10. Confesiuni

— Vă sunt recunoscător. Bănuiesc că ați intervenit pentru mine, spuse Gabriel.

— Așa este, dar m-a convins Iulia, asistenta. V-a lăsat o scrisoare, spuse ea întinzându-i plicul, apoi adăugă.

— O sacrificați pe asistentă pentru orgoliul dumneavoastră de medic. Am sentimentul că Iulia vă iubește și nu o să înțeleg de ce a hotărât să plece.

— Sunt lucruri care s-au întâmplat atât de repede încât nici eu nu le înțeleg. Dar accept voia sorții.

— Nu vă simțiți manipulat? Sau poate nu am înțeles eu și dumneavoastră sunteți cel care manipulează?

— Ce înseamnă manipularea în fața destinului?

— Nu știu ca destinul să sufere iubind și nici să scrie scrisori de rămas bun. I-am spus că ar fi mai bine să v-o înmâneze personal. A refuzat și în ochii ei am văzut durere.

— Dar speranță? Nu ați văzut și speranță?

— Când se naște durerea, speranța moare.

— Nicio speranță nu moare. Rămâne ca o fantomă în preajma minții. Nu vreau să fiu indiscret, dar cred că și în sufletul dumneavoastră mai este loc pentru speranță. Lăsați-o să intre!

Doamna se întoarse spre poza fiicei sale și rămase îngândurată. Simțea o nevoie arzătoare ca vorbele ei să evadeze din închisoarea în care își condamnase sufletul să trăiască. Primul pas era făcut. Poza pe care o purta peste tot nu mai era ferită de ochii lumii. Acum o privea și se întreba dacă nu cumva, acolo, într-un colț de lume, exista un om care îi retrăiește gândurile. Și atunci tresărirea inimii ar trebui să-i inunde întregul corp cu acel sentiment care te poate face să zbori. Nu este oare mai importantă dorința decât putința? Cât de autentică poate fi fericirea dată de trăirile bazate doar pe speranțe? O fericire pe care mereu a refuzat-o, considerând-o ca pe o abandonare într-o beție fără leac. S-a oferit singură ca pradă a unei vieți lipsite de trăiri personale, căci pentru ea viața în afara spitalului genera un veșnic reproș. Acum, în fața acestui tânăr dispus să-și îngroape zilele alături de o nebună, un întreg raționament, bazat doar pe fundația realului care ne pătrunde viața în mod aleatoriu dar determinant, sta să se clatine. Acum simțea că abandonarea în profesie nu putea umple pe deplin casa vieții, că visele ne sunt date spre a fi parte a destinului și fericirea izvorăște și prin propria voință a gândului. Doar că pentru a trăi în speranță ai nevoie de curaj, iar curajul vine de la oameni atunci când ești căzut la pământ și nu te poți ridica singur. La urma urmei povestea ei nu era decât o poveste care putea fi a oricărei femei. Copilul ei nu a murit, era sigură de acest lucru. Ar putea să se întoarcă acasă fără a mai pierde vremea printre copacii impersonali din pădure cu gândul că ea este acolo, în apartament, așteptând-o cu înfrigurare.

— Sigur, mă scuzați, domnule, dar mă grăbesc. Mă așteaptă fiica mea. Ea lucrează după masă și trebuie să am grijă de nepoata mea.

— Nu. Nu este la școală. Are doar trei ani și este o scumpă.

— Fiica mea? Da. Oarecum. Tot în sistemul sanitar. Este medic pediatru. A iubit dintotdeauna copiii. Poate pentru că nu a avut frați sau surori.

— Sigur că ar fi fost bine. Dar vedeți dumnea-voastră, am rămas singură când ea avea câțiva anișori și nu am mai avut timp să-mi refac viața.

— Soțul meu? Nu mai știu nimic de el. A trebuit să fugă din țară.

— De ce? Este o poveste lungă. Da, ne-am iubit și nu regret că m-am căsătorit cu el. Dacă nu ne iubeam, o mai aveam acum pe fiica mea? Cum aș putea să regret? Am fost mereu fericită, chiar și atunci când mă consideram abandonată de lume. De fapt nu aveam nevoie de nimeni. Ea era de ajuns pentru mine.

