În gândul tău
În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de dimineți
când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi
aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim
Category: Love poems
All author's poems: Craciunas Silviu
Silviu Craciunas, gânduri, iubire, sentimente
Date of posting: 5 марта
Views: 127
Poems in the same category
Eclipsa
Luna își face apariția pe cer,
Peste față simt un mic ger.
Frigul nu mă oprește din a vorbi cu ea,
Trebuie să îi spun povestea mea:
Eram nefericită, prinsă într-o cușcă,
Nu aș fi știut că stăpânul mușcă.
Probabil că țineam la el, nu mai știu,
Sentimentele oglindite s-au pierdut in pustiu.
O rază de soare mi-a încălzit fața,
Aceasta topea bările de gheață.
M-a îndrumat să evadez,
Pe stăpân n-am apucat să-l consolez.
Am lăsat în urmă trecutul,
Ca o pasăre liberă am distrus scutul.
După raza de soare am fugit,
Momentele alături de ea m-au înnebunit.
Fericită eram acum cu ea,
Am aflat cum se simte dragostea.
Inima mea de gheață s-a topit,
Zâmbetul cald m-a dezmorțit.
M-am apropiat prea mult de soare,
Mă dezintegrez fără remușcare.
Aș putea să mor de dragul lui,
Raza mea, renașterea discomfortului.
O iubesc prea mult s-o îndepărtez,
Raza mea cuceritoare, hipnotizez.
Sub vraja ei eu sunt,
Nu vreau să scap de aici prea curând.
Fă ce vrei cu mine, doar nu pleca.
Nu sunt în stare să fiu rănită așa.
Karma nerăbdătoare mă așteaptă,
Să trăiesc trădarea fostului stăpân nedreaptă.
Între iubire și ură
Ești pus să alegi!
Uneori ești iubire
Alteori ură...
Zbori sau cazi!
Ești înălțime sau abis,
Chiar dacă viața pare vis,
Cu lacrimi și surâs,
Singuratate,tristețe sau zarvă
Cu petrecăreți zgomotoși
Ce lasă să se audă
Râsete și voie bună!
Nu cere prea multe vieții,
Știi bine că-i zgârcită...
Ca o prostituată blamată
Ce promite nimicul și minte,
Prestează ce știe
Și pleacă nerușinată!
Fantomatică blestemată viața!
Dar noi,voi,ei....?
Alegeți între iubire și ură?
Puneți-vă mâna la gură,
Tăceți și cereți-vă iertare,
Aruncați sacii plini cu păcate,
Ați mâncat destul pe săturate,
Alegerea uneori doare,
Diferența dintre viață și moarte nu-i mare!
Nimeni nu știe ce-i viața,
Cu atât mai mult moartea!
Întreabați-vă ce să alegeți
Între iubire și ură,
Voi,bărbați și femei,
Oameni neputincioși,muritori făcuți din zgură...
Și totuși chemați la Veșnicie,
La dragoste și nesfârșită bucurie!
(19/20 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Anonimul ....
Anonimul ...
Ești anonimului din viața mea ..
Ce adesea inima îmi alina,
Cu al lui glas duios
Viața îmi era pe dos ....
Mă iubea că pe o micuță
Dar eram luată de prostuță...
Mereu am fost uimită
De a ta iubire cruntă.
(Ig:_caty_b_
Iubirea și Acum
Iubește-mă acum!
Mâine nu exisă,
Ieri este mort,ce ne pasă!
Dansează pe luciul de apă și cântă,
Bea elixirul fericirii,valsează,
Acum este clipa iubirii noastre..viețuiește doar în prezent!
Nimic nu există în afara clipei de-acum,
Iubirea trăiește aici,privește-o!
Respiră odată cu mine și spune-mi ce vreau să aud!
Minciunile tale sunt adevăr pentru mine!
