Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 11. Consultația

 

11. Consultația

 

Dragă doctore Gabriel,

 

Știu sigur că încă din prima zi ai dorit cu ardoare să ai o astfel de pacientă. Iulia, pacienta din salonul-debara, va fi pacienta ta dar, în același timp, trebuie să știi că Iulia a fost și pacienta mea. Este adevărat, nu sunt medic, nu am competențele necesare, dar întâmplarea a făcut să cunosc un caz similar, petrecut cu mult timp înainte chiar în aceste locuri. Este vorba de baronul Aaron von Pieler rămas pe aceste meleaguri după bătălia cu turcii din 1493. El s-a îndrăgostit de o săteancă din Lazaret care suferea de o boală mintală moștenită. Prin dragoste și răbdare a reușit să aducă lumină pe fața Iuliei – nu este o invenție, numele ei era Iulia – și au avut și un copil care nu a mai moștenit tarele mamei sale. Sunt convins că nu o să mă crezi, dar te invit să mergi până la prima casă din marginea satului unde am locuit eu. Aici, într-un scrin vechi, am găsit caietul cu însemnările baronului. Vei găsi notițele sale pe care sunt convinsă că le vei aprecia ca pe o experiență ce merită studiată. Atunci când va veni vremea, când zâmbetul va înflori pe chipul ei redându-i frumusețea pe care o ascunde de atâta vreme, vei putea să te muți cu ea în acea casă. Îmi doresc din toată inima ca acest moment să vină cât mai curând. Până atunci, te rog să ai în vedere că nu tot ceea ce vezi este adevărat și nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Să ai grijă de câinele meu, Pufi.

                                                            Cu drag, Iulia

Gabriel lăsă hârtia să cadă la marginea patului și stinse veioza așezată pe noptiera veche. Simțea o oboseală extrem de puternică și aproape că citise scrisoarea fără a reuși să-i pătrundă întreg conținutul. Acum nu-și dorea decât să doarmă. Un somn adânc care să-l ducă în zorii zilei următoare spre acel doctor care visase dintotdeauna să fie. De această dată va intra în salonul-debara așa cum se cuvine. În halat alb, cu dosarul pacientei în mână. Somnul îl cuprinse aproape instantaneu. Nu același lucru se petrecea în casa din marginea satului. Iulia, așezată la fereastra camerei ce dădea spre pădure, privea întunericul cerului străpuns de săgețile de lumină ale astrelor nopții. Ca de fiecare dată când viața ei trecea prin momente de cumpănă, nu se putea opri să nu rememoreze amintirile din acele zile când drumul unei copilării liniștite, alături de părinții ei, se curmase. Primele secvențe care îi stăruiau în minte erau legate de acea ușă masivă care o ținea prizonieră în casă, dependentă de cei mari. Ori de câte ori plecau în oraș cobora în fugă scările de la etajul clădirii și se năpustea asupra ușii ce dădea în stradă. Impasibilă, masiva ușă de lemn refuza să dea ascultare eforturilor mânuțelor ei, iar lacrimile se grăbeau să-i inunde obrazul.

— Mamă, eu de ce nu pot să o deschid?

Mama o mângâia pe păr și îi ștergea lacrimile.

— O să vină și ziua aceea, draga mea. Doar nu vrei să te dai bătută.

— Niciodată, mamă. Doar că vreau să fiu și eu mare și puternică. La fel ca voi. Să plec singură în oraș.

— Ei, vezi! Asta nu o să se întâmple prea curând!

La ieșirea din curte, la marginea șoselei, era cocoțată pe un stâlp o oglindă rotundă destul de mare.

— Mamă, de ce este oglinda aici?

— Pentru șoferii care ies din curte, să poată vedea dacă șoseaua este liberă.

Cum intrai în curtea casei cu etaj, apartamentul lor era la capătul scărilor. În față era un alt apartament ce părea nelocuit. Încă nu mergea la școală și deseori stătea la geamul camerei privind strada largă. După o furtună violentă observase că oglinda așezată chiar în fața porții se strâmbase spre etaj. Parcă o invita să privească și ea dacă drumul este liber. Aduse un scaun și se aplecă mai mult pe fereastră. Se retrase speriată. În oglindă își văzuse propriul chip, dar fața ei era urâțită. Se repezise spre oglinda din hol și răsuflă ușurată. Urechile, nasul, ochii, toate erau la locul lor, pe o față rotundă încoronată de un păr ciufulit pe care refuza să-l pieptene. Se furișase din nou la fereastră, apropiindu-se cu teamă de poziția în care își văzuse chipul. Fața schimonosită era acolo, parcă o așteptase să revină. Ridică o mână și făcu un semn de salut. Oglinda îi răspunse cu același gest. Doar că i se păruse că între gestul ei și reflexia din oglindă trecuseră clipe bune. Plecase de la fereastră și zile întregi nu mai încercase să urmărească magia oglinzii. Aproape că uitase de întâmplare. Doar că, din acea zi, peretele ei parcă începuse să prindă viață. Se auzeau lovituri care păreau a o chema. Toate veneau din apartamentul vecin. Atunci a realizat că în oglindă nu era fața ei, ci chipul unei fetițe care stătea alături. Timp de o săptămână, zi de zi, stătuseră minute întregi făcându-și semne cu mâna. Se obișnuise și cu deformarea produsă de oglindă și începuse să observe că fața noii sale prietene nu se deosebea prea mult de a ei. Toate au luat sfârșit când tatăl ei a surprins-o privindu-și prietena. Amintirile ei erau vagi. A urmat o ceartă în casă, ceartă din care nu a reușit să înțeleagă mare lucru. Erau cuvinte noi pe care nu le auzise niciodată. Tot ce-și amintea era că a doua zi, cu lacrimi în ochi, mama ei îi împachetase lucrurile și că plecase împreună cu tatăl ei la bunicii din partea tatălui.

— Vei locui la bunici. La toamnă mergi acolo la școală. Noi vom veni în fiecare săptămână să te vedem.

Timp de o lună, părinții ei au venit și, de fiecare dată, o alintau mai mult ca niciodată. Dar simțea că parcă fiecare o făcea în felul lui. Între ei ceva se întâmplase. Apoi totul s-a prăbușit. O zi de sâmbătă, o așteptare nesfârșită fără ca mașina lor să poposească la poarta bunicilor. A urmat o noapte în care visele fuseseră atât de amestecate, de înfricoșătoare. Și mereu apărea acel chip, al fetiței de alături, de parcă viața ei ar fi depins de acea străină. Nu înțelegea, dar simțea că prezența ei stricase fericirea din familia ei. În sfârșit, venise și dimineața. O dimineață rece de început de septembrie. Era sigură că va găsi mașina în curte. Dar curtea era goală, iar bunica plângea înăbușit.

— Vino, fetița mea!

A înțeles că o mare nenorocire se abătuse asupra lor. Cu teamă și glasul stins, a întrebat:

— Mama, tata! Unde sunt?

Nu a primit un răspuns, dar știa deja.

— Sunt în cer, fetița mea.

Mai târziu, la înmormântare, a înțeles că în mașină, cu părinții ei, mai era o femeie. Sora geamănă a mamei. Nu știuse până atunci că mama ei are o soră.

În mijlocul camerei era un mic geamantan și o sacoșă. Iulia era pregătită să înceapă o nouă viață. Dar într-o zi se va întoarce aici, în Lazaret. De fapt, încă nu știa unde va pleca sau dacă va pleca cu adevărat. Oricum casa va rămâne liberă pentru Gabriel.

