Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 7. Păpușile vii

7. Păpușile vii

Gabriel se îndreptă spre camera de gardă fără să îi mai arunce vreo vorbă Iuliei. Aceasta rămase tăcută câteva clipe în ușa clădirii din care tocmai ieșiseră amândoi, privind lung în urma doctorului. Apoi se îndreptă spre poarta spitalului. Doctorul intră în camera de gardă și începu să caute înfrigurat printre dosarele bolnavelor. Era hotărât să nu mai amâne întâlnirea cu cealaltă Iulie, bolnava din salonul-debara. În sfârșit găsi dosarul căutat și începu să-l parcurgă forțându-se să nu sară peste rândurile care nu păreau relevante. De fapt întregul dosar conținea doar două file pe care le citi și reciti încercând să înțeleagă de ce nu era înscris un diagnostic și nicio schemă de tratament. Dosarul era întocmit chiar de asistenta șefă, Doamna. Doamna notase pe prima filă întâmplarea din acea zi ploioasă de noiembrie când o găsise pe Iulia abandonată la poarta spitalului, iar pe a doua filă erau descrise deviațiile de comportament constatate tot de ea cu ocazia internării. Niciun medic nu părea să o fi consultat. Sau cel puțin din dosar nu rezulta acest fapt. În dosar nu era nicio referire la mâinile bandajate. Își aduse aminte că și Iulia avea un bandaj la mâna stângă, dar încercă să alunge din mintea sa această potrivire care se adăuga la potrivirea de nume și, după cum spusese chiar Iulia, la asemănarea fizică. Puse dosarul la locul lui și se îndreptă spre studioul pe care-l ocupa. În drum spre pavilionul central se gândi dacă nu cumva o va găsi pe Iulia în camera lui, așteptându-l. Deschise ușa și duse mâna spre întrerupător. Îl încercă o clipă de îndoială, apoi ridică comutatorul. Camera era goală. Se dezbrăcă de halat și își puse un trening gros peste care îmbrăcă paltonul. Era hotărât, dacă va fi nevoie, să o aștepte pe Iulia până ce aceasta va apărea în salonul-debara. Era o noapte nefiresc de senină, cuprinsă de o liniște profundă cum rar se întâmplă pe valea Oltului în plină iarnă. Ridică privirea. Lumina becurilor arunca asupra cerului un gri în care strălucirea stelelor pălea vizibil. Părăsi poteca săpată în zăpadă către un colț neluminat al curții. Ridică din nou ochii. Un strat negru profund pornea din fața lui spre înalturi până la bolta presărată cu lumini puternic strălucitoare care aruncau în jurul lor un albastru abia perceptibil. Închise câteva clipe ochii parcă pentru a-i feri de această geometrie de lumini, apoi îi deschise din nou încercând să izoleze în puzderia de stele semnele constelațiilor cunoscute. Stelele mai luminoase erau înconjurate din belșug de nori de praf strălucitor din care plecau dâre de lumină spre orizont pierzându-se în întuneric. Privirea îi era furată de aceste dâre de lumină a căror existență fugară năștea urme de compasiune. Se pomeni vorbind de unul singur.

— Ce poate fi mai tragic decât să vezi în aceeași secundă nașterea și moartea?

Atunci când vorbim cu noi înșine, într-o noapte sticloasă de iarnă, nu aștepți să primești replica cerului, deși ar fi binevenită. O pală de vânt se porni din senin și concertul ramurilor din arborii înghețați se revitaliză acoperind scârțăitul zăpezii sub pașii unei umbre care se apropia din spatele lui. Fulgi mari începură să cadă de pe crengile în mișcare stropind hainele celor doi cu pete de alb. Gabriel întoarse capul. În fața lui, fata părea o zână culeasă în anii prunciei din cărțile de basme. Ochii aproape căutau coperțile de pe care zâna albă tocmai s-a desprins pentru a deveni o statuie de gheață menită să-i taie calea.