Nu-mi pasă ce zice sau ce crede lumea cea rece,
Exiști doar tu și iubirea ce tună,
Furtuna cu ploaie si vântul turbat ce ne strigă pe nume,
Iar amorul nebun e orfanul ce-și caută zadarnic părinții,
Eu iubindu-te ca pe-un copil rătăcit și uitat!
Tu esti acel acum și aici,
Cu părul ce-i flacără vie!
Șuvoaie de foc ce scântei risipesc,
Clipa aceasta e infinită,
Are timpul ferecat ca o fiară în cușcă,
Ne vorbește povești minunate,
Ce contează de-s minciuni gogonate,
Acum e timpul iubirilor toate!
Să ne iubim doar privindu-ne,
Eu pe tine, tu pe mine,
Neplictisindu-ne vreodată!
Amorul nu știe să moară de fel,
Precum gurile rele ne spun!
Acum este viața, acum este clipa,
Acum este regele ce stă deasupra a toate,
Are sceptrul,coroana,slujitorii puterea,
Viața și moartea și strălucirea!
Acum este ziua sau noaptea,
Acum îți șoptesc dragostea nenăscută vreodată,
E timpul lui Acum personajul de basm născocit,
Iubirea-i tot ce contează,
Făra ea totu-i sărac, pustiit!
(3-13 aug 2023 H.S. Irepetabila iubire)
Înger de fetiță
Ea, înger dulce de fetiță,
Cu sufletul alb și curat,
El, demon îmbrăcat în negru,
Cu sufletul întunecat...
Ea l-a privit cu bunătate,
Iar el, de parcă a cedat...
Întunericul lui dinainte,
De parcă s-a evaporat...
Trecut-au anii grei în lupte,
Cu viața grea și a lui noapte,
Ea mereu făcându-i punte,
Luminând calea prin șoapte.
Iar când furtuna năvălise,
Ea strâns de mână îl ținea,
El o trase-n întuneric
Și acolo singură o lăsa...
Ea calea cu greu a găsit-o,
Și înger negru deveni,
Inima din piept îi era ruptă,
De-atunci ea nu putea iubi...
Aripile nu mai zburau,
Iar ea lupta să facă soare,
Nu arăta la nimeni în jur
Că zilele îi sunt amare.
A luptat zile și nopți,
Și astăzi încă ea mai luptă...
Ziua - cu sufletul ei,
Noaptea - cu inima ruptă
Eclipsa
Luna își face apariția pe cer,
Peste față simt un mic ger.
Frigul nu mă oprește din a vorbi cu ea,
Trebuie să îi spun povestea mea:
Eram nefericită, prinsă într-o cușcă,
Nu aș fi știut că stăpânul mușcă.
Probabil că țineam la el, nu mai știu,
Sentimentele oglindite s-au pierdut in pustiu.
O rază de soare mi-a încălzit fața,
Aceasta topea bările de gheață.
M-a îndrumat să evadez,
Pe stăpân n-am apucat să-l consolez.
Am lăsat în urmă trecutul,
Ca o pasăre liberă am distrus scutul.
După raza de soare am fugit,
Momentele alături de ea m-au înnebunit.
Fericită eram acum cu ea,
Am aflat cum se simte dragostea.
Inima mea de gheață s-a topit,
Zâmbetul cald m-a dezmorțit.
M-am apropiat prea mult de soare,
Mă dezintegrez fără remușcare.
Aș putea să mor de dragul lui,
Raza mea, renașterea discomfortului.
O iubesc prea mult s-o îndepărtez,
Raza mea cuceritoare, hipnotizez.
Sub vraja ei eu sunt,
Nu vreau să scap de aici prea curând.
Fă ce vrei cu mine, doar nu pleca.
Nu sunt în stare să fiu rănită așa.
Karma nerăbdătoare mă așteaptă,
Să trăiesc trădarea fostului stăpân nedreaptă.
Între iubire și ură
Ești pus să alegi!
Uneori ești iubire
Alteori ură...
Zbori sau cazi!
