Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.

În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.

Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.

Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

Ox-ul aşteaptă,
Oy-ul pleacă,
Oz-ul urmăreşte
timpul ce zboară pe altă axă,
veşnicia spaţială înghite
Big Bang-ul nemuririi,
suflarea se pierde,
nord-sud, est-vest,
vântul muşcă meridianele orfane,
paralele schimbă geometriile,
sateliţii se hârjonesc,
ascunzându-se pe lună.

Doar poemele,
resturi de viaţă
în hrube de coperţi,
reclădesc sanctuarul
sfintelor cuvinte,
scânteieri de amnare
aprind în umbre
iubire şi ură,
cum au fost
odată.
Ele, poemele,
pot să-i renască,
Adam dintr-o rimă,
femeia fatală,
vârf de metaforă,
Eva aşterne
fătul vieţii
învelit în slove
de carte.

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct

Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.

Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.

Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?

Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Să simți că e ultima zi, și să nu poți face nimic, e o altfel de durere.

Să-ți vezi fericirea plecând spre răsăritul soarelui, știind că e ultima clipă, te destramă.

Să știi că e ultima dată când vezi acei ochi, te sfâșie.

Așa era și băiatul meu, cu al lui zâmbet rar, care nu a mai avut vreme în a mea viață... Parcă tot ce am trăit a fost un vis, din care nu am avut curajul să mă trezesc. Pe oriunde mergeam, glasuri surâdeau. La pas, timpul repede zbura. Liniștea ploii, sunetul pădurii amorțite și glasul lui, defineau fericirea. Era tot ceea ce aveam nevoie. Ceea ce nu aveam. Liniște. Parcă a fost acolo dintotdeauna, fără să-l întâlnesc. Iar când ochii noștri s-au întâlnit, pentru prima dată, în razele soarelui, am știut că el e. Era același om, din toate timpurile mele. Omul pe care l-am căutat de o viață. Omul care m-a vizitat, odată, demult în al meu vis. Omul pe care m-am rugat să-l întâlnesc cu atâta speranță... 

Și acum? Toate amintirile ce au fost? Fusesem în locuri comune, cât mai aproape, dar ne-am pierdut. Fericirea. Puteam merge oriunde, nu simțeam că timpul zboară. Puteam să aștept, știam că va veni. 

Știam că odată va veni ziua când ne vom lua rămas bun. În care doar unul va duce bagajul amintirilor eterne în spate, și pentru o viață. Demonii m-au invadat, ai unei vechi iubiri, pe care n-am curajul să o sting.

Cine era străinul de la masă? Străinul din așternuturi? Străinul din dreapta ta sau străinul al cărui glas îți răsuna în vis? Străinul pe care ți-ai dorit atât de mult să-l întâlnești, să-l ai și să te bucuri de el în astă viață?

Curând am înțeles că timpul nu așteaptă, și ceea ce nu trăim la timp, oricât de mult am vrea, nu trăim niciodată.

Așa a fost și băiatul meu, doar o zi trecătoare de vară. Pe care n-am avut curajul să o trăiesc, știind că era ultima dată.

Timpul dă legimitate existenței noastre. 

Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal. 

Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.

Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră. 

Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția. 

Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup. 

Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?

Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește. 

Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.

Cred ,că nu întâmplător  am ajuns într-o zonă izolată pe malul Siretului .

M-am legat de acel loc ,care în timp a devenit oaza mea de liniște și pace ,

și  mișcare fizică ,a-și spune!...Sătulă de inactivitate ,de spectator t.v. de zgomot ,

de muzica modernă pe care nu o înțeleg ,ce -mi pătrunde din vecini propietari

tineri  dornici de distracții Toată viața am fost activă .După orele de serviciu

mă ocupam cu lucru de mână ,activități  ce erau în vogă pe atunci ;goblenuri ,

garnituri de macrame cu modele iscusite ,obiecte  croșetate ,de la rochii ,

costume căciulițe ,mănuși ,fulare  și altele .Am făcut de toate și mai știu încă

dar cine să le poarte?.Lipsa de activitate ,mă înbolnăvește !...Noroc că am o bibliotecă

mare  și recitesc unele dintre cărți .Dar m--ar place să mă ocup de o grădină .