— În secunda de care vorbești, pe pământ au dispărut zece generații de oameni.

— Da, probabil în urmă cu sute de ani.

— Ochii tăi întorc în univers lumina pe care o primesc de la aceste stele îndepărtate și peste alte sute de ani altcineva privind aceeași stea îți va putea citi gândul de acum.

— Dacă am putea descifra informațiile care dăinuiesc în lumina stelelor ne-am putea afla strămoșii. Am putea recepta gândurile din privirile lor.

— Cu sute de ani în urmă, chiar aici unde stai tu, a căzut un soldat. Ultima privire a îndreptat-o spre cer. Pe ochii tăi poate cade acum gândul lui. Doctore, poți să-i simți ființa? Poți să-i înțelegi gândul?

— Privirea lui este suferință.

— Întoarce-te în timp. Lasă-te în voia timpului. Lasă lumina să-ți inunde mintea.

— Îi caut sufletul. Trupul meu poate primi sufletul său rătăcitor.

Din înaltul cerului fără de sfârșit, dintre milioanele de raze care fulgerau pământul o rază singură găsi calea deschisă spre mintea lui Gabriel.

— Simți? adăugă ea fără pic de inflexiune în glas.

— Era rănit?

— Brațul lui sângera.

— Cineva puternic l-a ridicat și l-a ascuns. Nu a murit?

— Nu a murit.

— Repetă mereu un nume.

— Spune, doctore! Spune!

— „Iulia”! Da! Spune mereu „Iulia”! Cine este acest soldat?

— Baronul Aaron von Pieler. Un soldat austriac rănit în luptele cu turcii chiar aici.

Nori plumburii coborâră dinspre munți peste valea Oltului mușcând cu nesaț din strălucirea cerului. Pete mari de negură se presărau peste zăpadă murdărind albul strălucitor. Gabriel își desprinse privirea din înaltul cerului și se întoarse. În jurul lui întreg spațiul părea o gaură de întuneric. Ochiul înregistră fugar o imagine marginală, părând că o umbră înconjurată de un nimb alb se topea în negrul unei nebuloase ce înghițea luciul zăpezii.

Se îndreptă spre primul con de lumină din curte după care urmă drumul care ducea spre salonul-debara. La fel ca în prima seară, ușa se balansa purtată de vântul care se întețise simțitor. Cu spatele la ușă, o tânără era așezată la masă părând că citește liniștită o carte. Din pragul ușii, Gabriel încercă să-și facă simțită prezența.

— Domnișoara Iulia?

Tânăra se întoarse și aruncă o privire rece spre vizitatorul nocturn.

— Da. Sunt Iulia. Ce doriți?

— Sunt doctorul Gabriel. De azi sunteți pacienta mea.

— Atunci veniți mâine doctore. În halat alb, așa cum umblă doctorii.

Doctorul Gabriel nu reacționă în niciun fel la cuvintele Iuliei. Pătrunse în încăpere și întinse mâna spre cartea Iuliei. Brusc Iulia aruncă cartea și dintr-un salt se ghemui într-un colț întunecat al debaralei, după care strigătele ei dezlânate străpunseră noaptea. Gabriel rămase nemișcat câteva clipe încercând să găsească o soluție pentru a liniști pacienta. Din spatele lui apăru brusc, agitându-şi bastonul, tanti Crina.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Se apropie de Iulia și o cuprinse în brațe. O duse spre pat. Gabriel mai reuși să observe tremuratul puternic al fetei înainte de a se retrage în curte spre nu a înrăutăți lucrurile.

Focul arunca umbre schimbătoare pe pereții camerei. Lumânările pâlpâiau născând dâre de fum care luau și ele calea spre deschizătura aflată deasupra căminului. Cele două femei stăteau pe canapeaua veche privind spre flăcările jucăușe. Două ființe stăpâne peste misterul acestui loc se retrăgeau deseori aici pentru a-și alina suferințele.

