În gândul tău

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți
când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi
aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim


Category: Love poems

All author's poems: Craciunas Silviu poezii.online În gândul tău

Silviu Craciunas, gânduri, iubire, sentimente

Date of posting: 5 марта

Views: 145

Log in and comment!

Poems in the same category

Azi

Azi 

Chiar dacă azi...

poate pentru tine, numai însemn nimic,

eu nu te-am uitat...

ai intrat adânc 

în zâmbetul,

în lacrima mea.

și adesea când oftez

nu stiu dacă sunt eu sau tu.

sau chiar acum...

când îți scriu,

oare cui îi este dor!

Mie sau ție?

Dar voi răspunde...să te apăr 

Asa cum am făcut-o mere

că eu sunt acela

că eu

doar eu.

More ...

Licoarea iubirii

"Începe să dispară din lichoarea iubirii

După un an de zile

Lucru la care nu m-aș fi așteptat.

Mi-aș fi vândut și sufletul pentru el

Fară nici o ezitare

Însă acum aș sta să mă gândesc puțin.

Nu înțelege greșit,

Încă țin la el!

Este greu sa nu ma am sentimente pentru el

Deoarece în ochii lui vedeam întreaga lume.

În ochii lui căprui și dulci întunecați

Puteam vedea munții reci și singuratici

Iar deasupra lor, o lumina atât de pătrunzătoare

Cauzată de luna strălucitoare

Pierdută printre stelele argintii.

Am să descriu și buzele lui rozali

Câteodată puteau fi și rosi

Exact ca nuanta perfectă a trandafirilor.

I-aș fi putut admira toată ziua genele

Care completau tabloul din ochii săi.

Sprâncenele sale sunt atât de dese 

Sunt de culoarea aurului și ai soarelui.

Zâmbetul său îmi încălzea sufletul

Iar imima îmi tremura la auzul voci sale

Însă era un sentiment plăcut."

 

Asta este conversația pe care o port aproape zilnic 

Cu străinul din oglinda mea.

Începe să dispară efectele licorii iubirii

Însă am momente în care

Mă îndrăgostesc din nou de el.

 

More ...

,,Ne cunoaștem din vedere" în maghiară

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

 

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

 

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

 

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

 

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

 

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

 

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

 

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

 

Látásból ismerjük egymást

mennyi röpke pillanat

soha nem az útjukban

nem álltak meg

biztonságos és gyors gyaloglás

 

Látásból ismerjük egymást

csak a szemek csendben

annyiszor mondták

mindent, amit akartak

amikor találkoztak a fényükkel...

 

Még véletlenül sem

nem szóltam egy szót sem

Annyi találkozón,

ezt a bámészkodó játékot

ez mindkettőnket szórakoztatott.

 

Látásból ismerjük egymást

de ez mindig öröm

a megtartandó emlék

és felülvizsgálja

a szemek, amelyeket egy életen át ismersz

találkozunk reggel

és ha esik, és ha esik

179-es autóban.

látásból ismerjük egymást...

És aztán!

 

Látásból ismerjük egymást

mennyi röpke pillanat

soha nem álltunk meg útjuk során

biztonságos és gyors gyaloglás

 

Látásból ismerjük egymást

csak a szemek csendben

annyiszor mondták

mindent, amit akartak

amikor találkoztak a fényükkel...

 

Még véletlenül sem

nem szóltam egy szót sem

Annyi találkozón,

ezt a bámészkodó játékot

ez mindkettőnket szórakoztatott.

 

Látásból ismerjük egymást

de ez mindig öröm

a megtartandó emlék

és felülvizsgálja

a szemek, amelyeket egy életen át ismersz

találkozunk reggel

és amikor esik a hó, és ha esik

179-es autóban.

látásból ismerjük egymást...

És aztán!

More ...

CHITARA MEA

Aud un trubadur ce cântă

Când ziua moare  în amurg,

Suspină struna-i pe chitară

În cupă picături se scurg.

 

El cântă încet și tremurat

Înfiorat, stârnind văpăi

Solie unui dor curat

Împătimit de ochii ei.

 

Dar cine cântul sâ-i asculte

În liniștea nopții de vară?

Cine lacrima să-i vadă

Prin pânza cerului de seară?

More ...

Sonet de amor

 

Ce-i un sonet de-amor se-ntreabă unii,

Cum să nu știi așa ceva?

E dragostea o partitură muzicală,

Ce a cântat-o Bach,

Ori Mozart sau mai degrabă Beethoven sau chiar Chopin?

Nu-i dragostea o mare taină

Ce o deține azi iubita mea?

Ba da!