O nouă zi se revărsă cu un soare darnic peste micul sat de pe valea Oltului. Zilele începuseră să crească iar nămeții de zăpadă se străduiau să supraviețuiască sub ploaia de stropi aruncați de camioane de pe şoseaua națională. De culoare cenușie și pătați de mult negru, conurile de zăpadă se încăpățânau să păstreze atmosfera de iarnă. Forfota din spital era în continuă creștere. Doctorul Gabriel se așeză strategic lângă geamul care dădea spre curte încercând să nu atragă atenția asupra lui. Nu era sigur dacă confrații aflaseră că va avea și el o pacientă, fapt neobișnuit pentru un stagiar. La sfârșitul întâlnirii, când toți erau gata de plecare și discuțiile începuseră să se mute pe alte teme decât cele medicale, doctorița Zamfirescu ciocăni cu pixul în masă.

— Un moment, vă rog. Vreau să fac un anunț.

Medicii se întoarseră curioși spre directoare. Știau deja că frumoasa Iulia își luase un concediu fără plată pe o perioadă necunoscută și se întrebau ce ar mai fi putut interveni.

— Deși nu este uzual, am hotărât ca pacienta din salonul-debara să fie de astăzi în îngrijirea doctorului Gabriel. Îmi asum această hotărâre. Doctorul Gabriel va prezenta săptămânal un raport privind procedurile aplicate și rezultatele obținute.

Un murmur dezaprobator se făcu auzit în timp ce toate privirile îl căutau acum pe tânărul pe care nici măcar nu-l luaseră în seamă până atunci. Nu-i deranja că tânăra nu le este pacientă ci faptul că vor fi nevoiți să ia parte săptămânal la un studiu de caz care sigur va prelungi șederea lor în spital.

Biroul se goli treptat. Doar doctorul Gabriel rămase tăcut în dreptul geamului privind spre turn. La urma urmei nu este decât o pacientă, iar el va avea ocazia să arate ce a învățat. Îi reveni în minte visul. Visul pe care acum câteva zile era convins că îl avuseseră și cele două Iulii. Nu scria Iulia că dorea ca el să se mute în sat cu pacienta? Dar nu era obligat să-i urmeze sfatul. El avea propria cale și pacienta din salonul-debara era mult prea reală pentru a putea să apară în oglinda în care își căuta originile. Nu. Nu se va îndrăgosti de nimeni. Nicăieri în cursurile lui nu scria că dragostea este o metodă de tratament psihiatric. Totuși va merge să vadă caietul. O poveste scrisă cu sute de ani în urmă era cât se poate de ispititoare. Deși nu era convins că acel caiet și scrisul ar fi putut aparține unui nobil austriac. În ce limbă era scrierea? Cu ce caractere? Cum de Iulia putuse descifra scrisul?

Un tușit scurt rupse șirul de întrebări pe care Gabriel nu contenea să le formuleze. Pe ușa deschisă intrase Doamna cu un dosar în mână.

— Mergem, doctore?

Gabriel luă cartea pe care o avea în față și o urmă pe asistenta șefă. Intră în salonul debara la câteva momente în urma asistentei șefe, doar după ce aceasta îi făcu semn. Iulia era așezată la masă. În fața ei era cartea lui Rousseau, Emile ou de l’education, o ediție în limba franceză, și un caiet. Probabil acel caiet misterios al cărui conținut era greu de descifrat. Iulia era într-o stare de așteptare pasivă, cu capul ușor întors într-o parte forțând o poziție complet incomodă. Bărbia tremura ușor. Cu puțin timp înainte, asistenta șefă o atenționase de vizita doctorului.

— Domnișoară Iulia, doctorul Gabriel ar dori să stea de vorbă cu dumneata. Vrei să-l primești?

— De ce nu citește caietul? Pot să-i dau caietul.

— Sigur va citi și caietul. Dar doctorul Gabriel este doctorul tău curant. Regulile impun să aibă din când în când discuții cu dumneata.

Iulia nu răspunse. Se ridică din pat și se așeză la masă, în așteptare. Evită să privească spre ușa pe care va intra doctorul.

— Bună ziua. Pot să mă așez?

Iulia nu răspunse, continuând să privească spre un colț al camerei. Pe o parte a gâtului o ieșitură devoala poziția anormală a capului. Cât de simplu ar fi dacă ar putea examina biochimia creierului Iuliei, dacă comportamentul ei ar putea fi înlăturat cum extirpi o tumoare ce a invadat corpul! Boala Iuliei ar putea fi rezultatul unui conflict interior care se manifestă permanent între dorință și apărarea de dorință. Iar el va trebui să radiografieze conflictul încercând să se interpună în acest conflict. Iar în primă fază va trebui să-l intuiască. O boală mintală, fie ea moștenită sau nu, are o evoluţie puternic influențată de factorul sociocultural. Iată de ce investigația lui era practic lipsită de frontiere. Va avea o abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Dacă ar solicita o tomografie cerebrală, aceasta i-ar spune ce nu este în regulă cu creierul, nu ce probleme are mintea. Așa cum învățase la facultate, un motto al psihiatrului era sintetic cuprins în aserțiunea: “Domeniul minții și domeniul creierului au limbaje diferite. Psihiatrul trebuie să fie bilingv”. După ce va determina manifestarea descriptivă a bolii, încercând să identifice un model cu care Iulia este congruentă, va trebui să determine factorii de unicitate.

Gabriel trase un scaun și se așeză chiar în fața Iuliei. În clipele următoare va afla care va fi reacția pacientului față de clinician: deferentă sau rebelă. Întâmplarea îl ajutase să conceapă un prim experiment, de altfel cât se poate de simplu. Din mica bibliotecă pe care o purta mereu cu el, nu lipsea acelaşi volum care se găsea acum pe masa din salonul-debara: Emile ou de l’education. Puse cartea pe masă alături de cartea Iuliei, păstrând aceeași orientare a copertei. Luă aerul oficial al medicului în plin proces de investigație clinică.

— Cum vă numiți?

— Iulia.

— Numele de familie?

Nu obținu niciun răspuns.

— Prenumele mamei?

Din nou, tăcere. Doar buzele trădară un tremur intens. Gabriel continuă ca și cum ar fi primit toate răspunsurile dorite.

— Prenumele tatălui?

Urmări cu atenție reacția fetei. Fața ei reveni la normal, deci amintirea tatălui nu producea nicio reacție.

— Știți cumva numele de fată al mamei dumnea-voastră?

Se aștepta ca și această întrebare să rămână fără răspuns. Dar, brusc, Iulia întoarse capul spre Gabriel păstrând inclinația nefirească.

— Scrie. Scrie în caiet.

Iulia împinse caietul spre el.

— Vă dau voie să-l citiți.

Gabriel luă caietul și îl deschise chiar la prima pagină. Pe primul rând erau trei cuvinte cu spațieri generoase între ele. Pe al doilea patru cuvinte răspândite și ele aleator. Alăturate nu însemnau nimic. Întoarse pagina. Cam același algoritm era repetat și aici.

— Caietul este un jurnal intim al tău. Nu vreau să te rănesc descoperindu-ți cele mai intime gânduri.

Pacienta se întoarse brusc spre asistenta șefă.

— Unde este Iulia?

— A plecat în concediu. Se va întoarce.

— Trebuie să se întoarcă. Altfel nu pot să îmi împlinesc destinul.

— Care este destinul tău? reacționă imediat Doamna.

— Să am grijă de ea! Totul este scris în caiet, reluă pacienta.

Doctorul Gabriel se ridică de pe scaun și se aplecă spre masă punând mâna pe cartea Iuliei ca și când ar fi dorit să o ia. Instantaneu Iulia reacționă apucându-și cartea cu ambele mâini. Degetele lor se atinseră, iar tremurul începu să cuprindă corpul Iuliei. Își retrase speriată mâinile și se refugie în brațele Doamnei.