Ești înălțime sau abis,
Chiar dacă viața pare vis,
Cu lacrimi și surâs,
Singuratate,tristețe sau zarvă
Cu petrecăreți zgomotoși
Ce lasă să se audă
Râsete și voie bună!
Nu cere prea multe vieții,
Știi bine că-i zgârcită...
Ca o prostituată blamată
Ce promite nimicul și minte,
Prestează ce știe
Și pleacă nerușinată!
Fantomatică blestemată viața!
Dar noi,voi,ei....?
Alegeți între iubire și ură?
Puneți-vă mâna la gură,
Tăceți și cereți-vă iertare,
Aruncați sacii plini cu păcate,
Ați mâncat destul pe săturate,
Alegerea uneori doare,
Diferența dintre viață și moarte nu-i mare!
Nimeni nu știe ce-i viața,
Cu atât mai mult moartea!
Întreabați-vă ce să alegeți
Între iubire și ură,
Voi,bărbați și femei,
Oameni neputincioși,muritori făcuți din zgură...
Și totuși chemați la Veșnicie,
La dragoste și nesfârșită bucurie!
(19/20 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Anonimul ....
Anonimul ...
Ești anonimului din viața mea ..
Ce adesea inima îmi alina,
Cu al lui glas duios
Viața îmi era pe dos ....
Mă iubea că pe o micuță
Dar eram luată de prostuță...
Mereu am fost uimită
De a ta iubire cruntă.
(Ig:_caty_b_
Iubirea și Acum
Iubește-mă acum!
Mâine nu exisă,
Ieri este mort,ce ne pasă!
Dansează pe luciul de apă și cântă,
Bea elixirul fericirii,valsează,
Acum este clipa iubirii noastre..viețuiește doar în prezent!
Nimic nu există în afara clipei de-acum,
Iubirea trăiește aici,privește-o!
Respiră odată cu mine și spune-mi ce vreau să aud!
Minciunile tale sunt adevăr pentru mine!
Nu-mi pasă ce zice sau ce crede lumea cea rece,
Exiști doar tu și iubirea ce tună,
Furtuna cu ploaie si vântul turbat ce ne strigă pe nume,
Iar amorul nebun e orfanul ce-și caută zadarnic părinții,
Eu iubindu-te ca pe-un copil rătăcit și uitat!
Tu esti acel acum și aici,
Cu părul ce-i flacără vie!
Șuvoaie de foc ce scântei risipesc,
Clipa aceasta e infinită,
Are timpul ferecat ca o fiară în cușcă,
Ne vorbește povești minunate,
Ce contează de-s minciuni gogonate,
Acum e timpul iubirilor toate!
Să ne iubim doar privindu-ne,
Eu pe tine, tu pe mine,
Neplictisindu-ne vreodată!
Amorul nu știe să moară de fel,
Precum gurile rele ne spun!
Acum este viața, acum este clipa,
Acum este regele ce stă deasupra a toate,
Are sceptrul,coroana,slujitorii puterea,
Viața și moartea și strălucirea!
Acum este ziua sau noaptea,
Acum îți șoptesc dragostea nenăscută vreodată,
E timpul lui Acum personajul de basm născocit,
Iubirea-i tot ce contează,
Făra ea totu-i sărac, pustiit!
(3-13 aug 2023 H.S. Irepetabila iubire)
Înger de fetiță
Ea, înger dulce de fetiță,
Cu sufletul alb și curat,
El, demon îmbrăcat în negru,
Cu sufletul întunecat...
Ea l-a privit cu bunătate,
Iar el, de parcă a cedat...
Întunericul lui dinainte,
De parcă s-a evaporat...
Trecut-au anii grei în lupte,
Cu viața grea și a lui noapte,
Ea mereu făcându-i punte,
Luminând calea prin șoapte.
Iar când furtuna năvălise,
Ea strâns de mână îl ținea,
El o trase-n întuneric
Și acolo singură o lăsa...
Ea calea cu greu a găsit-o,
Și înger negru deveni,
Inima din piept îi era ruptă,
De-atunci ea nu putea iubi...
