Sunt om și iubire
Sunt om și iubire în umbra născută
sub pașii ce-ți poartă ființa vândută
dorinței nebune ce-o lume hrănește
cum viața în viață mereu înflorește.
Din cerul scăldat în privirile tale
curg ploi albăstrite în văi abisale
săpate în trupu-mi avid de iubire,
un trup ce tânjește să-ți fie simțire.
Când doare tăcerea în prag de-nserare
și vântul mă cheamă să-i fiu ascultare,
privirea se zbate sub cerul de piatră
să stingă tot dorul ce scânteie-n vatră.
Mă-nvăluie timpul și timpul adună
cuvinte ce-n suflet îmi nasc o furtună,
le vreau absolvire în poarta trupească,
le vreau călăuză spre poarta cerească.
Category: Love poems
All author's poems: Craciunas Silviu
Craciunas,gânduri,nostalgie
Date of posting: 9 июня
Views: 259
Poems in the same category
Simplu...te iubesc!
Continui să scriu două cuvinte
În fiecare zi când mă trezesc,
Pentru a mea soție minunată
Spunându-i simplu ,,te iubesc".
Cum aș putea să uit să-i spun
Cuvinte dulci cu multă prețuire,
Când ea îmi este speranța vieții
Și sensul unic ce duce la fericire.
Mult timp ne-am evitat privirile
Că ochii noștri erau pe-altundeva,
Pân' într-o zi când s-au intersectat
Și unul pentru altul am simțit ceva.
Povestea a început cu-o tatonare
Trăind apoi mai mult decât o idilă,
Făr' a gândi că vom semna în timp
La primărie, un jurământ, pe-o filă.
Și anii au trecut peste-amândoi
Furând a noastră dulce tinerețe,
Și ne-au plantat pe chipuri umbre
Ca semne de trecere la bătrânețe.
Acum după o viață cu multe încercări
Continuăm să ne-alintăm cu ,,te iubesc",
Și zilnic înălțam o rugă la Domnul Sfânt
Din care nu lipsește, cuvântul ,,mulțumesc"!
Adevăr
Viaţa mea este o Gară -
cu mii şi mii de pasageri
unii cu vagoane de iubire,
alţii - cu saci de dureri.
Pe unii îi voi revedea
Pe alţii cu siguranţă niciodată
Şi tu eşti un simplu pasager
Ce treci prin Gara Vieţii mele doar o dată...
Pentru tine
De-ai fi tu pe o stâncă
as muri apoi ,
Doar să te prind din clipa mai adâncă
Să mă ineci într-un puhoi .
Așezat pe oghialul de pe gazonul terenului ,
Imi deschideai cu vorbele ochii spre o alta lume .
Acum îți văd poza încuiată in sticla telefonului ,
Însă n-am mai auzit de al tău nume ...
Pe-o piatra te-astept la hotarul vieții noastre ,
Te-astept aici ca robul după muncă grea ,
Valuri mari pe marile albastre ,
Cu brațele mâhnite-mi eu voi înota !
Privesc la pasăre , privesc la-naltii pomi ,
Pasărea a obosit ! Pomii rămân goi !
Mor sa-jung la tine ,
Ș-apoi sa-jung la nori !
Ești cea mai frumoasă
Câți cavaleri plini de curaj
Nobili cu mari averi,
Toți te-ar dori a lor nevastă,
Neștiind niciunul că inima ți-e dată,
Că tatăl tău,Vasile Împărat deja te-a dat....
Dar cui...se vor întreba cu toții
Și cum este posibil așa ceva
Când Marele turnir urmează cât de curând...
Iar în duel se vor întrece toți aceștia,
Care nebuni de dragul tău
Pe rând vor și muri....
Ohhh câtă frumusețe trebuie să ai
Preablândă Vasilica,
Să te dorească atâția curajoși,
Iar ție nici să-ți pese....!
Să fie Horia Stănicel demn de-a ta iubire?
Și cine-i acesta de care nimeni n-a auzit?
Nu-i prăpăditul acela de poet
Care te-a cucerit cu multele poeme
Ce ți le scrie zilnic,
Și vrea până si degetele de la picioare să ți le fure cu săruturi?
Se pare că nu vrei secretul să ți-l spui,
E treaba ta frumoaso,
Te las acum că trebuie povestea s-o închei!
(3 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Eu....
Cade cerul peste mine cu luminile lui albe,
Ce îmi par mărgăritare, înșirate-n mii de salbe,
Si în vine-mi curge sânge amețit de vin amar,
Pentru că mi-i viața strânsă într -un suflet de hoinar.
M-aș porni de zori prin lume cu picioarele desculț,
S-aud graiul pentru care te tot zbați să îl asculți,
Să văd ochii, care aprig să-i admiri tu te smuncești,
Să văd brațele în care, fără gînd, te prăpădești.