— Nu-ți fie teamă. Nimeni nu te va mai răni.

— Bărbații sunt copii răi. Ei nu știu să se joace cu păpușile. Nu văd că suntem păpuși vii?

— Sunt și bărbați care ar vrea să te iubească.

— Crezi? Dar ei ne rănesc când ne iubesc.

— Uită bărbații aceia. Nu toți sunt la fel.

— Mi-au ars brațul, dar mai tare m-a durut iubirea lor.

— Gabriel este altfel. O să vezi. El poate iubi cu sufletul.

— Crezi că poate iubi o femeie ca mine?

— Închipuie-ţi că tu ești eu și eu sunt tu.

Cele două femei schimbară locurile pentru a da mai multă credibilitate acestei substituiri de persoane. Dialogul continua, două voci aproape identice schimbau cuvintele cu nonșalanța pe care ți-o poate oferi doar un suflet deschis, sincer. Substituirea fizică și de spirit odată înfăptuită, vorbele curgeau în același ton liniștitor.

— Ai făcut dragoste cu Gabriel?

— Da!

— Și nu te-a lovit? Nu i-a chemat și pe ceilalți?

— Nu. A fost chiar plăcut. M-am simțit ca o păpușă vie în mâinile lui.

— Crezi că ar putea să mă iubească și pe mine?

— Știu că te iubește. Primește-l în brațele tale și te vei convinge singură. După ce am făcut dragoste am fost în camera lui. Nu s-a atins de mine. M-a lăsat să-l iubesc în somn așa cum mi-a plăcut mie.

— Poate așa aș putea iubi și eu pe cineva. În somn. Mai povestește-mi. Spunemi despre Iulia și despre baron. Ei s-au iubit oare aici, pe această canapea?

— Am caietul la mine.

— Atunci citește. Așa-i că avea și ea o cruce pe braț?

Una dintre femei se ridică și se îndreptă spre jilțul de lângă foc ținând un caiet în mână, iar cealaltă, înfășurată în haina de blană, se așeză chiar la picioarele ei cuibărindu-și spatele în poala primitoare. Două personaje ale aceleiași ființe pictate pe aceeași pânză își căutau chipurile în lumina vie a focului. Ochii, de un albastru clar, primeau săgețile de scânteieri născute din furia lemnelor lovite de flăcări. Un zâmbet de fericire se instală pe chipul celei ce aștepta ca întreaga-i ființă să se contopească cu Iulia din povestea baronului. Un foșnet de pagini, întoarse una câte una, îi provocară fiori de căldură pe întreg spatele, corpul întreg primind ca pe un preludiu căutarea poveștii ce îi va mistui întreaga energie dornică de a se revărsa în iubire. Vorbele umplură camera acompaniate de muzica focului.