Dar unde pe terasa blocului? Am ajuns în zona Siretului  și am văzut o căsuță

pe un maidan  înconjurară de moluz și năpădită de buruieni , se vedea că-i  părăsită

de ceva vreme .Am întrebat vecinii  .

   -  A cui este căsuța asta ?

   - E aproape abandonată

   - Unde  îl găsesc  pe propietar?

   - Cred  că la barul de pe mal .E pescar ,și ca toți  pescarii ,când nu-s  la toană sunt la cârciumă 

Găsesc  ce caut . Un bărbat  vonic  și simpatic se ridică de la masă curios , de ce îl caut !...

Dle  Badiu  am auzit că  vinzi  casa din maidan?  Badiu stă puțin pe gânduri  și întreabă

    -Sunteți  rudă  cu  cumpărătorul  lui  Moraru?

    - Da și mi-ar  place să fiu  vecin cu el .

    -Știți , că eu am vrut să o vând  mai demult ,dar  ffnd așa  izolată  și înconjurată de 

gunoaie ,nu a înteresat pe nimeni .

    -Acum  eși hotărât? .Batem  palma?

    -Da, nu am mai fost demult acolo ,eu am un container, acolo ,zice el  arătându-mi cu 

mâna  ceva mai încolo .

     - Renunț  la ea ,acolo e mult de muncă ...

     - Și cât vrei pe ea ?

     -Nu cred că  cer  prea mult ,dacă zic  cinzeci de mii !

     -Uite ,zic și eu ca tine .Bine?

    -Ai ceva în ea?

    - Tot ce e acolo ,e de aruncat .Restul  l-am dus la baracă .

    - Atunci ,ai o cheie ?

   - Nu  ușa e legată  cu o sârmă .

   - Bine  mâine  vin cu banii ,facem o chitanță  de mână ,

știu că nici tu nu ai acte  și afacerea e gata .                                                               

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...

7. Păpușile vii

Gabriel se îndreptă spre camera de gardă fără să îi mai arunce vreo vorbă Iuliei. Aceasta rămase tăcută câteva clipe în ușa clădirii din care tocmai ieșiseră amândoi, privind lung în urma doctorului. Apoi se îndreptă spre poarta spitalului. Doctorul intră în camera de gardă și începu să caute înfrigurat printre dosarele bolnavelor. Era hotărât să nu mai amâne întâlnirea cu cealaltă Iulie, bolnava din salonul-debara. În sfârșit găsi dosarul căutat și începu să-l parcurgă forțându-se să nu sară peste rândurile care nu păreau relevante. De fapt întregul dosar conținea doar două file pe care le citi și reciti încercând să înțeleagă de ce nu era înscris un diagnostic și nicio schemă de tratament. Dosarul era întocmit chiar de asistenta șefă, Doamna. Doamna notase pe prima filă întâmplarea din acea zi ploioasă de noiembrie când o găsise pe Iulia abandonată la poarta spitalului, iar pe a doua filă erau descrise deviațiile de comportament constatate tot de ea cu ocazia internării. Niciun medic nu părea să o fi consultat. Sau cel puțin din dosar nu rezulta acest fapt. În dosar nu era nicio referire la mâinile bandajate. Își aduse aminte că și Iulia avea un bandaj la mâna stângă, dar încercă să alunge din mintea sa această potrivire care se adăuga la potrivirea de nume și, după cum spusese chiar Iulia, la asemănarea fizică. Puse dosarul la locul lui și se îndreptă spre studioul pe care-l ocupa. În drum spre pavilionul central se gândi dacă nu cumva o va găsi pe Iulia în camera lui, așteptându-l. Deschise ușa și duse mâna spre întrerupător. Îl încercă o clipă de îndoială, apoi ridică comutatorul. Camera era goală. Se dezbrăcă de halat și își puse un trening gros peste care îmbrăcă paltonul. Era hotărât, dacă va fi nevoie, să o aștepte pe Iulia până ce aceasta va apărea în salonul-debara. Era o noapte nefiresc de senină, cuprinsă de o liniște profundă cum rar se întâmplă pe valea Oltului în plină iarnă. Ridică privirea. Lumina becurilor arunca asupra cerului un gri în care strălucirea stelelor pălea vizibil. Părăsi poteca săpată în zăpadă către un colț neluminat al curții. Ridică din nou ochii. Un strat negru profund pornea din fața lui spre înalturi până la bolta presărată cu lumini puternic strălucitoare care aruncau în jurul lor un albastru abia perceptibil. Închise câteva clipe ochii parcă pentru a-i feri de această geometrie de lumini, apoi îi deschise din nou încercând să izoleze în puzderia de stele semnele constelațiilor cunoscute. Stelele mai luminoase erau înconjurate din belșug de nori de praf strălucitor din care plecau dâre de lumină spre orizont pierzându-se în întuneric. Privirea îi era furată de aceste dâre de lumină a căror existență fugară năștea urme de compasiune. Se pomeni vorbind de unul singur.