Si din apa-n râul rece, din oglinda-i fermecată,
Să văd viața cum se trece ca o pasăre vânată,
Să văd lumea cum se duce, universul cum se- înșiră
Si mă face totodată să fiu sfântă și martiră.
Si mă zguduie în vreme, mă încearcă și mă pune
Să zic dragostei blesteme, să-i dau urii mele nume;
Inima îmi strânge-n palmă ca pe-un ghem, fără -ndurare ,
Iar din drumul ce mi-i dat, ei pun spini și fac cărare;
Dar mi-s ochii plini de vise și pășesc fără vreo frică,
Lumea asta pentru mine e prea slabă și prea mică,
Că la toți e soarta clară, scrisă într -un legămînt
Să apună și să piară, sub țărînă în mormînt.
Numai eu cu-aceiași forță, peste lume-am să veghez
Si iubirea pentru dânsa peste veac am s-o păstrez.
Numai eu cu-aceiași taină voi păși, tot mai departe,
Lumea mea e minune, viața mea nu are moarte.
O stea
Dar mie mi-ai lăsat pe cer o stea?
Când mă uit la tine,să o văd pe ea.
Sau le-a luat pe toate frumusețea ta,
Și mie mi-ai lăsat doar luna.
Te-ai îndrăgostit de mine,
Și nu te-ai mai putut abține
Mi-ai lăsat fluturi și mie,
Sau îi simți doar tu în vine?
Săruturi,mi le iei
Mi le dai doar când e luna
Mi le lași și mie acuma,
Sau le simți doar tu într-una?
Other poems by the author
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Bunica
Bunica
Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.
În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret
12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret
Dennaltul cerului Domnezeu iubeƒtze paduryle ƒi oameny en Lazaret. En ɧuenta mana luy Domnezeu ƒi Ieƒuz Chriƒtus. Yeu. baronul Aaron von Pieler. kari mor en credintza luy. am pus viatza mya cu dragoste la inima ratacytura kari omu crede ke unealta lu draku ieƒti. Iulya ieƒti fiinza kari plaker lu Domnezeu ka tote nemzeturile. Am scris yeu tote acestea en anno 7003.
Așa cum deja intuise, caietul conținea transpunerea scrierilor baronului. Iulia îi lăsase doar extrase din acesta, fragmente rescrise de ea. Sau poate caietul nu era decât o poveste inventată menită să-i incite curiozitatea. Era complet dezamăgit. Sperase să țină în mână un document mai vechi decât Cartea de cântece din anii 1570 cunoscut și ca Fragmentul Todorescu și considerat ca fiind cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine. Se așeză pe scaun și începu să citească.
După trei nopți petrecute alături de tabăra de la turnul roșu ne-am întors în sat. În fiecare noapte Ion se furișase printre corturi și reușise să-mi aducă o parte din lucrurile de îmbrăcăminte. Nu era greu să le recunoască deoarece pe toate era încrustat blazonul familiei mele. Am plecat fără să am nici cel mai mic regret. Trecusem bine de 40 de ani și eram dornic să evadez din acest mod de viață căruia nu-i mai găseam rostul. Am învățat să urăsc și să ucid în numele domnului dar eram neajutorat în fața iubirii. Mă chema iubirea pământeană așa cum ea ne-a fost lăsată de Dumnezeu când ne-a dăruit păcatului. Căci oare nu El a semănat pomul? Nu El a dat viață șarpelui? Nu El a zămislit femeia? Acum femeia era în fața mea, un trup ca o salcie unduită de vânt. În urma ei plutea mirosul atrăgător de iasomie pe care îl simțeam până în adâncul ființei. O priveam și nu mă mai săturam să-i urmăresc balansul șoldurilor. Aș fi vrut să-i aud mersul pentru a mă convinge că nu visez dar vântul puternic umplea văzduhul cu zgomotul pădurii. Am ajuns la casa din marginea satului. Mama Iuliei era așezată pe un scaun și părea încremenită cu privirea aţintită spre micul oblon ce dădea înspre râu. Mai târziu am aflat că o vecină venea să o îngrijească când Iulia lipsea mai mult. Mi-am lăsat lucrurile în cerdac și am așteptat fără să încerc să intru în casă. Nu eram decât un străin ce se agățase de acest loc într-un mod greu de înțeles pentru două femei cu mințile tulburate de demoni, cum îmi dăduse de înțeles Ion. Mai aveam timp să mă întorc la tovarășii mei. Să redevin soldatul lui Dumnezeu care bântuia lumea pentru a stârpi de pe fața pământului ultima suflare de păgân, dar trupul meu era acum înlănțuit de alte dorințe iar inima se zbuciuma să-și găsească vadul larg în care sângele fierbinte să poată găsi răcoarea veșnică. Ochii căutau spre ușa dinspre care se auzeau frânturi de vorbe pe care nu le puteam înțelege dar al căror sens nu putea să-mi scape. Era vorba despre mine și despre Ion, cel căruia obștea îi refuzase slujba de căsătorie cu Iulia. Se luaseră din dragoste și acum, tot din dragoste, Ion se hotărâse să o lase celui ce reușise doar cu o mângâiere să înlăture de pe fața schimonosită acea strâmbătură pe care o moștenise tot neamul ei. Ea, Iulia, nu se mai privise de ani de zile în oglinda râului, iar acum nu se mai sătura să-și contemple zâmbetul larg, să lase privirea să-i arate ochii mari pictați cu culoarea cerului. Ceva se întâmplase cu trupul ei, mușchii aflați în continuă strânsoare redobândiseră o moliciune ce lăsa ființei spațiul de odihnă atât de necesar minții. Stătea în fața mamei ei. Ca la o comandă, aceasta începu să-și balanseze trupul spre tăblia mesei, aproape să-și zdrobească fruntea. Un tremur o cuprinse și pe Iulia, fața redobândi acel rictus înscris ca o rană adâncă pe obraz, ochii se tulburară și vorbe de neînțeles i se desprinseră de pe buze. Își luă mama în brațe și împreună se avântară într-un joc al trupului sortit să sperie pe oricine. Ion se repezi afară și făcu semne disperate.