Taina iubirii stă la tine,

Și te-aș ruga să-mi spui și mie

Ce-i dragostea frumoasa mea?

Ori e mai bine să nu se știe,

Și-atunci secretul ăsta antic,

Ce-l vor și împărați și cerșetori,

Eu zic că este mult mai bine,

Să stea închis în frumusețea ta!

(8 debruarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

More ...

O dorință arzătoare..

Băiatul meu brunet,

Așa aș vrea să-ți spun de acum în colo,

"Al meu" așa aș vrea să fie.

Să ne petrecem nopțile și zilele sub cerul înstelat,

să uităm de timp și să facem tot ce ne trece prin cap.

Să călătorim peste tot în lume, să nu ne pară rău,

Și apoi să aud din gura ta "Tu ești viitorul meu".

Asta aș vrea, frumosul meu brunet.

Să pot să te numesc al meu și să mă mândresc cu acest fapt.

Ești îmbrăcat cu o frumusețe pe care nu o pot descrie,

Iar gelozia mă cuprinde când știu că nu sunt singura care te vede,

Dar mă gândesc la altceva și-mi trece destul de repede.

 

Oh... brunetul meu meu cu ochii ciocolatii..

Ce mi-ai făcut de numai la tine mă mai pot gândi?

Ce ai reușit să-mi faci de mi pot simți ritmurile alerte ale inimii?

Și ce ai de gând să faci cu sentimentele tale?

Te vei ascunde și vei fugi de iubire cum o faci în continuare?

Vei renunța la un viitor alături de cineva care te iubește,

care renunță la tot și toate pentru că doar pe tine te dorește?

Hai te rog spune, renunți? Vorbește!

Exprimă-ți inima in câteva cuvinte simple, nu multe.

Știu că propozițiile ar fi dificile și nu ești genul care să dezvolte.

Alege de fapt viitorul, pe care și tu ți-l dorești de mult,

Pentru că am să aștept aici, mereu, ca sa te ascult.

More ...

Azi

Azi 

Chiar dacă azi...

poate pentru tine, numai însemn nimic,

eu nu te-am uitat...

ai intrat adânc 

în zâmbetul,

în lacrima mea.

și adesea când oftez

nu stiu dacă sunt eu sau tu.

sau chiar acum...

când îți scriu,

oare cui îi este dor!

Mie sau ție?

Dar voi răspunde...să te apăr 

Asa cum am făcut-o mere

că eu sunt acela

că eu

doar eu.

More ...

Licoarea iubirii

"Începe să dispară din lichoarea iubirii

După un an de zile

Lucru la care nu m-aș fi așteptat.

Mi-aș fi vândut și sufletul pentru el

Fară nici o ezitare

Însă acum aș sta să mă gândesc puțin.

Nu înțelege greșit,

Încă țin la el!

Este greu sa nu ma am sentimente pentru el

Deoarece în ochii lui vedeam întreaga lume.

În ochii lui căprui și dulci întunecați

Puteam vedea munții reci și singuratici

Iar deasupra lor, o lumina atât de pătrunzătoare

Cauzată de luna strălucitoare

Pierdută printre stelele argintii.

Am să descriu și buzele lui rozali

Câteodată puteau fi și rosi

Exact ca nuanta perfectă a trandafirilor.

I-aș fi putut admira toată ziua genele

Care completau tabloul din ochii săi.

Sprâncenele sale sunt atât de dese 

Sunt de culoarea aurului și ai soarelui.

Zâmbetul său îmi încălzea sufletul

Iar imima îmi tremura la auzul voci sale

Însă era un sentiment plăcut."

 

Asta este conversația pe care o port aproape zilnic 

Cu străinul din oglinda mea.

Începe să dispară efectele licorii iubirii

Însă am momente în care

Mă îndrăgostesc din nou de el.

 

More ...

,,Ne cunoaștem din vedere" în maghiară

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

 

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

 

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

 

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

 

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

 

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

 

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

 

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

 

Látásból ismerjük egymást

mennyi röpke pillanat

soha nem az útjukban

nem álltak meg

biztonságos és gyors gyaloglás

 

Látásból ismerjük egymást

csak a szemek csendben

annyiszor mondták

mindent, amit akartak

amikor találkoztak a fényükkel...

 

Még véletlenül sem

nem szóltam egy szót sem

Annyi találkozón,

ezt a bámészkodó játékot

ez mindkettőnket szórakoztatott.

 

Látásból ismerjük egymást

de ez mindig öröm

a megtartandó emlék

és felülvizsgálja

a szemek, amelyeket egy életen át ismersz

találkozunk reggel

és ha esik, és ha esik

179-es autóban.

látásból ismerjük egymást...