— Ce poate fi mai tragic decât să vezi în aceeași secundă nașterea și moartea?

Atunci când vorbim cu noi înșine, într-o noapte sticloasă de iarnă, nu aștepți să primești replica cerului, deși ar fi binevenită. O pală de vânt se porni din senin și concertul ramurilor din arborii înghețați se revitaliză acoperind scârțăitul zăpezii sub pașii unei umbre care se apropia din spatele lui. Fulgi mari începură să cadă de pe crengile în mișcare stropind hainele celor doi cu pete de alb. Gabriel întoarse capul. În fața lui, fata părea o zână culeasă în anii prunciei din cărțile de basme. Ochii aproape căutau coperțile de pe care zâna albă tocmai s-a desprins pentru a deveni o statuie de gheață menită să-i taie calea.

— În secunda de care vorbești, pe pământ au dispărut zece generații de oameni.

— Da, probabil în urmă cu sute de ani.

— Ochii tăi întorc în univers lumina pe care o primesc de la aceste stele îndepărtate și peste alte sute de ani altcineva privind aceeași stea îți va putea citi gândul de acum.

— Dacă am putea descifra informațiile care dăinuiesc în lumina stelelor ne-am putea afla strămoșii. Am putea recepta gândurile din privirile lor.

— Cu sute de ani în urmă, chiar aici unde stai tu, a căzut un soldat. Ultima privire a îndreptat-o spre cer. Pe ochii tăi poate cade acum gândul lui. Doctore, poți să-i simți ființa? Poți să-i înțelegi gândul?

— Privirea lui este suferință.

— Întoarce-te în timp. Lasă-te în voia timpului. Lasă lumina să-ți inunde mintea.

— Îi caut sufletul. Trupul meu poate primi sufletul său rătăcitor.

Din înaltul cerului fără de sfârșit, dintre milioanele de raze care fulgerau pământul o rază singură găsi calea deschisă spre mintea lui Gabriel.

— Simți? adăugă ea fără pic de inflexiune în glas.

— Era rănit?

— Brațul lui sângera.

— Cineva puternic l-a ridicat și l-a ascuns. Nu a murit?

— Nu a murit.

— Repetă mereu un nume.

— Spune, doctore! Spune!

— „Iulia”! Da! Spune mereu „Iulia”! Cine este acest soldat?

— Baronul Aaron von Pieler. Un soldat austriac rănit în luptele cu turcii chiar aici.

Nori plumburii coborâră dinspre munți peste valea Oltului mușcând cu nesaț din strălucirea cerului. Pete mari de negură se presărau peste zăpadă murdărind albul strălucitor. Gabriel își desprinse privirea din înaltul cerului și se întoarse. În jurul lui întreg spațiul părea o gaură de întuneric. Ochiul înregistră fugar o imagine marginală, părând că o umbră înconjurată de un nimb alb se topea în negrul unei nebuloase ce înghițea luciul zăpezii.