Aripile nu mai zburau,
Iar ea lupta să facă soare,
Nu arăta la nimeni în jur
Că zilele îi sunt amare.
A luptat zile și nopți,
Și astăzi încă ea mai luptă...
Ziua - cu sufletul ei,
Noaptea - cu inima ruptă
Other poems by the author
Cupidon
Cupidon
Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.
Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.
Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.
Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.
Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.
Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.
Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.
Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.
Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.
Tavanul
De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul se prăbuşi.
Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret
12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret
Dennaltul cerului Domnezeu iubeƒtze paduryle ƒi oameny en Lazaret. En ɧuenta mana luy Domnezeu ƒi Ieƒuz Chriƒtus. Yeu. baronul Aaron von Pieler. kari mor en credintza luy. am pus viatza mya cu dragoste la inima ratacytura kari omu crede ke unealta lu draku ieƒti. Iulya ieƒti fiinza kari plaker lu Domnezeu ka tote nemzeturile. Am scris yeu tote acestea en anno 7003.
Așa cum deja intuise, caietul conținea transpunerea scrierilor baronului. Iulia îi lăsase doar extrase din acesta, fragmente rescrise de ea. Sau poate caietul nu era decât o poveste inventată menită să-i incite curiozitatea. Era complet dezamăgit. Sperase să țină în mână un document mai vechi decât Cartea de cântece din anii 1570 cunoscut și ca Fragmentul Todorescu și considerat ca fiind cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine. Se așeză pe scaun și începu să citească.
După trei nopți petrecute alături de tabăra de la turnul roșu ne-am întors în sat. În fiecare noapte Ion se furișase printre corturi și reușise să-mi aducă o parte din lucrurile de îmbrăcăminte. Nu era greu să le recunoască deoarece pe toate era încrustat blazonul familiei mele. Am plecat fără să am nici cel mai mic regret. Trecusem bine de 40 de ani și eram dornic să evadez din acest mod de viață căruia nu-i mai găseam rostul. Am învățat să urăsc și să ucid în numele domnului dar eram neajutorat în fața iubirii. Mă chema iubirea pământeană așa cum ea ne-a fost lăsată de Dumnezeu când ne-a dăruit păcatului. Căci oare nu El a semănat pomul? Nu El a dat viață șarpelui? Nu El a zămislit femeia? Acum femeia era în fața mea, un trup ca o salcie unduită de vânt. În urma ei plutea mirosul atrăgător de iasomie pe care îl simțeam până în adâncul ființei. O priveam și nu mă mai săturam să-i urmăresc balansul șoldurilor. Aș fi vrut să-i aud mersul pentru a mă convinge că nu visez dar vântul puternic umplea văzduhul cu zgomotul pădurii. Am ajuns la casa din marginea satului. Mama Iuliei era așezată pe un scaun și părea încremenită cu privirea aţintită spre micul oblon ce dădea înspre râu. Mai târziu am aflat că o vecină venea să o îngrijească când Iulia lipsea mai mult. Mi-am lăsat lucrurile în cerdac și am așteptat fără să încerc să intru în casă. Nu eram decât un străin ce se agățase de acest loc într-un mod greu de înțeles pentru două femei cu mințile tulburate de demoni, cum îmi dăduse de înțeles Ion. Mai aveam timp să mă întorc la tovarășii mei. Să redevin soldatul lui Dumnezeu care bântuia lumea pentru a stârpi de pe fața pământului ultima suflare de păgân, dar trupul meu era acum înlănțuit de alte dorințe iar inima se zbuciuma să-și găsească vadul larg în care sângele fierbinte să poată găsi răcoarea veșnică. Ochii căutau spre ușa dinspre care se auzeau frânturi de vorbe pe care nu le puteam înțelege dar al căror sens nu putea să-mi scape. Era vorba despre mine și despre Ion, cel căruia obștea îi refuzase slujba de căsătorie cu Iulia. Se luaseră din dragoste și acum, tot din dragoste, Ion se hotărâse să o lase celui ce reușise doar cu o mângâiere să înlăture de pe fața schimonosită acea strâmbătură pe care o moștenise tot neamul ei. Ea, Iulia, nu se mai privise de ani de zile în oglinda râului, iar acum nu se mai sătura să-și contemple zâmbetul larg, să lase privirea să-i arate ochii mari pictați cu culoarea cerului. Ceva se întâmplase cu trupul ei, mușchii aflați în continuă strânsoare redobândiseră o moliciune ce lăsa ființei spațiul de odihnă atât de necesar minții. Stătea în fața mamei ei. Ca la o comandă, aceasta începu să-și balanseze trupul spre tăblia mesei, aproape să-și zdrobească fruntea. Un tremur o cuprinse și pe Iulia, fața redobândi acel rictus înscris ca o rană adâncă pe obraz, ochii se tulburară și vorbe de neînțeles i se desprinseră de pe buze. Își luă mama în brațe și împreună se avântară într-un joc al trupului sortit să sperie pe oricine. Ion se repezi afară și făcu semne disperate.