Tovarășii mei de arme, amețiți de băutură, aprinseră torțe și începuseră să mă caute. Se împiedicau de leșurile ce încă sângerau pe zăpada murdară și înjurau cu năduf făcându-i pe toți turcii păgâni. În acel moment, cuvântul „păgân” mă făcu pentru prima dată să mă rușinez. Am ascultat de atâtea ori predicile preoților noștri stigmatizând ființe lăsate de Dumnezeu, sau nu, nu de Dumnezeul meu, ci de Dumnezeul lor. Odată cu venirea dimineții păgânii întru Domnu’ vor fi aruncați în apele Oltului în vreme ce creștinii vor avea parte de îmbrățișarea primitoare a pământului stropit cu rugăciunile preotului. Dar acum cuvântul „păgân” nu mai avea pentru mine nicio semnificație religioasă. Simțeam moartea din jurul meu ca pe propria-mi moarte și știam că în moarte nu există credincioși sau necredincioși. Există doar tăcere. O tăcere infinită ce aparține obiectelor așa cum arătau sutele de cadavre presărate peste tot. Obiecte nefolositoare care nu ar mai fi trebuit să trezească în mintea omului decât compasiune și dorința de iertare. În ochii văduviți de privire al fiecărui trup, sigur se strecurase o ultimă imagine de trăire înfrumusețată de un chip drag. Dacă aș putea citi acea ultimă sclipire a ochilor înainte ca întunericul să absoarbă scânteierea gândului, mintea mea ar fi putut călători în spațiu și în timp explorând lumi necunoscute. Torțele se apropiau amenințător de locul în care mă găseam împreună cu cei doi săteni. Simțeam că venirea soldaților putea fi un pericol pentru cei doi și nu înțelegeam calmul cu care continuau să privească spre torțele de lumină ce înaintau haotic spre noi. Bărbatul continua să-mi adreseze îndemnuri prin care să mă facă să-i părăsesc, dar eu continuam să mângâi fața tinerei femei cu frica de a nu lăsa grimasa de nebunie să-i alunge frumusețea chipului. Într-un târziu bărbatul îndepărtă câteva crengi ale unui stufăriș și o gaură neagră se căscă în fața noastră. Mă traseră înăuntru. Fata mă ținea strâns de mână conducându-mă. Vocile soldaților se pierdură acoperite de vuietul apei ce părea că se zbate undeva deasupra noastră. Eram într-un tunel și după un drum nu prea lung aerul împrospătat de umezeala râului îmi umplu plăcut plămânii. O scânteie și, una câte una, lumânările din candelabru se aprinseră alungând întunericul. Apoi un izvor de flăcări se ivi într-un cămin săpat parcă într-o stâncă ce închidea camera pe o parte. Eram din nou în locul în care fusesem adus când căzusem rănit. Acum înțelegeam de ce fata plecase cu mine în prag de seară. Știa că nu se va întoarce la casa de la marginea pădurii, că va înnopta din nou în această peșteră. Eram convins că este o peșteră ascunsă pe malul Oltului. Ceea ce sigur nu știa femeia era că bărbatul acesta străin pe care se pregătise să-l înapoieze tovarășilor lui, își va goli sufletul de trecut și de un posibil viitor pentru a se hrăni cu zâmbetul ei fermecător chiar dacă va fi doar pentru o noapte. Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.

— Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Lumânările își risipiră puterile, ceara curgând abundent pe pardoseala din piatră, iar întunericul începu să cucerească întregul spațiu. Când bărbatul ne-a trezit, eram îmbrățișați. Nu știu dacă ne-am iubit în acea noapte, dar știu că femeia avea în ochi strălucirea fericirii. Am ieșit pe furiș din ascunzătoare. În fața noastră, un spectacol oribil ar fi îngrozit pe oricine, dar se pare că sentimentele dispar cu desăvârșire la oamenii cuprinși de frenezia propriilor furii. Cadavrele erau golite de sânge în găleți care erau apoi revărsate peste zidul turnului care începu să întoarcă roșiatic razele prietenoase ale soarelui de dimineață.

Femeia se opri din citit. Locul vorbelor fu repede înlocuit de respirația regulată a tinerei ce-și rezemase capul în poalele sale. O cuprinse ușor și o așeză din nou pe divan, învelind-o cu haina de blană. Luă caietul și dispăru în întunericul tunelului.

Category: Prose

All author's poems: Craciunas Silviu

Craciunas,roman,Lazaret,iubire,iertare

Date of posting: 9 April 2024

Timp de citire: ~24 min.

Views: 1111

Other poems by the author

Doar poemele - II

Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.

Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.

More ...

Putreziciune

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

More ...

Las

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

More ...

Început de toamnă

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

More ...

În gândul tău

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de dimineți

când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi

Aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim

More ...

Albastru

Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.

Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,

în geamăt de stele mirată stă luna.

Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.

Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.

Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.

     E albul din iarnă-n albastrele doruri
       în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
       aşteaptă o umbră poemul să-l spună
       iubirii albastre trecând prin furtună.