— Fiica mea? Dacă îi era bine numai cu mine? Chiar nu știu. Mă puneți pe gânduri. Mă iubea atât de mult încât nu cred că era nefericită că nu avea și un tată.

— Spuneți că am sufocat-o cu dragostea mea? Of, am ajuns. Mulțumesc mult. Uitați, ea este fiica mea. Are fetița de mână. M-a văzut. Mi-a făcut semn. Mulțumesc încă o dată.

Coborî din mașină. Cele două se îmbrățișară, apoi luă nepoata în brațe și făcu o piruetă admirând pletele lungi ale fetiței care descriseseră un cerc prin care razele plăpânde ale soarelui se strecurau spre ochii scânteietori. Avea ochii albaștri moșteniți din partea maternă, care contrastau cu tenul castaniu moștenit de la mama sa care, la rândul ei, îl avea ca genă de la fostul ei soț.

— I-am dat deja să mănânce. Dacă nu ești prea obosită mai puteți sta puțin prin parc. Apoi poți să o culci. Și neapărat să te culci și tu mamă!

— Bine, o să vedem. Sigur ne vom mai juca pe aici. Ce înseamnă oboseala în fața a doi ochi atât de jucăuși?

— Dar ești în picioare de la cinci de dimineață și știu că spitalul nu este un loc de promenadă.

Doamna zâmbi fiicei sale și o mai îmbrățișă o dată.

— Hai nu-ți face griji. Mergi la cabinet, iar noi o să ne adormim una pe cealaltă.

Doamna deschise larg ochii după care clipi de câteva ori. Părea venită din altă lume în mijlocul acestei încăperi pe care aproape că nu o mai recunoștea.

— Vă simțiți bine? întrebă Iulia privind-o cu oarecare teamă.

— O, da. Sunt bine. Pentru o clipă... Nu știu. Credeam. Sunt bine. Dar unde este doctorul?

— Doctorul? Nu era nimeni când am intrat în cameră.

— Ai intrat acum? Nu am auzit ușa.

— Nu. Sunt de câteva minute aici, dar erați atât de preocupată de ceva încât nu am îndrăznit să vă vorbesc.

— Ia loc, spuse Doamna așezându-se și ea pe un scaun aflat în fața biroului.

Iulia se așeză nedezlipindu-și privirea de la poza aflată pe noptieră. Ochii albaștri ai copilei păreau rupți din ochii Doamnei. Doamna se îndreptă din spate vrând parcă să simtă siguranța pe care ți-o oferă spătarul scaunului înainte de a se lansa în necunoscutul unei mărturisiri de mult așteptate, dar mereu amânate.

— Este fiica mea. Nu am mai văzut-o de 20 de ani. Tatăl ei, soțul meu, nu este român. Studia medicina în România. Ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit, dar atunci căsătoria cu un străin nu era bine văzută. După un timp a dispărut. Mi s-a spus că de fapt era spion și a fugit din țară. Mi-au mai spus atunci să-mi păzesc bine fiica pentru că s-ar putea să-mi fie răpită. Chiar asta s-a întâmplat acum 20 de ani în pădurea de pe valea Lotrioarei. De atunci nu mai știu nimic despre ea. Am rămas cu această poză și cu pălăria clovnului găsită în pădure.

O mărturisire simplă, directă, la care Iulia nu se așteptase. Venise să-și ia rămas bun de la această ființă pe care o îndrăgise atât de mult în acest răstimp, iar acum avea impresia că prin plecarea ei va transforma această despărțire dificilă într-un act de lașitate. Doar câteva cuvinte și simțea că Doamna devenise brusc din persoana echilibrată, ușor distantă dar mereu atentă cu cei din jur, o ființă destabilizată moral gata să se prăbușească sub apăsarea propriilor secrete pe care nimeni nu le-ar fi bănuit. Iar ea, în loc să-i ofere sprijinul de care avea acum și aici nevoie, se pregătea să-i dea o ultimă lovitură părăsind-o. Dar, Doamna aflase de intențiile ei și atunci nu reacționase decât printr-un gest normal de nemulțumire. Nicidecum nu-și expusese atât de brutal și de neașteptat rănile propriei existențe. Oare ce se întâmplase în acest răstimp? Să aibă legătură cu tiza ei și cu doctorul? Șirul de gânduri pe care Iulia încerca să le pună cap la cap înainte de a îndrăzni să scoată acele vorbe de bun rămas pe care și le pregătise fu întrerupt de o altă inițiativă a Doamnei, la fel de neașteptată.