Doctorul și asistenta așteptară câteva clipe o izbucnire verbală din partea Iuliei, dar aceasta nu se produse. Iulia se lăsă moale în brațele asistentei care, surprinsă, aproape că o scăpă jos. O așezară pe pat. Tremurul corpului deveni mai intens transformându-se în convulsie iar ochii se pierdură lăsând fără viață fața pacientei. Doctorul Gabriel îi luă pulsul. Totul părea normal. Doctorul o întoarse pe partea stângă și privi ceasul. După o jumătate de minut convulsia încetă și Iulia intră într-un somn adânc.

— Aici nu mai avem nimic de făcut, spuse doctorul și ieși din salonul-debara urmat de asistenta șefă.

În cabinetul asistentelor, doctorul Gabriel făcu câteva însemnări în dosarul pacientei.

— Credeți că a fost o criză de epilepsie?

— În niciun caz. Corpul ei nu era rigid și criza nu a debutat cu convulsii. I se va scoate treptat baclofenul.
Doamna reveni în salonul Iuliei. Luă caietul și începu să-l cerceteze filă cu filă. Căuta cu înfrigurare cuvinte care să facă legătura cu povestea asistentei. În sfârșit, cercetările ei dădură roade. Pe pagini diferite apărură cuvintele: „tenis”, „viol” și „cruce”.


Category: Prose

All author's poems: Craciunas Silviu poezii.online Lazaret - Dincolo de zid   (roman foileton) 11. Consultația

Craciunas,roman,Lazaret,iubire,iertare

Date of posting: 16 июня

Views: 290

Log in and comment!

Poems in the same category

Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...


Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.
Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut.
O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o scot, astfel încât brațele să-mi redevină aripi.
De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.
Stiu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă.
N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearceaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearceaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel de sală de cinema, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri.
Am crezut că tipul de pe cearceaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut.
De-abia când pe ecranul din fața mea, a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
- Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar!
O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!

More ...

MAKTUB

Viața e un joc imprevizibil. Si nimeni din noi... niciodata  nu va fi pregătit de careva schimbări în el. Au avut loc evenimente bune sau... foarte bune. Iar nucleul lor este iubirea. Toate se fac din iubire. Pentru că ne este menit să iubim ( părinții, rudele, prietenii... o persoana care ne este străină, dar... totodată atât de aproape sufletului nostru) și desigur... să fim iubiți. Cine nu dorește să fie iubit? Să fie sensul vieții cuiva? Iar în momentul când suntem răsplătiți cu aceeași monedă, suntem cei mai bogați. Pentru că iubirea este la fel de scumpă ca și viata. Si, deci nu o poți cumpăra cu bani. Iar de fericire... putem mișca până și munții din loc, ceea ce ne părea anterior imposibil.

     Fiind în anii adolecentini ( cei mai dulci ani), riscul de a ne îndrăgosti  este cel mai mare. Suntem atrași de o persoană ( cea mai cea mai), iar în momentul când ea este prin preajmă fie inima ți se zbate atât de tare vrea să îți sară din piept... fie se oprește pe câteva secunde. Uneori stăpânul sufletului nostru va fi atras de noi ca un magnet,alteori... ne va respinge.. Si, haideți să recunoaștem că prima variantă ne este mai mult pe plac.

     Viața monotonă de cândva, astăzi îți va părea una multicoloră. Si uite se întâmplă și marea minune și uneori persoana care ne-a căzut tronc inimii, singură face un pas. Vom fi atât de fericiți. Sângele va alerga nebun prin vene, schimbându-le culoarea ( din gri în roșu). Si deci, planul nostru săptămânal se va modifica. Deși pe noi personal, deloc nu ne întristează chestia dată.

Spre mirarea noastră, vom fi mai activi, mai atenți, mai energici. Iar pe plan profesional, indiferent ce ar fi: studii, job, proiecte) ne va merge bine. Aș putea spune chiar foarte bine. Vom fi atât de fericiți. Iar în momentele când nimic nu îți merge, apare ea... și iarăși ești plin de forțe... și rezolvi absolut toate problemele... cu atâta ușurință. Fără ea, absolut totul ar merge prost, îți zici mereu. Si îi mulțumești și lui Dumnezeu pentru acest cadou, pentru această schimbare în viață. O schimbare radicală- care te favorizează... te face fericit(ă).

     Zi de zi... ne vom gândi la viața noastră. Zi de zi... ne vom gândi la ea... la persoana ce ne-a luminat viața, ne-a luminat calea. Si îi mulțumim Domnului... cu ochii înlăcrimați.

     Vei fi nespus de fericit(ă). Te vei simți atât de bine cu el- sufletul tău geamăn ( după cum îți place să îi zici). Vor trece zile, vor trece luni... uneori ani. Si te vei  trezi ținând-o de mână... tot pe persoana ce o cunoscusei ceva timp în urmă... la care visai zi și noapte.

     Vei fi atat de fericit(a) alaturi de ea. Vei dori sa iti petreci tot restul vietii tale cu ea, considerand-o destinul tau. Vei fi sigur de fapt, ca iti vei trai absolut tot restul vietii alaturi de ea.

     Dar de fapt... viata nu e chiar asa cum am dori noi. Uneori " sufletul- pereche" nu e chiar acel suflet pereche. Vor fi  doar niste trenuri, care la un moment dat vor fi nevoiti sa paraseasca peronul si sa isi urmeze drumul. Vor fi nevoiti, chiar de vor incerca sa se retina. Unii din ei,chiar si peste ani vor intoarce capul in urma privind trecutul... amintindu-si de tine. Doar de tine.

     Sufletul tau va primi atatea lovituri de cutit... apoi va sangera... pic cu pic... pe amintirile fericite din viata ta... cele mai fericite. Vei fi slabit... fara forte. Si mereu iti vei aduce amite de persoana ce te-a invatat sa "zbori" pana la stele.

     Iti vei gasi un nou hobby in care " EA" .... nu exista.  Si vei munci. Vei munci mult. Foarte mult. Doar ca sa o uiti. Pentru ca mai e prezenta in gandurile  si visele tale. Pentru ca ii simti lipsa. Pentru ca mai ai nevoie de sustinerea ei. O vreai prezenta  in viata ta, dar... te opresti " No No Noooo. Nu trebuie. nu mai am nevoie de ea. Am uitat-o". 

     Si continui sa muncesti. Vei avea o zi  arhi-incarcata ce treptat te va face sa o " uiti". Si uite asa se vor scurge ore... zile... saptamani... luni... ani. Ne vom declara " fericiti". Iar la prima vedere iti va parea ca iubirea a parasit taramul si esti bine mersi. Dar de fapt, lucrurile stau putin altfel. Prezenta ei in viata ta va demonstra contrariul. Si va fi de ajuns doar de o singura privire ca sa-ti faca stomacul " ghem"... inima-un vulcan...gata sa erupa.

More ...

Surprizele din apartamentul nou în norvegiană

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

Overraskelsene i den nye leiligheten

 

Etter å ha flyttet til den nye leiligheten, mer presist tatt med seg alle eiendelene sine, begynte Cecilia å oppdage flere og mer unaturlige ting. For eksempel flyttet han møbler og på et tidspunkt hørte han et knirk i veggen. Cecilia ble fascinert og banket litt på veggen med neglen, gipsen løsnet på et sekund og avslørte et vakkert hull i veggen. Så våre hardtarbeidende og dedikerte byggherrer dekker hullene med klar tape som de påfører kalk. Det ville være mildt sagt merkelig, vi bør også si at det er arbeid som bare gjøres av verdens øyne. I tilfelle jordskjelv eller noe, hva gjør vi med slike vegger? De faller på leietakerne før de kan rømme fra leiligheten.