És aztán!

 

Látásból ismerjük egymást

mennyi röpke pillanat

soha nem álltunk meg útjuk során

biztonságos és gyors gyaloglás

 

Látásból ismerjük egymást

csak a szemek csendben

annyiszor mondták

mindent, amit akartak

amikor találkoztak a fényükkel...

 

Még véletlenül sem

nem szóltam egy szót sem

Annyi találkozón,

ezt a bámészkodó játékot

ez mindkettőnket szórakoztatott.

 

Látásból ismerjük egymást

de ez mindig öröm

a megtartandó emlék

és felülvizsgálja

a szemek, amelyeket egy életen át ismersz

találkozunk reggel

és amikor esik a hó, és ha esik

179-es autóban.

látásból ismerjük egymást...

És aztán!

More ...

CHITARA MEA

Aud un trubadur ce cântă

Când ziua moare  în amurg,

Suspină struna-i pe chitară

În cupă picături se scurg.

 

El cântă încet și tremurat

Înfiorat, stârnind văpăi

Solie unui dor curat

Împătimit de ochii ei.

 

Dar cine cântul sâ-i asculte

În liniștea nopții de vară?

Cine lacrima să-i vadă

Prin pânza cerului de seară?

More ...

Sonet de amor

 

Ce-i un sonet de-amor se-ntreabă unii,

Cum să nu știi așa ceva?

E dragostea o partitură muzicală,

Ce a cântat-o Bach,

Ori Mozart sau mai degrabă Beethoven sau chiar Chopin?

Nu-i dragostea o mare taină

Ce o deține azi iubita mea?

Ba da!

Taina iubirii stă la tine,

Și te-aș ruga să-mi spui și mie

Ce-i dragostea frumoasa mea?

Ori e mai bine să nu se știe,

Și-atunci secretul ăsta antic,

Ce-l vor și împărați și cerșetori,

Eu zic că este mult mai bine,

Să stea închis în frumusețea ta!

(8 debruarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

More ...

O dorință arzătoare..

Băiatul meu brunet,

Așa aș vrea să-ți spun de acum în colo,

"Al meu" așa aș vrea să fie.

Să ne petrecem nopțile și zilele sub cerul înstelat,

să uităm de timp și să facem tot ce ne trece prin cap.

Să călătorim peste tot în lume, să nu ne pară rău,

Și apoi să aud din gura ta "Tu ești viitorul meu".

Asta aș vrea, frumosul meu brunet.

Să pot să te numesc al meu și să mă mândresc cu acest fapt.

Ești îmbrăcat cu o frumusețe pe care nu o pot descrie,

Iar gelozia mă cuprinde când știu că nu sunt singura care te vede,

Dar mă gândesc la altceva și-mi trece destul de repede.

 

Oh... brunetul meu meu cu ochii ciocolatii..

Ce mi-ai făcut de numai la tine mă mai pot gândi?

Ce ai reușit să-mi faci de mi pot simți ritmurile alerte ale inimii?

Și ce ai de gând să faci cu sentimentele tale?

Te vei ascunde și vei fugi de iubire cum o faci în continuare?

Vei renunța la un viitor alături de cineva care te iubește,

care renunță la tot și toate pentru că doar pe tine te dorește?

Hai te rog spune, renunți? Vorbește!

Exprimă-ți inima in câteva cuvinte simple, nu multe.

Știu că propozițiile ar fi dificile și nu ești genul care să dezvolte.

Alege de fapt viitorul, pe care și tu ți-l dorești de mult,

Pentru că am să aștept aici, mereu, ca sa te ascult.

More ...
prev
next

Other poems by the author

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 19. Salvând-o pe Iulia

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.

More ...

Cupidon

Cupidon

 

Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.

Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.

Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.

Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.

Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.

Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.

Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.

Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.

Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

 

More ...

Tavanul

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

More ...

Iubirea de oameni

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

 

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

 

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

 

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

 

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

 

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

More ...

🎤 Corul bisericesc din comuna Șiria, județul Arad

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

More ...

Când

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.


O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.


Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.


Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.


În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.


Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

More ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 19. Salvând-o pe Iulia

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.

More ...

Cupidon

Cupidon

 

Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.

Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.

Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.

Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.

Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.

Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.

Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.

Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.

Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

 

More ...

Tavanul

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

More ...

Iubirea de oameni

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

 

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

 

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

 

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

 

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

 

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

More ...

🎤 Corul bisericesc din comuna Șiria, județul Arad

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

More ...

Când

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.


O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.


Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.


Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.


În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.


Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

More ...
prev
next