       În poarta iertării stăm mână în mână,
       sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
       visat-am albastru în ziua întâia,
       albastre sunt doruri ce trec nemurirea.

More ...

Poems in the same category

Mașinuța galbenă

Uite, nu știu cum de mi-am amintit de asta, dar am să-ți spun o poveste din copilăria mea: Într-o bună zi, taică-meu mi-a cumpărat o mașinuță de culoare galbenă, știi din care: era o mașinuță din plastic nu mai mare decât palma mea de copil, cu roțile negre care contrastau atât de plăcut ochiului cu culoarea galbenă a caroseriei, ușile din față se deschideau lăsând loc imaginației mele pentru un pilot care o conducea în tot felul de curse sălbatice, pe pereți, mobilă, covoare, linoleum, mă rog, mai prin toate locurile posibile, ba chiar și prin aer, întrucât mașinuța mea galbenă avea capacitatea extraordinară să zboare când avea portierele din față larg deschise.

Pare-mi-se că taică-meu mi-o cumpărase de un 1 iunie, un cadou rar, așa încât poți să-ți imaginezi cât de mult o prețuiam. Apoi, mai prin toamnă, chiar cu câteva zile înainte de a începe școala, după o vară nebună pline de curse la fel de nebunești petrecute în compania jucăriei mele preferate, am plecat în vizită să-mi cunosc verii din nordul Moldovei, veri care erau de o vârstă cu mine, și pe care nu-i mai văzusem niciodată. Bineînțeles că am luat cu mine și mașinuța galbenă de care nu mă despărțisem prea des în ultimele luni de când o primisem. Ajuns acolo, la bunici, mi-am cunoscut verii, iar ei mi-au admirat mașinuța. Nu mai văzuseră niciodată în viața lor o jucărie atât de frumoasă. De fapt, cred că nu mai văzuseră niciodată în viața lor vreo jucărie adevărată.

Drept prin urmare, mașinuța mea si-a schimbat pilotul și a trecut în mâinile mici, murdare și dornice ale verilor mei care se jucau cu ea, cu schimbul, cât era ziua de lungă. Câte curse îndrăznețe a făcut mașinuța mea galbenă! A zburat prin grajd, pe la cotețul porcului, prin iarba înaltă din grădină (de fapt o pădure verde și deasă), ca mai apoi, când se lăsa seara, să se odihnească în același pat în care dormeam cu toți verii.

Apoi a venit vremea să ne întoarcem acasă, dar ce să vezi, mașinuța mea era de negăsit. Am început să plâng, dar am fost nevoit să plec doar cu promisiunea că îmi voi primi jucăria înapoi, îndată ce va fi găsită, de acolo de unde verii mei o ascunseseră de mine. Au trecut zile, apoi școala a început, apoi au trecut luni, iar eu n-am mai primit niciodată vreun răspuns la întrebarea mea de copil: "mi-a fost găsită mașinuța?" și nici măcar n-a mai fost onorată promisiunea că voi primi o alta înapoi în locul celei rămase pe veci "pierdută".

Apoi am crescut mare, am ajuns un om matur și am conștientizat la un moment dat când îmi amintisem de această întâmplare din copilăria mea, că verii mei n-au avut parte, atunci la momentul acela din viața lor, de prea multe jucării, și m-am gândit, așa ca o consolare, că jucăria mea, odată rămasă în mâinile lor, poate că le-a făcut copilăria mai senină sau poate că mai suportabilă.

Dar uite că mărturisesc acum, că simt o strângere de inimă de fiecare dată când zăresc un bolid de culoare galbenă gonind pe străzi, așa cum goneam eu cu mașinuța mea de culoare galbenă.

#copilarie, #nostalgie, #amintiri, #ShadowMan

More ...

Muza nimanui

Mi-am lasat amprenta.