Så ville han ta med seg klutene på badet, hva annet kunne han finne på badet, en dobbel Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i nesten perfekt stand. Det er ingen måte det er spiselig lenger, men det ser utrolig godt ut. Det er også emballasje fra cordon bleu, eplepai fra Hornbach, østerriksk skinke (den beste skinken for byggherrer), Martinel-pølser, det ser ut til at folk foretrekker tysk kvalitet i maten de spiser, det er bare en observasjon.

Men disse nettstedsingeniørene er litt søvnige, fordi de glemte sine mekaniske blyanter, notatbøker, jeg vet ikke hvor mange penner rundt i huset. Det passer Cecilia, det vil tjene henne veldig godt å sette karakterene fire og to, for det er alt hennes hjerte tillater. Den som klarer å få en sjuer på testene hennes kan virkelig litt engelsk. Men han tror ikke det blir vanskelig, han mener innsatsen må komme fra begge kanter, ikke bare den ene gir, den andre mottar. I tillegg mener hun at det letter læringen veldig bra, men hun er litt usikker på denne evnen hennes, hun ønsker å overbevise seg selv ved å lese barneprøvene. Det ser kaldt ut, men inni skjuler det seg et varmt, følsomt, til og med barnslig hjerte. Av for mye lyst til å være barn blir hun ikke lei seg, hun ler til og med når hun ser bordet i stua, det samme gamle bordet fra besteforeldrenes leilighet. Hvor skriblet, tegnet med fargestifter, fargeblyanter, akvareller forble hun fra tiden da sønnen var rundt 2-3 år gammel. Når han pakker ut ser han fargeleggingsbøkene fra tidligere år, han ser hvor klønete, men bedårende, han farget hver karakter, hvert hus, hver detalj i bildene, hvor godt han ble til å fargelegge underveis. Han utelater heller ikke kortene med meldinger, som han fikk da han var eldre, for rundt 5 år siden. Det var setninger som han skulle ha fullført, som: "Hvis jeg hadde en blomst, ville jeg gitt den til henne...", Hvis jeg skulle takke mamma, ville jeg gjort det fordi..." korte tekster av takknemlighet, en julegave fra en tante.

Vakre minner, men overraskelsene i leiligheten stopper ikke, fortsetter de. Parkettgulvet knirker hver gang Cecilia tråkker på det. På lignende musikktoner knirker også dørene når du åpner dem. Skuffene faller ut av nattbordet, det eneste nattbordet på soverommet deres. Hva kan vi si om barnerommet? Alle eskene de oppbevarer lekene sine i blir slengt oppå hverandre, og det er også ubeskrivelig kaldt. I alle rommene er temperaturen middels, bare på rommet til sønnen er det uutholdelig kaldt. Vinduet hadde doble glass, men det ble ikke festet godt, det mangler også et lag med varmeisolasjon.

Cecilia varslet, hva skal hun gjøre med gutten sin som likevel stadig får bihulebetennelse og må forholde seg til nesen sin ganske ofte, fordi han ligner henne? Han bestilte en badekåpe med hette å ha på seg hele tiden, inkludert å sove.

Taklampen gir også et discolys, for det flimrer alltid, det er litt plagsomt å skrive, lese eller klippe tånegler, men som romlys er det bra som det er, foreløpig. I fremtiden vil hun kjøpe en lysekrone med et kjøligere lys fordi hun har en kirsebæruniform og ikke liker hvordan kirsebær ser ut i gult lys. Han liker lilla, på den annen side, og hvis lyset er blått, vil uniformen se lilla ut, noe han ville finne fascinerende, at det ville være en mye mer interessant, visuelt tiltalende uniform enn den han hadde vært vant til. lange år.

Som en oppsummering av alt constrictors klarte å gjøre frem til øyeblikket da Cecilia flyttet inn i leiligheten, var det mange overraskelser, og gjørme på gulvet i alle rom, matrester, glemte gjenstander, men det er en beboelig leilighet, den er varm nok, på noen rom fungerer TV, kjøleskap, internett, og vi håper de vil fortsette å fungere, det er ikke slutt, da vinden blåser i november, alt går i stykker, og leietakerne som får det ødelagt har skylden pga. ledningene er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en haug med tekniske detaljer som får oss til å krype, ikke gir mening, komplisere livene våre, og det ville være viktig å ha tilgang til alt så lenge de betaler fullt ut pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skal barnet få dårlige karakterer fordi han ikke var ferdig med studentoppgaven før to om morgenen, hvorfor skulle han ha ødelagt mat i kjøleskapet, fordi strømmen ikke er konstant, maten i kjøleskapet er tatt og stinker, barnet spiser det og trenger det for fritak fra skolen eller fra meditasjoner som det ikke kan presentere seg i den tilstanden det er i? Hvorfor skulle han måtte ta igjen de timene? Gikk de glipp av det med vilje? Gjorde han med vilje ikke det andre forventet at han skulle gjøre, eller hadde han ingen mulighet? Ja, det er best å fortelle oss hvem som søker å dømme andre som ikke har det. I dag er det å ikke ha likeverdige å ikke kunne.

Det er få som virkelig kan forstå, sitte og analysere situasjoner. De som ikke har, må ha samme sjanse til alt som de som har. Dette bør ikke bli et hinder. Hvis han ønsker å gi opptak til biologi og internett hans mislykkes, hvordan kan han konsultere spesialiserte avhandlinger? Foreldre skal ivareta barnets behov for kunnskap og oppfyllelse. Foreldre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med hvem som visste så godt hvordan de skulle sette opp alt i utgangspunktet. Cecilia, hvis du bryr deg om ditt barns fremtid, frarøv ham noen unnskyldninger (som beklager, anklager seg selv), forklaringer "for enkle kanskje" ikke fordøyd av noen, som han vil ende opp med å gi år og år senere. Gjør ham en tjeneste og flytt ham til en by med flere muligheter, ikke la ham bli sittende fast i situasjoner han vil ende opp med å angre på på et tidspunkt.

More ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 17. Scrisoarea

Gabriel închise caietul. În următoarele pagini obținute prin procedeul de lipire a cuvintelor a dat peste un text fără niciun înțeles. Trebuia să se mulțumească cu atât. Se simțea om deasupra oamenilor. Oare îl așezase pe el Dumnezeu la răscruci de vieți pentru a descifra soarta semenilor săi, pentru a aduce lumină acolo unde era întuneric? Era doar o întâmplare că ochii lui au văzut ceea ce prin voința divină a fost un secret pentru alți ochi? Adânc cuprins de emoția lecturii amintirilor Iuliei, nu se simțea în stare să pătrundă mai departe în gândurile lui în ceea ce o privește. Așa că închise ochii și căută în subconștientul lui o portiță spre o altă întâmplare din multele care i se deschiseseră de către creator. Copii, femei, bărbați încercau să-i acapareze atenția izvorând dintr-o memorie vizuală pe care și-o exersase încă de când privea picăturile de ploaie care cădeau din streașină și le individualiza după formă și mărime. Printre chipurile care defilau prin fața ochilor minții își făcu brusc apariția un mic clovn de lemn îmbrăcat într-o bluză albastră încheiată cu nasturi mari, albi. Se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin cameră. Vorbea singur căutând un eveniment din trecutul timpului.

Doamna! Asistenta șefă! Clovnul din fotografie. Dar unde încă? Unde?