— Vino! Vino!
Am pătruns în ultima încăpere și am înțeles că o nouă criză de nebunie cuprinsese mințile celor două femei. O mamă iremediabil pierdută într-o lume aparte în care trupul era o armă a unei minți încătușate în cine știe ce vâltoare înnegurată din viața ei și o fiică care de mică fusese părtașă acestei scene. Nu cumva gesturile ei nu aveau un suport legat de vreo boală a minții ci mai degrabă erau parte a unui limbaj pe care mintea l-a învățat așa cum înveți să vorbești?
— Dracul! A intrat dracul în ele! Ți-am spus că sunt blestemate! Pleacă!
Am stat câteva clipe nemișcat, privindu-le intens. Încercam să fur privirea Iuliei din această încleștare a ochilor. Simțeam că trupurile sunt comandate de un fluid ce se strecura în mintea Iuliei prin privirea mamei sale. Trebuia să găsesc propriul limbaj prin care să mă pot face auzit de mintea Iuliei. Ori nu poți construi ceva nou dacă nu ștergi amintirea trecutului. Un trecut pe care va trebui să-l înlătur din amintirile femeii. Reușisem să prind mâna Iuliei în timp ce alergam în jurul lor. I-am apucat degetul mic și l-am îndoi apăsând cu putere. Ritmul Iuliei se reduse simțitor iar mama ei căzu aproape leșinată și se pierdu într-un somn adânc. Am întins-o pe pat și l-am oprit pe Ion să o lege cu curelele pregătite. Iulia se ghemuise la picioarele maică-si și plângea înăbușit. Printre sughițuri făcea gesturi disperate arătându-mi ușa.
— Pleacă! Eu nu pot fi fericită.
M-am apropiat și, la fel ca în prima zi, i-am prins fața între mâinile mele. Plânsul zgomotos, aproape isteric, se domoli lăsând loc unei descărcări liniștitoare. Ochii se limpeziră iar privirea ei implora ajutor.
— Nu am să plec, Iulia! Voi avea grijă de tine și de mama ta.
Continuam să-i mângâi fața și nici nu am observat când Ion plecase. Din acea zi am rămas acolo, dăruind fiecare clipă unei iubiri de care nu credeam că sunt în stare.
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Bătrână țară
Bătrână țară
Pe umeri porți Carpații ca povară,
bătrână țară multimilenară,
e greu dar munții cerul ți-l închină
și uiți că omul ce-ai crescut ți-e vină
Din creste ape curg și-ți dau putere,
bătrână țară cu trecutul ca avere,
povestea ta în lume iute-o poartă
așa cum alții ți-au înscris în soartă.
Cu trupul tău păduri hrănești să-ți fie,
bătrână țară ce visezi la veșnicie,
ecou de doine ce în ierni să cânte
cum frunze vara știu să te încânte.
