesn't really know how to react, it's her watch and yet it's like it's no longer hers. During the time it has been in the water where everything is spilled, it has acquired a military green color, she will try to remove it at home, either with tweezers, or with a nail file, or with detergent, or with whatever other cleaning products she can find . Seriously, it doesn't even look like the watch she liked so much at first...