Prin cuvinte,culori,colaje

Care au avut mii si mmii de pasaje si de muze,

Nciuna insa eu.

M-am murdarit de sentimente,

Lacrimi putrezite,

Epitete compuse

Si melodii robuste.

Am vazut o fata..

Frumos conturata,

Parul neted de satin

Ochii blanzi colorati subtil.

Am vazut-o si am zis:

“Poate nu imi e menit sa fiu si eu pictata asa frumos.”

Asa ca am decis,ca dac tot nu o sa fiu,muză a cuiva,

Voi compune eu,melodii in versuri

Sau explozii colorate pe matesuri.

N-oi fi eu o muza a cuiva,

Dar am fost lumina mea,,

Cand mi-a fost viata necunoscut.

Am dansat cu mine prin mii de cuvinte neintelese…ale nimanui.

Voi continua sa fiu,

Muza nimanui,Caci doar asa..

Poate..

Voi crea si eu la randul meu…

Minuni.

More ...

DIALOG CU FIUL MEU

- prima parte-

Ceia ce părea la început doar un zvon s-a dovedit a fi

un adevăr de temut: virusul COVIT -19, spune mama.Am

fost atenționați, sfătuiți ,apoi obligați să ne izolăm să stăm în

case.Calendarul din perete arăta că a venit luna martie ,apoi

aprilie,deci a venit primăvara.

-Așa e mamă, îmi amintesc,răspune fiul.Cum ai făcut față?

-Fiind o fire activă, șitii că am o căsuță de vară cu grădină

mare pe malul Siretului ,am simțit nevoia să găsesc soluții și să merg

acolo.Voi copii mei nu voiați să mă știți aclo izolată , doar cu bătrâne-

țea și metehnile ei A fost greu să vă conving să mă duceți acolo.Dar

odată ajunsă ,aveam mereu ce face Zi-lumină eram pe afară ,intrând

în casă doar pentru odihnă.Acea mică gospodărie semâna mult cu cea

în care am copilărit :fără apă curentă,fără lumină electrică ,fără televizor,

fără frigider.Acum mă duce gândul la modul de viață al părinților mei

Fără toate acestea nu i-am văzut supărați pe soarta lor și eram cu toți

fericițiAici eu mă ocupam doar de grădina de legume și de florile care îmi

bucurau privirea.

-Dar ai pătrat legătura cu noi?

-Bine înțeles ! voi îmi făceați cumpărăturile!...știi și tu că am copii

buni ,nu mă pot plânge dar singurătatea se simțea !...Voi aveați serviciile

și viața voastră.Așa că ,trăirile ,gândurile și amintirile ,le duceam singură

Ăm început să notez totul pe un caiet,fără retușuri ,neavând intenția să le

public vreodară.

-Și cum ai ajuns să le publici ?întreabă curios fiul...

-L-am cunoscut pe ziaristul Mircea Ionescu ,căruia i-am mărturisit

cu ce mă ocup în timpul liber.Mă pomenesc peste câteva zille cu un telefon.

- Am citit tot ce si scris și vreau să te întreb ,dacă îmi dai voie să

le public.Bineînțeles ,am selectat ce mi s-a părut mai bun și îmi ajunge pentru

o carte Când ne întânlim cu prieteni comuni, avem acum un nou subiect de

discuții:-Ce ai mai scris? Ce teme te inspiră?,Pe când o nouă lansare?După un

an a fost lansarea cărții - Fata bibelou- proză scurtă

-Datorită prieteniei cu regretatului publicist și omului de mare va

loare,am avut bucuria să public cele două cărți.