Se îndreptă spre primul con de lumină din curte după care urmă drumul care ducea spre salonul-debara. La fel ca în prima seară, ușa se balansa purtată de vântul care se întețise simțitor. Cu spatele la ușă, o tânără era așezată la masă părând că citește liniștită o carte. Din pragul ușii, Gabriel încercă să-și facă simțită prezența.

— Domnișoara Iulia?

Tânăra se întoarse și aruncă o privire rece spre vizitatorul nocturn.

— Da. Sunt Iulia. Ce doriți?

— Sunt doctorul Gabriel. De azi sunteți pacienta mea.

— Atunci veniți mâine doctore. În halat alb, așa cum umblă doctorii.

Doctorul Gabriel nu reacționă în niciun fel la cuvintele Iuliei. Pătrunse în încăpere și întinse mâna spre cartea Iuliei. Brusc Iulia aruncă cartea și dintr-un salt se ghemui într-un colț întunecat al debaralei, după care strigătele ei dezlânate străpunseră noaptea. Gabriel rămase nemișcat câteva clipe încercând să găsească o soluție pentru a liniști pacienta. Din spatele lui apăru brusc, agitându-şi bastonul, tanti Crina.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Se apropie de Iulia și o cuprinse în brațe. O duse spre pat. Gabriel mai reuși să observe tremuratul puternic al fetei înainte de a se retrage în curte spre nu a înrăutăți lucrurile.

Focul arunca umbre schimbătoare pe pereții camerei. Lumânările pâlpâiau născând dâre de fum care luau și ele calea spre deschizătura aflată deasupra căminului. Cele două femei stăteau pe canapeaua veche privind spre flăcările jucăușe. Două ființe stăpâne peste misterul acestui loc se retrăgeau deseori aici pentru a-și alina suferințele.

— Nu-ți fie teamă. Nimeni nu te va mai răni.

— Bărbații sunt copii răi. Ei nu știu să se joace cu păpușile. Nu văd că suntem păpuși vii?

— Sunt și bărbați care ar vrea să te iubească.

— Crezi? Dar ei ne rănesc când ne iubesc.

— Uită bărbații aceia. Nu toți sunt la fel.

— Mi-au ars brațul, dar mai tare m-a durut iubirea lor.

— Gabriel este altfel. O să vezi. El poate iubi cu sufletul.

— Crezi că poate iubi o femeie ca mine?

— Închipuie-ţi că tu ești eu și eu sunt tu.

 Cele două femei schimbară locurile pentru a da mai multă credibilitate acestei substituiri de persoane. Dialogul continua, două voci aproape identice schimbau cuvintele cu nonșalanța pe care ți-o poate oferi doar un suflet deschis, sincer. Substituirea fizică și de spirit odată înfăptuită, vorbele curgeau în același ton liniștitor.

— Ai făcut dragoste cu Gabriel?

— Da!

— Și nu te-a lovit? Nu i-a chemat și pe ceilalți?

— Nu. A fost chiar plăcut. M-am simțit ca o păpușă vie în mâinile lui.

— Crezi că ar putea să mă iubească și pe mine?

— Știu că te iubește. Primește-l în brațele tale și te vei convinge singură. După ce am făcut dragoste am fost în camera lui. Nu s-a atins de mine. M-a lăsat să-l iubesc în somn așa cum mi-a plăcut mie.

— Poate așa aș putea iubi și eu pe cineva. În somn. Mai povestește-mi. Spune­mi despre Iulia și despre baron. Ei s-au iubit oare aici, pe această canapea?

— Am caietul la mine.

— Atunci citește. Așa-i că avea și ea o cruce pe braț?