Când păsări seara-n cuiburi se alină,
bătrână țară de cântare plină,
te rogi ca dor de tine să le prindă,
un dor nestins de cuibul de sub grindă.
Cupidon
Cupidon
Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.
Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.
Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.
Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.
Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.
Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.
Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.
Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.
Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.
Tavanul
De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul se prăbuşi.
Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret
12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret
Dennaltul cerului Domnezeu iubeƒtze paduryle ƒi oameny en Lazaret. En ɧuenta mana luy Domnezeu ƒi Ieƒuz Chriƒtus. Yeu. baronul Aaron von Pieler. kari mor en credintza luy. am pus viatza mya cu dragoste la inima ratacytura kari omu crede ke unealta lu draku ieƒti. Iulya ieƒti fiinza kari plaker lu Domnezeu ka tote nemzeturile. Am scris yeu tote acestea en anno 7003.
Așa cum deja intuise, caietul conținea transpunerea scrierilor baronului. Iulia îi lăsase doar extrase din acesta, fragmente rescrise de ea. Sau poate caietul nu era decât o poveste inventată menită să-i incite curiozitatea. Era complet dezamăgit. Sperase să țină în mână un document mai vechi decât Cartea de cântece din anii 1570 cunoscut și ca Fragmentul Todorescu și considerat ca fiind cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine. Se așeză pe scaun și începu să citească.
După trei nopți petrecute alături de tabăra de la turnul roșu ne-am întors în sat. În fiecare noapte Ion se furișase printre corturi și reușise să-mi aducă o parte din lucrurile de îmbrăcăminte. Nu era greu să le recunoască deoarece pe toate era încrustat blazonul familiei mele. Am plecat fără să am nici cel mai mic regret. Trecusem bine de 40 de ani și eram dornic să evadez din acest mod de viață căruia nu-i mai găseam rostul. Am învățat să urăsc și să ucid în numele domnului dar eram neajutorat în fața iubirii. Mă chema iubirea pământeană așa cum ea ne-a fost lăsată de Dumnezeu când ne-a dăruit păcatului. Căci oare nu El a semănat pomul? Nu El a dat viață șarpelui? Nu El a zămislit femeia? Acum femeia era în fața mea, un trup ca o salcie unduită de vânt. În urma ei plutea mirosul atrăgător de iasomie pe care îl simțeam până în adâncul ființei. O priveam și nu mă mai săturam să-i urmăresc balansul șoldurilor. Aș fi vrut să-i aud mersul pentru a mă convinge că nu visez dar vântul puternic umplea văzduhul cu zgomotul pădurii. Am ajuns la casa din marginea satului. Mama Iuliei era așezată pe un scaun și părea încremenită cu privirea aţintită spre micul oblon ce dădea înspre râu. Mai târziu am aflat că o vecină venea să o îngrijească când Iulia lipsea mai mult. Mi-am lăsat lucrurile în cerdac și am așteptat fără să încerc să intru în casă. Nu eram decât un străin ce se agățase de acest loc într-un mod greu de înțeles pentru două femei cu mințile tulburate de demoni, cum îmi dăduse de înțeles Ion. Mai aveam timp să mă întorc la tovarășii mei. Să redevin soldatul lui Dumnezeu care bântuia lumea pentru a stârpi de pe fața pământului ultima suflare de păgân, dar trupul meu era acum înlănțuit de alte dorințe iar inima se zbuciuma să-și găsească vadul larg în care sângele fierbinte să poată găsi răcoarea veșnică. Ochii căutau spre ușa dinspre care se auzeau frânturi de vorbe pe care nu le puteam înțelege dar al căror sens nu putea să-mi scape. Era vorba despre mine și despre Ion, cel căruia obștea îi refuzase slujba de căsătorie cu Iulia. Se luaseră din dragoste și acum, tot din dragoste, Ion se hotărâse să o lase celui ce reușise doar cu o mângâiere să înlăture de pe fața schimonosită acea strâmbătură pe care o moștenise tot neamul ei. Ea, Iulia, nu se mai privise de ani de zile în oglinda râului, iar acum nu se mai sătura să-și contemple zâmbetul larg, să lase privirea să-i arate ochii mari pictați cu culoarea cerului. Ceva se întâmplase cu trupul ei, mușchii aflați în continuă strânsoare redobândiseră o moliciune ce lăsa ființei spațiul de odihnă atât de necesar minții. Stătea în fața mamei ei. Ca la o comandă, aceasta începu să-și balanseze trupul spre tăblia mesei, aproape să-și zdrobească fruntea. Un tremur o cuprinse și pe Iulia, fața redobândi acel rictus înscris ca o rană adâncă pe obraz, ochii se tulburară și vorbe de neînțeles i se desprinseră de pe buze. Își luă mama în brațe și împreună se avântară într-un joc al trupului sortit să sperie pe oricine. Ion se repezi afară și făcu semne disperate.