-Și acum ,la pensie? Cum îți petreci timpul? întreabă fiul

-Acum, la pensie și în mijlocul naturii,pe malul Siretului,unde peisajul

este minunat ,sufletul meu se încarcă de seneibilitate.Nu pierd nimic din ceiace îmi tre-

ce prin minte, și notez totul pe un caiet.Asfel ,am adunat manuscrise pentru încă o carte

de poezii și una de proză.Eu însă încerc să te provoc la discuții mai lungi ,și să înțeleg cu

ce îți încarci gândurile și planuri ai.Te văd adesea posomorât și mă simt datoare să-ți

arăt că viața poate fi frumoasă dacă te bucuri de lucrurile mărunte,dacă râzi sau măcari

zămbești în fața necazurilor și încerci din nou acolo unde ai greșit.Uneori parcă vrei să-mi

arăți că ești distant și că ai un viitor încert,De ce oare ,te temi de vremea când și tu vei fi

pensionar?Să știi ,că și atunci poți să te ocupi cu ceva util.Voi sunteți prea absorbiți de tele-

vizor ,internet, telefoane. Caută alte preocupării: excursii,pescuit,grădinărit sau o mică afa-

cere unde să ai contact cu lumea,să nu rămâii doar cu gândurile tale. Știu că ai câțiva

prieteni din liceu ,mai țineți legătura?

-Da , mamă,mă bazez pe prietenia unora.Cei care au familii sunt mai ocupați și ne

întânlim mai rar.Dar mai sunt și niște burlci ca mine ,cu care îmi face plăcere să mă întănesc.

-A m înțeles că sunteți o generație care mai aveți câțiva ani până la pensie V-ați

gândit ce veți face? sau nu v-ați făcut încă nici un plan?

-Mamă , dar pe tine nu te-am auzit niciodată că te plictișești ...cum reușești?

De câți ani ești pensionară? întreabă fiul

va urma -

i pănă la pensie V-ați

găndit ceveți face?

More ...

Jucării abandonate

Hm... Astăzi, în drumul meu, am zărit o minge, știți de care, dintr-acelea pentru țânci, o minge din cauciuc, strident colorată, tipărită cu ceva desene neinteligibile, semn că mingea asta a fost intens "jucată". Acum, zăcea dezumflată, lângă ghena de gunoi, o imagine cu-adevărat tristă: frântă, precum sunt prăbușite visele unui copil atunci când pierde sau i se strică o jucărie... Sau când e nevoit să renunțe la ea...

Am stat preț de o clipă în liniștea acestui trist tablou, amintindu-mi de o altă imagine a memoriei mele, una tot întâlnită în peregrinările mele: un ursuleț nu prea mare dintr-un pluș care cândva fusese alb, acum jigărit și murdar, fusese abandonat atârnând semi-haios între ramurile unei tufe ce creștea într-o margine de drum. Țin minte că am scos telefonul și am făcut o poză: imaginea aceea merita cu prisosință să fie imortalizată și în memoria telefonului meu.

Ce m-a frapat la acea imagine a fost mina veselă a ursulețului de pluș: deși fusese abandonat într-un mod atât de grotesc și barbar, totuși nu-și pierduse speranța de a fi adoptat de un copil nou. Mai avea atât de multă veselie de oferit!

Acum stau și mă gândesc: prin ce se aseamănă cele două imagini? Amândouă aveau același aer de tristețe dulce-amăruie, tocmai prin faptul că erau jucării abandonate... Una stricată, iar una încă bună chiar dacă era murdărită de noroiul marginii de drum... Una reprezenta veselie frântă, cealaltă speranța unei posibile veselii viitoare...

Și eu, la rândul meu, a trebuit să-mi abandonez la un moment dat, - cred că a fost unul dintre cele mai triste momente din viața mea, - jucăriile. Atunci când am crescut mare și speranțele copilăriei, au trecut pe neștiute, din zona copilului către cea a adolescentului...

A fost greu să cresc mare, tocmai fiindcă am știut tot timpul, că ceea ce-am lăsat în urmă nu se va mai întoarce niciodată înapoi. N-a fost regret, căci am privit cu speranță la viitor, dar cel mai mult mi-a fost teamă să nu uit, ceea ce a meritat să nu fie uitat. Printre acestea și unele dintre cele mai îndrăgite jucării... cele care mi-au împlinit cu veselie timpul meu de copil și care nu m-au lăsat niciodată să uit, că undeva în mine, încă mai râde câteodată un copil. O minge, un trenuleț, un ursuleț de pluș...