Acea imagine nu apăruse pentru prima dată în fața lui doar în biroul asistentei șefe. Ea doar se revigorase în memoria lui peste o imagine existentă a cărei origine îi scăpase atunci și pe care încerca acum să o lege de o altă persoană. Brusc lucrurile se legară. Era o singură diferență. În urmă cu șase ani văzuse acel clovn din poza Doamnei. Doar că nu avea pe cap conul roșu. Să fie oare conul lipsă chiar conul aflat pe biroul asistentei șefe? Să fie oare acea studentă din Emirate care îi spusese că s-a născut în România, dar nu ştia româneşte, chiar fata Doamnei? Făcuseră schimb de adrese, deci nu trebuia decât să-i scrie și să aștepte. Era cea mai bună cale de a se desprinde pentru moment de impresiile puternice generate de amintirile Iuliei, ajutând mintea să aștepte sedimentarea acestora pentru a putea fi ulterior exploatate corespunzător în beneficiul tratamentului pacientei.

Începuse să scrie febril. Puse apoi scrisoarea în plic și se pregăti să-l închidă. În ultima clipă i se păru că amintirile fetei despre copilăria din România puteau fi umbrite de timp și poate ar fi necesar un impuls vizual pentru reîmprospătarea memoriei. Se hotărâ pe loc să trimită și fotografia. Va fi doar un împrumut. Adăugă la sfârșitul scrisorii:

Îți trimit și o fotografie pentru a te ajuta. Dacă nu te recunoști în ea te rog să o trimiți înapoi. Asistenta șefă nu mă va ierta dacă nu i-o înapoiez.

Se întoarse la spital și își continuă munca de detectiv sub acoperire subtilizând fotografia din cabinetul asistentei șefe.

A doua zi, tot spitalul fierbea. La raportul de gardă, asistenta șefă era răvășită. Abia șoptit, reuși să îndruge câteva cuvinte.

Aveam pe birou o fotografie cu fiica mea. Dimineață nu mai era la locul ei. Vă rog, dacă știți ceva, să-mi spuneți. O vreau înapoi. Nu este o glumă bună.

După un moment de tăcere în care medicii se priveau unii pe alții mirați, doctorul Gabriel rupse tăcerea:

Poate când s-a făcut curățenia, a căzut și a ajuns la gunoi. Sunt convins că o să fie găsită și vă veţi recupera fotografia.

Apoi adăugă mai încet:

Poate și fiica.

Doctorița Zamfirescu îl urmărise cu atenție. Învățase în cele câteva luni de când doctorul Gabriel venise la spital că nimic din ce era legat de persoana lui nu părea a fi întâmplător. În plus intuise foarte bine că doctorul mai adăugase ceva la ceea ce spuse doar pentru urechile lui.

Doctore Gabriel, vă rog să veniți câteva clipe în biroul meu.

O urmă pe doctorița Zamfirescu. Rămase în picioare. Parcă mai ieri intrase pentru prima oară în acest birou.

Așezați-vă, doctore!

Mulțumesc.

Aștept.

Nu înțeleg.

Cred că înțelegeți foarte bine. În ce v-ați mai băgat?

Eu? În nimic. Continui să caut contextul în care boala Iuliei a apărut și s-a agravat. Am reușit să descifrez o parte din scrierile ei din acel caiet.

Mă bucur. Așteptăm să aflăm și noi care sunt cauzele și să putem, în sfârșit, stabili o conduită în tratamentul ei.

Gabriel dădu înapoi. Nu ar fi vrut să dezvăluie tuturor amintirile Iuliei înainte de a putea singur să-și facă o părere. Simțea că acele pagini rămase încă nedescifrate sunt esențiale. Scrierea amintirilor după pierderea părinților era o dovadă că mentalul ei era suficient de puternic pentru a nu fi cedat în fața germenilor moșteniți pe filiera maternă. Și apoi mai erau și relatările asistentei. Încă nu era sigur că cele două Iulii din spital erau surorile despărțite de tragicul accident.

Nu știu. Scrierile se referă la perioada copilăriei. Nu cred că sunt relevante. Povestește cum și-a pierdut mama, în condițiile unui tată inexistent. Cel puțin în acte.

Parcă spuneați ceva despre metoda de investigare pe care ați abordat-o în acest caz. O abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Toată întâmplările din viața Iuliei pot fi germeni ai stării ei mentale.

Da, așa este, aveți dreptare. Ar mai fi unele aspecte pe care vreau să le aflu pentru a avea întregul. Mă refer la semnul de pe mână. Acea cruce care sunt convins că nu a fost arsă voluntar pe braț.

Ați avut și aveți în continuare sprijinul meu pentru investigarea acestui caz. Dar nu despre Iulia era vorba acum. V-am chemat să-mi explicați de ce ați luat fotografia asistentei șefe.

Doctorul Gabriel știa că nu va ieși din acest birou până nu va mărturisi totul. În plus, era un secret pe care dorea să-l împartă cu cineva. Și o persoană mai potrivită decât doctorița Zamfirescu nu ar fi putut găsi în spital. Era încrezător în demersul său, dar era și speriat de gândul că ar putea sădi o speranță care apoi să ducă la cea mai cumplită dezamăgire.

În urmă cu câțiva ani am participat la un stadiu de practică în Anglia. Acolo am întâlnit o studentă din Emirate. Auzind că sunt din România, a venit și mi-a pus tot felul de întrebări. Spunea că s-a născut în România dar că nu-și mai amintește prea multe despre copilărie. Am întrebat-o dacă mai are rude aici. Spunea că mama ei a murit. Că a fost arestată pentru că a colaborat cu un spion și, la scurt timp după eliberare, a murit. Când am văzut acea fotografie pe birou și am aflat povestea Doamnei, am avut vaga impresie că acel clovn îmi era cunoscut. Sigur putea fi o jucărie văzută într-o vitrină. Dar aseară, mi-am adus aminte că ce văzusem eu la studenta din Emirate era un clovn asemenea celui din fotografie dar căruia îi lipsea ceva.

Ce anume?

Acel con roșu care se găsește pe biroul Doamnei.

Și ce ați făcut?

Am scris colegei mele și am împrumutat fotografia. Am pus-o în scrisoare. O să o înapoiez imediat ce voi primi un răspuns. Am și speranțe, dar și îndoieli.

Metodele dumneavoastră nu sunt deloc ortodoxe. O să așteptăm împreună răspunsul. Sper să vină cât mai repede.

More ...

Cel mai bun serviciu de catering în franceză

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

 

Le meilleur service de restauration

 

(ironiquement)

C'est vendredi soir, il est tard, on a la flemme de cuisiner. Quoi de plus savoureux qu'une pizza Quattro Stagioni ? On regarde la tablette, on la sélectionne en cliquant sur "Ajouter au panier", on choisit la sauce et une portion de pommes de terre sautées. Cela dit, on appuie sur "Passer la commande", on rentre l'adresse, le numéro de téléphone , nous choisissons le mode de paiement. Nous attendons en bavant, de plus en plus affamés, en regardant les photos des beautés qu'elles exposent. Nous sommes tellement excités à la maison, en revanche, une série d'apprentis chefs viennent au restaurant depuis un certain temps. Ils ne savent pas cuisiner, mais ils sont allés apprendre auprès de chefs ayant des décennies d'expérience. Les erreurs de toutes sortes sont pardonnées parce qu’elles sont au début et parce que ce n’est qu’en commettant des erreurs qu’ils apprendront. Peu importe combien de fois il ferait une erreur, peut-être qu'il brûlerait la poêle, la cuisine, toute la cuisine ou seulement la cuisine et la salle de bain qui communiquent à travers une cloison. Nous recevons donc des appels après appels où le chef s'excuse que le récipient de vin chaud est fissuré, que la pizza est trop cuite, qu'elle n'a pas assez cuit, que le fromage s'étale trop, qu'il n'a pas ajouté de tomates et de champignons. , qu'il n'a pas mis d'œufs de caille (c'est un peu une pizza diététique), qu'ils n'ont pas ajouté de sauce tzatziki au menu, qu'ils ont oublié la dose de Pepsi Twist au citron, que les beignets au glaçage au citron n'étaient pas ça n'a pas très bien fait le chocolat et autres...