— Vino! Vino!
Am pătruns în ultima încăpere și am înțeles că o nouă criză de nebunie cuprinsese mințile celor două femei. O mamă iremediabil pierdută într-o lume aparte în care trupul era o armă a unei minți încătușate în cine știe ce vâltoare înnegurată din viața ei și o fiică care de mică fusese părtașă acestei scene. Nu cumva gesturile ei nu aveau un suport legat de vreo boală a minții ci mai degrabă erau parte a unui limbaj pe care mintea l-a învățat așa cum înveți să vorbești?
— Dracul! A intrat dracul în ele! Ți-am spus că sunt blestemate! Pleacă!
Am stat câteva clipe nemișcat, privindu-le intens. Încercam să fur privirea Iuliei din această încleștare a ochilor. Simțeam că trupurile sunt comandate de un fluid ce se strecura în mintea Iuliei prin privirea mamei sale. Trebuia să găsesc propriul limbaj prin care să mă pot face auzit de mintea Iuliei. Ori nu poți construi ceva nou dacă nu ștergi amintirea trecutului. Un trecut pe care va trebui să-l înlătur din amintirile femeii. Reușisem să prind mâna Iuliei în timp ce alergam în jurul lor. I-am apucat degetul mic și l-am îndoi apăsând cu putere. Ritmul Iuliei se reduse simțitor iar mama ei căzu aproape leșinată și se pierdu într-un somn adânc. Am întins-o pe pat și l-am oprit pe Ion să o lege cu curelele pregătite. Iulia se ghemuise la picioarele maică-si și plângea înăbușit. Printre sughițuri făcea gesturi disperate arătându-mi ușa.
— Pleacă! Eu nu pot fi fericită.
M-am apropiat și, la fel ca în prima zi, i-am prins fața între mâinile mele. Plânsul zgomotos, aproape isteric, se domoli lăsând loc unei descărcări liniștitoare. Ochii se limpeziră iar privirea ei implora ajutor.
— Nu am să plec, Iulia! Voi avea grijă de tine și de mama ta.
Continuam să-i mângâi fața și nici nu am observat când Ion plecase. Din acea zi am rămas acolo, dăruind fiecare clipă unei iubiri de care nu credeam că sunt în stare.
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Bătrână țară
Bătrână țară
Pe umeri porți Carpații ca povară,
bătrână țară multimilenară,
e greu dar munții cerul ți-l închină
și uiți că omul ce-ai crescut ți-e vină
Din creste ape curg și-ți dau putere,
bătrână țară cu trecutul ca avere,
povestea ta în lume iute-o poartă
așa cum alții ți-au înscris în soartă.
Cu trupul tău păduri hrănești să-ți fie,
bătrână țară ce visezi la veșnicie,
ecou de doine ce în ierni să cânte
cum frunze vara știu să te încânte.
Când păsări seara-n cuiburi se alină,
bătrână țară de cântare plină,
te rogi ca dor de tine să le prindă,
un dor nestins de cuibul de sub grindă.