More ...

Un iepuroi bătrân de o sută de ani

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede...

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia!

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

More ...

Despre cărți și cuvinte

De când mă știu m-am înconjurat de cărți, fiindcă mi-a fost drag să citesc, să aflu, să știu, să pășesc în lumi care altfel mi-ar fi fost imposibil în a le accede... Astăzi, deși timpul ticălos m-a îndepărtat de multe ori de ele, tot mai citesc... Mai rar, dar totuși citesc...

Fiindcă dorul neostoit de a mă pierde printre oameni, anonim, observator discret al acestor lumi, nu a trecut niciodată. Acolo, adânc, în stare latentă, l-am simțit gata să erupă oricând vulcanic la suprafață și să răvășească totul în cale...

Întotdeauna am căutat cuvinte, dorindu-le, așteptându-le răbdător să vie înspre mine, citindu-le sau scriindu-le, simțindu-le cum curg prin mine, sau cum îmi răzbat prin piele, luminoase sau dimpotrivă întunecate...

Paginile îngălbenite de necruțătorul timp, n-au făcut decât să-și tatueze și mai adânc, pe trupul lor diafan, cerneala cuvintelor ale căror înțelesuri le-am încriptat, astfel încât să poată fi citite doar cu sufletul, și nu doar cu mintea...

Cărțile stau cuminți pe rafturi, așteptându-și vremea, oferindu-mi evadarea prin titluri seducătoare ca o amantă: "Anatema" lui Stephenson, "Totul trebuie îndoit" de Kierkegaard, sau "Mitul lui Sisif" al lui Camus..., învelite-n colbul subțire al uitării. Cui îi mai trebuie filosofie în ziua de astăzi, când totul a fost spus, totul a fost tranșat, iar existența umană a produs tot ceea ce se putea produce în materia celor șapte arte?

Căci darurile artistice ale umanității sunt acum searbăd supra-evaluate și pe lângă arhitectură, dans, literatură, pictură, sculptură, muzică și cinematografie, ne mai lipsește una: arta de a fi.

Nu arta de a produce, nici aceea de a-i critica pe alții, ci arta rară și aproape uitată de a locui propria existență cu atenție, cu îndoială, cu mirare. Arta de a tăcea atunci când cuvintele sunt prea ieftine și de a vorbi doar când ele ard suficient cât să-și justifice rostirea.

Poate că tocmai de aceea filosofia pare depășită astăzi: nu pentru că s-ar fi spus totul, ci pentru că nu mai avem nici timpul, nici răbdarea de a o asculta. Ne-am obișnuit atât de mult cu răspunsuri rapide și cu sensuri prefabricate, încât întrebarea - acea rană deschisă din care se naște gândirea - a devenit profund incomodă. Filosofia nu mai seduce pentru că nu promite alinare, ci luciditate.

Și totuși, cărțile mele rămân acolo pe raft. Tăcute. Nejudecătoare. Și mai știu că va ajunge o vreme când oboseala de a trăi transparent va deveni mai grea decât efortul de a gândi. Atunci, un titlu va tresări din raft, voi sufla praful cu un gest aproape ritualic, iar o carte se va deschide exact la pagina care trebuie. Nu pentru a mă învăța ceva nou, ci pentru a-mi aminti cine am fost înainte ca lumea să mă grăbească.

Iar cuvintele - vechi, dense, uneori crude - vor curge din nou prin mine, și le voi citi sau scrie, nu ca să mă salveze, ci ca să mă țină treaz. Pentru că, în cele din urmă, acesta este singurul lor rost adevărat: să ne împiedice să adormim în propria noastră viață.

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.