Lassé de tant d'explications (je ne voulais même pas d'explication, je voulais juste de la nourriture), j'ai gentiment dit au chef concerné que j'aimerais que la nourriture soit commandée avant midi, je commanderais vers 19 heures. Le chef comprit, prit gentiment les apprentis par l'aile et les renvoya chez eux qu'il avait une commande à préparer.

Ainsi, vers 23h45, un garçon est arrivé à vélo près du pâté de maisons, m'appelle et me demande si je suis à la maison (où pourrais-je être à cette heure tardive ?, au marché ?, au bord de la mer sur la falaise ?, je veux dire sérieusement, où pourrais-je être juste en train d'attendre une pizza, congelée ou brûlée, peu importe ?), je lui ai dit que j'étais à la maison, mais je lui ai demandé d'utiliser l'ascenseur et de monter à l'étage. Il est arrivé, j'ai payé, j'ai pris la pizza avec tout ce que j'avais demandé et j'ai ouvert la boîte.

La pizza était en fait un Happy Meal Quattro Stagioni qui contenait un jouet inclus en plus de ce que j'avais commandé. Il a réalisé un menu pour enfants parce que les élèves avaient utilisé toute la pâte pour apprendre à faire de la pizza et c'était tout ce qui restait.

La pizza était bonne, l'attente en valait la peine après tous les nerfs et les soucis, même s'il s'agissait d'une portion pour enfants.

More ...

Proiect de construcții plus câteva inepții în islandeză

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Byggingarframkvæmdir plús eitthvað bull

 

Cecilia og eiginmaður hennar ætla að flytja í nýtt hús. Þeir héldu áfram að leita á netinu að auglýsingum frá fasteignasölum. Í grundvallaratriðum er það ekki flókið hvað þeir vilja, íbúð með þremur herbergjum, tveimur baðherbergjum, stofu, tveimur svölum, frá þeim sem fundust, sem hafa enga veggi eða glugga (vegna þess að Cecilia finnst gaman að sitja í sólinni, að brúnast) , eldhús, en einnig geymslupláss fyrir skókassa. Flest rifrildi byrja á þessu geymsluplássi, eiginmaður Ceciliu er ekki sammála. Hann telur að staður þessara kassa gæti verið rétt á svölunum. Auk þess myndi geymslupláss ekki leyfa honum að lengja baðherbergið sitt með hengirúmi. Nánast maðurinn vill hafa opið baðherbergi.

Þeir líta í kringum sig, leita að tilboðum, þeir taka eftir frekar hagstæðari, þriggja herbergja íbúð eins og þeir vildu, en ekki miðsvæðis í borginni, heldur einhvers staðar í útjaðri borgarinnar, í norðvesturhluta borgarinnar. Staðsetningin mun í rauninni ekki fullnægja þörf Ceciliu fyrir sól og hlýju, en hvað getum við gert, við getum ekki haft þau öll, við verðum samt að gefa upp hluta af þeim valforsendum sem þau hefðu viljað fyrir framtíðarhúsið sitt.

Þeir fara um níuleytið á miðvikudaginn til að tala við smiðirnir. En strax frá innganginum hefur Cecilia undarlega tilfinningu. Maðurinn spyr hana hvers vegna ekki væri gott að vera þar. Hún byrjar á ýmsum ástæðum: að það er langt frá leikskóla drengsins, frá píanótímanum hans, frá ráðhúsinu, frá snyrtistofunni sem hann snýr að, frá hvaða verslun sem er þar sem hann gæti verslað.

Við þessu öllu svarar eiginmaðurinn mjög "gáfulegt" svar:,, það eru almenningssamgöngur". Cecilia kvíðin:,, Þannig að þú ætlar ekki að hjálpa mér að flytja frá einum stað til annars?".

Eiginmaður Ceciliu er aftur með línu sem fær okkur til að velta fyrir okkur hversu trúr og hollur hann er sem eiginmaður: „Þú ert með leyfi fyrir alla flokka, þú vilt í raun ekki einu sinni fara á vespu, það eru leigubílar sem þú getur hringt í hvenær sem er. tími dags og frá nóttu." Cecilia er enn grimmari:,, Þú veist eitthvað, ég fékk leyfin mín fyrir sjálfa mig, til að sýna sjálfri mér að ég get, hvað er mér að kenna að í umferðinni hef ég verið með alls konar skrítna, eins og þú, hver vill virkilega rekast á mig? Ég er hræddur um svo marga þátttakendur í umferð." Eiginmaðurinn segir við hana feimnislegri röddu: "Jæja, ég skal hjálpa þér með ferðirnar."

Hlutirnir róast í augnablikinu, þeir tveir fara til að tala við smiðirnir. Þeir gefa þeim uppdrátt af íbúðinni, svo þeir geti séð allar byggingarlistar upplýsingar nánar. Eiginmaðurinn sér minna baðherbergið sem hann vill gera að opnu rými. Cecilia byrjar með gagnrýninni og siðferðislegri rödd: "Ég skil ekki hvers vegna þú þarft opið baðherbergi?" Hvar hefur þú séð þessa baðherbergismódel áður? Á kránni?!"

Maðurinn segir að hann vilji hana vegna þess að hann hafi nýstárlegar hugmyndir, ekki íhaldssamar, til að sjá hlutina einhliða eins og Cecilia, hafa alla veggi fallega raðað, einn til að halla ekki í 95 gráður og að þörf Ceciliu fyrir fullkomnun stíflar hann, hindrar. , finnst eins og allt sé staðnað vegna dæmigerðra óska hennar.

Cecilia roðnar, þegir en tekur eftir hlutunum. Cecilia segir:,, Og mér sýnist sem svo margt vanti, ég myndi ekki vera hér, það er tómt rými.“

Smiðirnir segja við hann: „Það er tómt núna, því það eru engir hlutir, við náðum varla að byggja veggina, þegar þú flytur hingað muntu sjá að húsið fer að taka á sig mynd, þú munt skreyta það eins og þú vilt, sérsníða , og allt það."

Cecilia talar við eiginmann sinn, hún vill sannfæra hann um að fresta flutningi þar til sonur hennar klárar leikskóla því hann er mjög tilfinningaríkur strákur og allar meiriháttar breytingar gætu haft óþægileg áhrif á námsárangur hans.

Eiginmaðurinn er ekki sammála, hafnar tillögu Ceciliu og lofar húsbyggjendum að hann flytji inn um leið og íbúðin er byggð, innréttuð, múrhúðuð. Hann tekur þó undir að geymsluplássið fyrir skókassana sé í opnu baðherberginu.

Cecilia lætur undan, hún sér að hún hefur engan til að tala við hvort sem er, hún er með eina síðustu beiðni áður en hún flytur úr íbúð ömmu og afa, nefnilega: að fara varlega með öll 20 málverkin frá ömmu og afa, missa þau ekki, klæða sig. Ekki slíta grindina á þeim þegar hann tekur þá út úr bílnum og fer með þá í íbúðina. Hann lofar að fara varlega, missa þá ekki, klóra þá, snerta handrið og svo framvegis.

Flutningsdagurinn kemur, á föstudegi, hann er ekki einu sinni búinn að sækja drenginn á leikskólann, hann er ekki með áttavita í töskunni, engin kort, né "Maps" forritið uppsett á símanum, hann hefur að giska á hvar nýja heimilið er Ef honum gengur vel heima, ef ekki, þá sefur hann á götunni.