Una dintre femei se ridică și se îndreptă spre jilțul de lângă foc ținând un caiet în mână, iar cealaltă, înfășurată în haina de blană, se așeză chiar la picioarele ei cuibărindu-și spatele în poala primitoare. Două personaje ale aceleiași ființe pictate pe aceeași pânză își căutau chipurile în lumina vie a focului. Ochii, de un albastru clar, primeau săgețile de scânteieri născute din furia lemnelor lovite de flăcări. Un zâmbet de fericire se instală pe chipul celei ce aștepta ca întreaga-i ființă să se contopească cu Iulia din povestea baronului. Un foșnet de pagini, întoarse una câte una, îi provocară fiori de căldură pe întreg spatele, corpul întreg primind ca pe un preludiu căutarea poveștii ce îi va mistui întreaga energie dornică de a se revărsa în iubire. Vorbele umplură camera acompaniate de muzica focului.

Tovarășii mei de arme, amețiți de băutură, aprinseră torțe și începuseră să mă caute. Se împiedicau de leșurile ce încă sângerau pe zăpada murdară și înjurau cu năduf făcându-i pe toți turcii păgâni. În acel moment, cuvântul „păgân” mă făcu pentru prima dată să mă rușinez. Am ascultat de atâtea ori predicile preoților noștri stigmatizând ființe lăsate de Dumnezeu, sau nu, nu de Dumnezeul meu, ci de Dumnezeul lor. Odată cu venirea dimineții păgânii întru Domnu’ vor fi aruncați în apele Oltului în vreme ce creștinii vor avea parte de îmbrățișarea primitoare a pământului stropit cu rugăciunile preotului. Dar acum cuvântul „păgân” nu mai avea pentru mine nicio semnificație religioasă. Simțeam moartea din jurul meu ca pe propria-mi moarte și știam că în moarte nu există credincioși sau necredincioși. Există doar tăcere. O tăcere infinită ce aparține obiectelor așa cum arătau sutele de cadavre presărate peste tot. Obiecte nefolositoare care nu ar mai fi trebuit să trezească în mintea omului decât compasiune și dorința de iertare. În ochii văduviți de privire al fiecărui trup, sigur se strecurase o ultimă imagine de trăire înfrumusețată de un chip drag. Dacă aș putea citi acea ultimă sclipire a ochilor înainte ca întunericul să absoarbă scânteierea gândului, mintea mea ar fi putut călători în spațiu și în timp explorând lumi necunoscute. Torțele se apropiau amenințător de locul în care mă găseam împreună cu cei doi săteni. Simțeam că venirea soldaților putea fi un pericol pentru cei doi și nu înțelegeam calmul cu care continuau să privească spre torțele de lumină ce înaintau haotic spre noi. Bărbatul continua să-mi adreseze îndemnuri prin care să mă facă să-i părăsesc, dar eu continuam să mângâi fața tinerei femei cu frica de a nu lăsa grimasa de nebunie să-i alunge frumusețea chipului. Într-un târziu bărbatul îndepărtă câteva crengi ale unui stufăriș și o gaură neagră se căscă în fața noastră. Mă traseră înăuntru. Fata mă ținea strâns de mână conducându-mă. Vocile soldaților se pierdură acoperite de vuietul apei ce părea că se zbate undeva deasupra noastră. Eram într-un tunel și după un drum nu prea lung aerul împrospătat de umezeala râului îmi umplu plăcut plămânii. O scânteie și, una câte una, lumânările din candelabru se aprinseră alungând întunericul. Apoi un izvor de flăcări se ivi într-un cămin săpat parcă într-o stâncă ce închidea camera pe o parte. Eram din nou în locul în care fusesem adus când căzusem rănit. Acum înțelegeam de ce fata plecase cu mine în prag de seară. Știa că nu se va întoarce la casa de la marginea pădurii, că va înnopta din nou în această peșteră. Eram convins că este o peșteră ascunsă pe malul Oltului. Ceea ce sigur nu știa femeia era că bărbatul acesta străin pe care se pregătise să-l înapoieze tovarășilor lui, își va goli sufletul de trecut și de un posibil viitor pentru a se hrăni cu zâmbetul ei fermecător chiar dacă va fi doar pentru o noapte. Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.

— Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Lumânările își risipiră puterile, ceara curgând abundent pe pardoseala din piatră, iar întunericul începu să cucerească întregul spațiu. Când bărbatul ne-a trezit, eram îmbrățișați. Nu știu dacă ne-am iubit în acea noapte, dar știu că femeia avea în ochi strălucirea fericirii. Am ieșit pe furiș din ascunzătoare. În fața noastră, un spectacol oribil ar fi îngrozit pe oricine, dar se pare că sentimentele dispar cu desăvârșire la oamenii cuprinși de frenezia propriilor furii. Cadavrele erau golite de sânge în găleți care erau apoi revărsate peste zidul turnului care începu să întoarcă roșiatic razele prietenoase ale soarelui de dimineață.

Femeia se opri din citit. Locul vorbelor fu repede înlocuit de respirația regulată a tinerei ce-și rezemase capul în poalele sale. O cuprinse ușor și o așeză din nou pe divan, învelind-o cu haina de blană. Luă caietul și dispăru în întunericul tunelului.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Tüsszentés bajnokság

Hölgyeim és uraim, ma egy látványos esemény szervezői vagyunk, mindenkivel találkoztunk Ulánbátorban, Mongólia legszebb városában, amely úgy döntött, hogy idén egy kicsit rendhagyó bajnokságot rendez, a nemzetközi tüsszentésről van szó. bajnokság. A világ minden tájáról gyűltek össze versenyzők, hogy megmutassák, hogy tudnak, van tehetségük, és tudják, hogyan kell azt használni. Minden további nélkül kezdjük!

Az 1. versenyző tüsszentésre készül, belélegzik-kilélegzi, belélegzi-kilélegzi és tüsszent! Mamulica... igen, micsoda tüsszögés, hallatszott a stadion felénél. Bravó!

A 2-es számú versenyző borsot szippantott az aranykupakos sótartóból, orrán patakzott a könnye, van egy olyan érzésem, hogy valami rendkívül dallamos lesz. És tüsszents...! Olyan erősen tüsszentett, hogy nem is lehetett hallani... még a macskák is erősebben tüsszentenek... még gyakorolni kell...

A 3. számú versenyző szintén profi búvár, és tudja, mennyi ideig kell visszatartania a lélegzetét, hogy tökéletesen tüsszentsen. Arra készülünk, hogy meghallgatjuk őt. Kibontakozik. És ez egy ragyogó tüsszentés. Nagyon jó! Még a szomszédos Mongólia síkságon is hallották...

A 4-es versenyző azt állítja, hogy a vérében van tüsszögés. Kisgyerekként parlagfűtől, gyümölcsfától tüsszentett, idővel szakértővé vált. Most már ő is tüsszent. Ezúttal is micsoda tüsszentés... egy műhold észlelte, amely internetet biztosít a Föld bolygón.

Már haladunk előre!

Az 5-ös versenyszámban vannak erre szakosodott tanulmányok. Egyedül is gyakorolt úgy, hogy esküvőkön, szabadtéri bulikon, születésnapokon, újévkor a barátokkal és így tovább... Indul, készül, tüsszent... tökéletes 10! Ezúttal egy műhold vette a Holdról. Morgan Freeman asztrofizikai története az Univerzumban a hangok terjedését megakadályozó oxigénmolekulákkal nem igazán értelmezhető ebben a versenyben.

A következő versenyzőknek sikerült még jobban lenyűgözniük minket az előállított hangok intenzitásával. Volt, aki olyan hangosan tüsszentett, hogy a hangot a Vénusz és a Merkúr műholdjai is vették. Az ilyen szakemberek az életben csak egyszer tudnak örömet szerezni kemény munkájuk eredményével.

A meghallgatott és értékelt 1000 jelentkező közül csak egy nyerte el a fődíjat, nevezetesen egy tóparti házat a Maldív-szigeteken és egy korszerű epilátort. A győztes norvég származású, és ihletforrás mindazok számára, akik részt kívánnak venni egy ilyen bajnokságon, és edzenek! Gratulálunk!