Sunt om și iubire

Spațiu-n jur se îngustează, 

Pe inimă pumnale-mi presează, 

Întunericul devine greu,

Nu-l mai simt pe-al meu aheu. 

Viața, pauză a eternei Morți, 

Devine chin fără a-l meu soț, 

Și-atât îmi place suferința, 

De viață nu-mi va ierta ființa. 

Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat, 

S-ajung eu îndurerat, 

Să-mi grăbesc sfârșit de zile,

S-ajung la braț cu tine? 

Mă-nspăimântă când la stele meditez

Și le văd împrăștiate-n Univers;

În Eden, împreună ne visez,

Îl avem pe Dumnezeu advers. 

Poate să fie Spațiul cât de infinit,

Să existe altele fără sfârșit, 

Sufletul meu ție-ți aparține

Până la Sfârșitului fine. 

De-aș putea trăi numai în tine,

Să uit de tot, să uit de mine,

Să primesc amor ce mi se cuvine,

Să-ți simt atingeri divine! 

Dar te ține-ndepărtat,

Deus, să fii blestemat,

Că suferim noi, separați, 

Pentru halu-n care arați! 

O să vină vremea noastră,

Să trăim în lume-albastră

Și niciun zeu nu va să ne despartă, 

Căci avem aceeași soartă. 

....

Lacrimi de sânge am vărsat la cer

Fără să știu prin ce universuri 

Plânge, așteptându-mă-n versuri,

Cel ce-mi este înger!

Ţine-mă în braţe până devenim nemuritori,

Ţine-mă o eternitate până zori

Ţine-mă de mână astfel fără tine mor;

Nicicând nu am crezut

C-aș fi în stare să iubesc,

Dar acum că am văzut

Pot liber să vorbesc.

Chiar nu știu de-nțelegea,

Dar cu mult mă ajuta, 

Mistic stând în fața mea

Arta vieții-mi prezenta.

La-nceput nu-nțelegeam,

Că era el diferit,

Dar cu timpul percepeam,

Că s-ar fi îndrăgostit.

O luasem ca un joc

Știind că n-am mare noroc,

Dar încet el a cedat

Fără să-mi fi explicat.

Timpul trece făr' să spună stop

Dar amintirile rămân în loc;

Am înțeles ca fără el, eu nu mai pot

Și-am decis să nu mai joc.

Pentru prima dată, m-am îndrăgostit

Fără să mai fi gândit,

Straniu c-asta s-a-ntâmplat

Într-un ritm așa ciudat.

El e ultima și unica ființă pe care o voi iubi!

Mi-a dat înțelesul de a zâmbi,

Arătându-mi fericirea adevărată

Ce nicicând nu poate fi uitată.

24.05.24

Lumea mea e frumoasă,
Lumea ta,e preafrumoasă,
Împreuna cînd ne-ntîlnim,
O putere devenim.

Tu zîmbind,mă motivezi
Multe ganduri le salvezi,
Tu esti o ființă pozitivă,
Și mereu tot atractivă.

Cînd în ochi cand te privesc,
Vreau să-ți spun un „Mulțumesc”,
Pentru amintiri de neuitat
Uneori sunt de emitat!

De mult,noi nu am vorbit,
De parca am fi orbit
Nici macar un „Bună”
Suntem prinși intr-o lume nebună.

De ce nu mai vorbim?
Sau deja nu mai prietenim?
Orice va fi,vreu să-ți....
Vreau să-ți spun că „Te iubesc”

Te uiti la mine

Cu ochi de indragostit

Te prefaci vrajit

Orbit de ceea ce crezi tu

Ca inseamna iubire

Vorbesti fara sentimente

Remuscari, regrete

Ce inseamna iubirea

Daca nu te lasi condus

De hormoni?

Te uiti la mine

De parca ti ar pasa,

Te prefaci implicat

Te scoti din orice situatie

Egoistule

Si te prefaci ca iti pasa

Ca ai habar de ce inseamna iubire.

Nu iubesti cand te impartasesti mai multor fete

Nu iubesti cand vrei corp

Nu iubesti cand nu esti devotat

Nu iubesti cand vrei ca ceilalti sa vada

Ca stii sa iubesti

In secolul 21

Intelesul iubirii s a pierdut

Si odata, si nevoia de a ne contopi

Dar eu incerc

Cu multiple sanse, cu multiple exemple

Sa te indrum spre drumul cel bun

Chiar daca nici eu nu stiu

Ce inseamna dragostea

Ce inseamna ca buzele mele sa formeze

“Te iubesc”

Te ghidez cu propriul orgoliu

Dar nu e despre mine

Iar manipulezi situatia

Iar esti victima

De ce nu poti fi si victima lui Cupidon

Ce știm noi despre viața?

Știm ca nu are doar o fata.

Dar despre iubire?

Nu mi ar încape in aceasta poezie,

Te arde,te apasă,

Te simți acasă,

Îți da starea sa zbori,

când cazi la sol.

E ca o călătorie spre necunoscut,

Stam in fata ei Find muți.

Și e firesc,doar prin asta trăim,

E firesc,sa nu știm sa iubim.

E ca un vis frumos,

Iar după plângi după tot ce a fost,

E ca o zi ploioasa de dimineața,

Dar Zâmbești,Caci așa este in viața.

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.

Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.

Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.

Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.

O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.

Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.

Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.

Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.

Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.

Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?