Málverkin hennar Ceciliu, greyið, sitja í skottinu við hliðina á tveimur Aqua Carpatica vatnsflöskum, poka fullum af kössum af Cremșnit, annar poki með átta pökkum af hveiti, fiskabúr, ég veit ekki hversu margir kassar af servíettum, tuskur og allt það.

Um leið og hann ber þau er hann varkár við hvert fótmál sem hann stígur á, en vegna þess að hann er með fimm í annarri hendi og fimm í hinni, klórar hann ramma málverks sem hann heldur í hægri hendi. Ceciliu grunar ekki hvað hefur gerst fyrr en eiginmaður hennar festir hann við vegg. Cecilia með sína lipru sjón, arnarauga sem tekur eftir jafnvel minnstu galla við +1,75 díóptri, sér rispuna. Hann segir við manninn:,, Á morgun vil ég að þú farir í kínversku búðina á litla markaðnum og kaupir nýja en samt gyllta ramma eins og þessa. Ég get ekki horft á þetta málverk, þú ert búinn að eyðileggja það með kæruleysi þínu!“ Og í alvöru, hvaða gæfa var þetta? Þetta var bara málverk af loðnum köttum.

Eiginmaðurinn spyr hana:,, En er ekki hægt að gera við það með lími?" Cecilia pirruð yfir svona óhæfni,, Nei, það er ekki hægt að laga það með lími. Það er rispað, það vantar ekki bita af rammanum... "

Eiginmaðurinn veltir fyrir sér orðum Ceciliu fyrir utan:,, Kona sem veit ekki hvað hún vill heldur vill ekki lím, ég gef henni ástæður til að vilja lím.“ Og hann heldur áfram að gera enn hugrakkari, brýtur fiskabúrið inn. skottinu. Cecilia sér allt af svölunum, sendir henni skilaboð í símann um að kaupa líka nýtt fiskabúr í kínversku versluninni og hugsanlega nýja fiska úr dýrabúðinni, á meðan hún berst við að endurlífga alla sem voru í því fiskabúr, setja þá á krana, undir vatnsstraumnum og í blómavasa.

Hvað skal gera? Eiginmaður Ceciliu hefði átt að vita að „flýti spillir starfinu“.

More ...

Other poems by the author

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 8. Despre iubire și despre iertare

 

8. Despre iubire și despre iertare

 

Un cer nemișcat veghea odihna micii comunități pierdută departe de lume pe valea Oltului. În liniștea care se așternuse peste curtea spitalului în acea noapte văduvită de vântul ce de regulă acoperea murmurul depărtat al râului se înălțau spre cer chemările sufletelor împerecheate de destin cu taina întunericului. Din rama ferestrelor securizate cu gratii, ochii larg deschiși ai umbrelor străpungeau negrul nopții în căutarea înțelegerii. Căutau în glasurile beznei răspunsurile pe care lumea oamenilor nu le putea da pentru simplul fapt că întrebările lor erau rostite în limba minții, o limbă pe care făptura umană nu era dispusă să o învețe. Cum să învețe omul normal o astfel de limbă dacă gândul lui este la rândul său cenzurat de o altă judecată înainte de a deveni izvor de trăire. Doar ele, ființele fără judecată, glăsuiau și trăiau liber, fără prejudecăți stereotipe decretate ca fiind normalitate într-o lume în care o singură specie s-a erijat în decident universal. Frânturi de fraze se chemau unele pe altele alunecând spre nicăieri, toate absorbite cu indiferență de murmurul nesfârșit al apei. Așezat pe pragul salonului-debara, învelit cu o pătură luată de pe patul Iuliei, Gabriel veghea curgerea vorbelor încercând să deslușească înțelesuri dincolo de propria-i judecată. În fiecare vorbă căuta propriile-i vorbe aruncate în nopțile în care obișnuia să se strecoare până sub dealurile din marginea satului. Numai că atunci era vară. Într-o noapte a avut un vis pe care nu-l va uita niciodată. Se făcea că era înconjurat de mâini care fluturau spre el limbi de foc. Era un cerc de flăcări care se învârtea în jurul lui și îi ardea mintea din ce în ce mai puternic. Apoi cercul se rupsese, iar el se desprinsese în fugă din strânsoarea căldurii. Se trezise la marginea satului, în buza dealurilor. Dinspre vale, vâlvătăi de flăcări mistuiau o șură plină cu paie aruncând spre cer dâre roșiatice care prindeau forme ciudate înainte de a se pierde în înalturi. Ființe minuscule roiau fără încetare de colo colo rugându-se să nu pornească vântul nopții. Atunci, ca și acum, doar frânturi dezlânate de vorbe se împrăștiau și se pierdeau fără urmă. Pusese mâinile căuș la gură și începuse să arunce spre dealuri întrebările minții sale, întrebări izvorâte din mintea unui copil. Iar ecoul îi prelua vorbele doar atât cât puteau văile să cuprindă. Se simțise condamnat la singurătate printre oameni și atunci, în acea noapte, hotărâse ca gândurile sale necenzurate de judecata altora să le împărtășească în liniștea nopților albiei văilor. Nopți de-a rândul le sacrificase avântându-se din ce în ce mai mult pe văile dintre dealuri în căutarea răspunsurilor pe care ei, oamenii, nu i le-ar fi putut da doar pentru că întrebările sale nu puteau pătrunde dincolo de sita judecății semenilor stăpâniți de o normalitate prea simplă.

— Asculți?

— Ascult. Ascult și încerc să înțeleg.

În fața lui, Iulia asculta și ea vorbele singuratice din noapte. Gabriel desfăcu pătura din jurul lui și o îndemnă să ia loc.

— Bănuiesc că vrei să vorbim.

— Da, Gabriel. Aș vrea să vorbesc cu tine, dar mi-e teamă că sunt lucruri pe care tu nu le-ai putea înțelege.

— Cred că ai dreptate. Nu pot să înțeleg, Iulia. De ce ești în același timp şi pacient și angajat al spitalului? Şi asistentă și nebună?

— Nu despre asta vreau să vorbim, Gabriel.

— Dar despre ce, Iulia?

— Despre iubire și despre iertare.

— M-ai întrebat într-o noapte dacă aș putea iubi o nebună.

— Acum te-aș întreba dacă știi să ierți.

— Pe cine să iert? Pe nebună sau pe asistentă?

— De ce crezi că eu sunt pacienta din salonul-debara?

— Atunci, în noaptea aceea, când am făcut dragoste, ți-a alunecat pansamentul de pe mână și am simțit urmele arsurii. Este o arsură în formă de cruce, nu?

Din spatele lor un zgomot atrase atenția lui Gabriel. Întoarse capul. Din pragul ușii o tânără care părea să-i asculte de ceva vreme se pierdu în salonul-debara. Nedumerit, Gabriel se ridică gata să o urmeze uitând parcă de prezența Iuliei, dar aceasta îi prinse brațul și îl opri.

— Nu intra. O sperii.

Își aduse aminte de nereuşita primei întâlniri cu bolnava și se așeză din nou alături de Iulia. Așteptă o reacție a acesteia la vorbele sale ce acum păreau fără temei, dar Iulia avea privirea pierdută în negura nopții.

— Nu înțeleg.

— Despre iubire și despre iertare. Dacă, de fapt, eu aș fi nebuna din salon și tânăra din salon ar fi asistenta, ai putea să accepți că ai iubit o nebună? Poți iubi o nebună, Gabriel? Și poți să ierți?

— Nu, Iulia, nu cred că aș putea iubi o nebună.