— Vino! Vino!
Am pătruns în ultima încăpere și am înțeles că o nouă criză de nebunie cuprinsese mințile celor două femei. O mamă iremediabil pierdută într-o lume aparte în care trupul era o armă a unei minți încătușate în cine știe ce vâltoare înnegurată din viața ei și o fiică care de mică fusese părtașă acestei scene. Nu cumva gesturile ei nu aveau un suport legat de vreo boală a minții ci mai degrabă erau parte a unui limbaj pe care mintea l-a învățat așa cum înveți să vorbești?
— Dracul! A intrat dracul în ele! Ți-am spus că sunt blestemate! Pleacă!
Am stat câteva clipe nemișcat, privindu-le intens. Încercam să fur privirea Iuliei din această încleștare a ochilor. Simțeam că trupurile sunt comandate de un fluid ce se strecura în mintea Iuliei prin privirea mamei sale. Trebuia să găsesc propriul limbaj prin care să mă pot face auzit de mintea Iuliei. Ori nu poți construi ceva nou dacă nu ștergi amintirea trecutului. Un trecut pe care va trebui să-l înlătur din amintirile femeii. Reușisem să prind mâna Iuliei în timp ce alergam în jurul lor. I-am apucat degetul mic și l-am îndoi apăsând cu putere. Ritmul Iuliei se reduse simțitor iar mama ei căzu aproape leșinată și se pierdu într-un somn adânc. Am întins-o pe pat și l-am oprit pe Ion să o lege cu curelele pregătite. Iulia se ghemuise la picioarele maică-si și plângea înăbușit. Printre sughițuri făcea gesturi disperate arătându-mi ușa.
— Pleacă! Eu nu pot fi fericită.
M-am apropiat și, la fel ca în prima zi, i-am prins fața între mâinile mele. Plânsul zgomotos, aproape isteric, se domoli lăsând loc unei descărcări liniștitoare. Ochii se limpeziră iar privirea ei implora ajutor.
— Nu am să plec, Iulia! Voi avea grijă de tine și de mama ta.
Continuam să-i mângâi fața și nici nu am observat când Ion plecase. Din acea zi am rămas acolo, dăruind fiecare clipă unei iubiri de care nu credeam că sunt în stare.
Frunza
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.
Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.
Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.
Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.
Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.
O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 3. Morții nu plâng. Lăcrimează
3. Morții nu plâng. Lăcrimează
O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.
Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:
— Nu pune mâna!
Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.
— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.
— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.
În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.
— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!
Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.
— Încarcă!
Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:
— 120!
Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.
— Încarcă!
Un nou moment de liniște care cerea un bis.
— 120!
Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.
— Ritm sinusal! Puls 65.
Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.
— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.
Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.
— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?
Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.
Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.
Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.
— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.
— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.
Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.
— Nu acum. Nu poți muri încă.
Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca săi deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.
— De unde sunteți, doctore?
— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.
— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.
Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.
— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.
Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?
— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?
Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:
— Nimic.
Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.
— Care dintre asistente ți-a fost alături?
Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.
— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.
Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.
— Cea tânără sau cealaltă?
— Cea tânără.
În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:
— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!
Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.
Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.
Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.
— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!
Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.
— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!
Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.
— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!
Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.
O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.
— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!
Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.
— De ce pacienta din micul salon este izolată?
— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.
Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.
— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.
— De aici, pansamentul?
— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.
— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.
— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.
— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.
— Violată?
— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.
— Vreau să o văd!
— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.
— Merg chiar acum.
— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.
Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.