— De ce, Gabriel?

— Poate pentru că te iubesc pe tine.

— Dar eu nu te iubesc, Gabriel.

— Dar asta nu este o discuție despre iubire și despre iertare. Este o discuție despre noi doi, iar tu amesteci în relația noastră această făptură nevinovată care spune metaforic că este fiica unui baron mort în timpul războiului cu turcii, în urmă cu sute de ani.

— Nu, Gabriel. De fapt, tot metaforic vorbind, eu sunt fiica baronului Aaron von Pieler. Ea este soția baronului. Soția care încă îl așteaptă pe baron.

În timp ce Gabriel rămase descumpănit, Iulia se depărtă și dispăru în spatele turnului roșu. Doctorul deschise ușor ușa salonului-debara. Razele clare ale unei luni pline, reflectate de albul imaculat al zăpezii, se împleteau armonios cu limbile de lumină aruncate de focul din sobă pe un chip angelic pe care visele pictaseră un zâmbet desăvârşit. Același zâmbet pe care îl văzuse și pe chipul Iuliei atunci când trăirea deplină a iubirii lor s-a spulberat în cenușă.

Culcat pe pat, Gabriel nu reușea să adoarmă. Oare ce înseamnă acest „metaforic” acceptat de Iulia și returnat într-un alt context? Ce a ascuns oare Iulia în spatele acestor cuvinte? Și oare lângă el a fost asistenta sau nebuna? Nu se putea îndoi asupra faptului că făcuse dragoste cu asistenta, dar tot ce se întâmplase mai departe începea să se piardă în ceața neînțelegerii. Sub mantia neagră, atunci când a ajuns fără să știe cum în acea sală înconjurată de apele Oltului, era oare una dintre Iulii? Care dintre ele? Îi reveni în minte noaptea dinainte când crezuse că în spatele lui se găsea Iulia nebuna și iată că nu mai era sigur pe el.

— De ce despre iubire și despre iertare? Am spus că nu pot iubi nebuna deoarece sunt îndrăgostit de ea. A fost o minciună. Nu pot spune că sunt îndrăgostit. Nu am voie să fiu îndrăgostit. De ce insistă Iulia? Oare se gândește la iubire ca la un tratament? Dacă m-aș iubi cu nebuna fără să o iubesc? Aceasta ar fi partea cu iubirea. Și partea cu iertarea? Voi fi capabil să mă iert pentru pângărirea unui trup lipsit de voință? În fond ce este iubirea? De ce ne iubim? Nu pentru a ne împreuna cu convingerea că o facem conștienți, nu animalic? Ca să-l parafrazez pe Jean-Jacques, splendoarea iubirii trăiește în inima omului. Pentru a o vedea trebuie să o simțim în trup. Eu pretind că stăpânesc natura omului, dar este mult prea vag. Când ating o coardă trebuie să știu precis cum va vibra ființa. Omul trebuie ascultat precum un instrument dacă îndrăznim să-l atingem, să-i modelăm caracterul. Ar trebui să știu totul despre nebună, despre educația ei, despre întâmplările prin care a trecut pentru a putea întâi de toate să-i acord corzile minții, altfel falsetul cântecului îi va fi fatal. Dacă admitem că orice om normal poartă și o doză de nebunie, nu ar trebui, prin simetrie, să acceptăm că în orice minte bolnavă se găsește o insulă a rațiunii? Odată ancorată iubirea pe acea insulă, poate ea, iubirea, ar putea deveni un far pentru întreg creierul bolnavei. Iubirea este lumină, iar lumina aduce liniște și încredere. De ce majoritatea nebunilor cred că au o legătură de iubire directă cu divinitatea? Poate că încearcă inconștient să aducă acea lumină în insula de rațiune rătăcită în cugetul lor. Doar că divinitatea nu se arată prea interesată de un astfel de tratament. Dar eu, ca medic curant, aș putea să o fac. În loc să i-o dăm lui Emil pe Sophie, cum ar fi să-l dăm pe Emil lui Sophie? Bărbatul crescut anume să satisfacă nevoile femeii. Să-mi strecor iubirea în gândul ei, să-i fiu far de rațiune pentru tot restul vieții. Iubirea naște iubire, ea mă va iubi cu patima ființei ce descoperă într-un mod brutal forța erotică a trupului și diversitatea necuprinsă a sentimentelor. Voi face față sau o voi părăsi născând în fața ei o altă prăpastie? O prăpastie la marginea căreia suntem duși de atâtea ori de către sentimentele noastre. Și atunci, voi putea să mă iert?

Somnul ajunse stăpân peste gândurile lui Gabriel. Gândurile sale se pulverizară în mii de idei care continuau să-i pătrundă mintea aflată sclavă a viselor. Iulia se întoarse în peșteră. Luă caietul baronului Aaron von Pieler și începu să citească.

Am stat câteva zile în adăpostul ascuns de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea bucățile de carne atârnând între pietre și  vulturii care se aruncau cu sălbăticie pentru a le smulge din zid. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

 

More ...

Început de toamnă

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

More ...

Credeam atunci, mai cred și-acum

Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.

 

Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.

 

Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.

 

Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.

 

Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.

More ...

Mirosul florilor de mai

Cu-atâtea vise prinse-n geană
poţi fi mereu iubirilor poveşti
cu doruri strânse-ntr-o icoană
rămasă-n urma mirilor caleşti.

Năframe albe de lumină
petreci cu drag în zori de dimineţi,
lăsând o lacrimă drept vină
să fie foc ascuns printre nămeţi.

Întorc în horă gânduri multe
şi iau de brâu să-nvârt şi gândul tău,
să-l pun la inimă s-asculte
cum bate-n piept durerea de flăcău.

Cu ochii mei pătrund lumina
din ochii tăi născuţi albastru viu,
eşti floarea albă din grădina
ce naşte jar, morgana din pustiu.

Mai pierd o clipă din trăire
sorbind cu jind o clipă de demult,
când din priviri ceream iubire
cuprins de-al inimii dorit tumult.

Prin părul tău aleargă vântul
să lase-n lume vorbe cum erai
când ceru-ntreg ruga pământul
să fii mirosul florilor de mai.

More ...

Sunt om și iubire

Sunt om și iubire în umbra născută
sub pașii ce-ți poartă ființa vândută
dorinței nebune ce-o lume hrănește
cum viața în viață mereu înflorește.

Din cerul scăldat în privirile tale
curg ploi albăstrite în văi abisale
săpate în trupu-mi avid de iubire,
un trup ce tânjește să-ți fie simțire.

Când doare tăcerea în prag de-nserare
și vântul mă cheamă să-i fiu ascultare,
privirea se zbate sub cerul de piatră
să stingă tot dorul ce scânteie-n vatră.

Mă-nvăluie timpul și timpul adună
cuvinte ce-n suflet îmi nasc o furtună,
le vreau absolvire în poarta trupească,
le vreau călăuză spre poarta cerească.  

More ...

Bătrână țară

Bătrână țară

Pe umeri porți Carpații ca povară,
bătrână țară multimilenară,
e greu dar munții cerul  ți-l închină
și uiți că omul ce-ai crescut ți-e vină

Din creste ape curg și-ți dau putere,
bătrână țară  cu trecutul ca avere,
povestea ta în lume iute-o poartă
așa cum alții ți-au înscris în soartă.

Cu trupul tău păduri hrănești să-ți fie,
bătrână țară ce visezi la veșnicie,
ecou de doine ce în ierni să cânte
cum frunze vara știu să te încânte.

Când păsări seara-n cuiburi se alină,
bătrână țară de cântare plină,
te rogi ca dor de tine să le prindă,
un dor nestins de cuibul de sub grindă.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

 

More ...