— Dar tu, Iulia? Viața ta ce ascunde?

Doamna era cunoscută pentru discreția totală vizavi de personal și această întrebare directă avu darul de a-i clătina și mai mult avântul finalizării acelui gest simplu de rămas bun pentru care venise. Simțea că legătura ei cu Doamna este mult mai profundă decât credea, vorbele ei fiind lanțuri care îi cuprindeau mintea într-un laț din care nu putea scăpa decât mărturisind. Acum lucrurile păreau a avea sens pentru Iulia. Doamna își eliberase sufletul de povara vieții forțând-o și pe ea să facă același lucru.

Chiar dacă Doamna dăduse dovadă de atâtea ori că este apropiată și înțelegătoare față de personalul medical, nicio asistentă nu se considera ca făcând parte din anturajul intim al asistentei șefe. Iulia nu accepta că intimitatea dintre persoane este factorul care facilitează o confesiune, ci mai degrabă lipsa unei cunoașteri a interlocutorului îți poate da curajul de a mărturisi propriile apăsări. Problema care se punea în fața ei era legată de ceea ce va face Doamna cu mărturisirile ei. Povestea asistentei șefe, pierderea legăturii cu propria fiică, părea a fi devenit dintr-odată un lucru comun destinat cunoașterii oricărei persoane care va trece de acum înainte pragul acestui birou. În schimb, povestea ei era mult prea personală pentru a o lăsa ca subiect de discuție în întreg spitalul. Și totuși ceva o îndemna să se lepede de greutatea care îi apăsa conștiința de mai bine de cinci ani. Atunci când o trăire devine o închisoare nu poți decât să visezi că vei evada într-o bună zi mărturisind-o. Și confesiunea în fața Doamnei putea să însemne o astfel de evadare, iar momentul era propice pentru a o încerca. La urma urmei, povestea ei era bazată mai degrabă pe bănuieli decât pe certitudini. Și, în fapt, asta era ceea ce o apăsa cel mai mult. Incertitudinea acelei întâmplări în totalitatea ei. Ce nu ar fi dat să poată spune fără teama de a greși: „Sunt vinovată! Sunt vinovată! Eu i-am chemat pe acei oameni! Le-am făcut semn!”.

Buzele Iuliei începură ușor să se desprindă lăsând mici sunete să întrerupă liniștea apăsătoare care domnea de câteva minute bune în birou. Doamna nu părea să urmărească cum fața asistentei începuse să devină expresivă făcându-se ecoul gândurilor lăuntrice ce încercau să înlăture îndoiala care bloca calea dezvăluirilor.

— Sunt vinovată! Sunt vinovată!

Vorbele Iuliei o îndemnară pe asistenta șefă să-i cuprindă cu blândețe mâinile și o sili să se așeze. Continuă să-i țină strâns mâinile, încercând să nu o privească în ochi.

Iulia avea privirea ațintită undeva în afara biroului și ochii ei clipeau ori de câte ori o picătură de apă se desprindea din streașină. Curgerea apei părea un izvor de timp, un timp care exista dincolo de zidurile spitalului și care se derula fără grabă, exact așa cum Iulia îl retrăise de atâtea ori. Acea seară, din urmă cu cinci ani, reapărea din nou, clipă de clipă, de această dată ca o adevărată confesiune.

Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat. Un zgomot ușor o făcu să tresară. Inima începu să-i bată nebunește când văzu că unul dintre bărbați părăsise terenul. Așteptă încordată binecunoscutul scârțâit al ușii cabanei de lemn. Acum va fi cu adevărat a unui bărbat. Pe iubitul ei îl lăsase de atâtea ori să o atingă dar nu-i cedase. Dorea cu tot trupul să fie iubită de un bărbat dar faptul că se cunoșteau atât de bine o făcea să aibă rețineri. Ar fi dorit să treacă prin acest moment de viață de parcă ar fi fost vorba despre o altă persoană, o persoană al cărui trup să-l părăsească atunci când va deveni femeie. În plus el se lăuda cu aventurile pe care le avusese și într-un moment de teribilism a mințit că și ea a făcut dragoste cu antrenorul. Este adevărat că acesta insistase de câteva ori, dar nu-l acceptase din aceleași motive. Se cunoșteau de prea multă vreme. Căldura îi copleși întregul corp și simți cum obrajii îi luau foc în timp ce sângele continua să zvâcnească sub tâmple. Se apropie din nou de geam. Mai apucă să vadă că pe teren erau abandonate rachetele iar bărbații se precipitau spre cabana antrenorului.

— Hei! Veniți! Avem o târfă de mulțumit!

Două brațe o traseră și căzu întinsă pe cimentul încălzit de apă. O liniște teribilă îi cuprinse mintea. Când deschise ochii, din duș curgea ritmic câte un strop de apă. Privirea urmărea picăturile iar auzul amplifica la nesfârșit zgomotul produs de spargerea lor pe cimentul ce se răcise. O undă rece îi imobiliză întregul corp. Nu era capabilă să iasă din starea de amorțeală, singurul contact cu exteriorul era acea curgere sacadată și explozia sunetului care îi învăluia mintea în necunoaștere. Doar că, la un moment dat, o picătură căzută prinse culoarea roșie și atunci corpul ei se dezmetici. Adevăratele zgomote îi inundară ființa făcând-o să-și ascundă chipul între mâini, ghemuindu-se într-un colț al cabinei de duș. Un tremur puternic puse stăpânire pe toată ființa ei în timp ce din fața ușii închise pătrunseră, printre gemetele unei fete, primele vorbe pe care putea să le perceapă cu adevărat.

— Nu pot să cred! A fost virgină!

— Ăsta da noroc pe mine! Dar mai vreau o dată.

— Bine. Te lăsăm. Doar tu ne-ai deschis calea.

— Hai că a început să-i placă fetei. Uite ce față are.

• Râde!

— Da, râde! Râde ca o nebună!

— Haideți mai repede că ne prinde noaptea.

— Părinte este rândul tău. Înseamn-o pe vecie.

Gemetele continuară încă câteva minute, apoi se lăsă liniștea. O liniște parcă anume calculată pentru a scoate în evidență și mai mult ultima scenă a spectacolului. Un spectacol pe care Iulia îl trăia ca și când trupul ei era dincolo de ușă. Ultima scenă pe care bărbații o inventaseră pentru a-și spori plăcerea. Și plăcere mai mare nu poți să ai decât să însemni locul pe care l-ai pângărit. Un strigăt scurt se revărsă din trupul tinerei în timp ce râsetele celor patru se estompară în întunericul nopții nepăsătoare. Iulia se furișă afară din cabină, fără a avea curajul să privească în lumina slabă a becului trupul leșinat întins pe patul plin de sânge. În timp ce se îmbrăca grăbită simți mirosul de carne arsă. Deschise ușa și fugi prin parc fără să privească înapoi. După câteva sute de metri, corpul începu să nu o mai asculte, picioarele îi tremurau și deodată se întinse pe pământul umezit de o ploaie măruntă pe care nici nu o simțise până atunci. Rămase nemișcată. În plin întuneric imaginea fetei întinse pe pat îi juca în fața ochilor, iar mirosul de carne arsă nu se lăsa alungat de prospețimea aerului biciuit de ploaie. Se ridică și cu pași din ce în ce mai repezi luă drumul înapoi. Sfârși prin a fugi călăuzind parcă toată furia în mișcarea picioarelor. Ajunse la cabană. Lumina era aprinsă, dar în cabană nu mai era nimeni.

— Poate totul nu a fost decât un vis. Am fost amețită de aburi. Știu că am leșinat. Asta este. De fapt nu s-a întâmplat nimic.

Patul era curat. Nici urmă de sânge. Se apropie de colțul în care își pusese geanta cu rachetele și se pregăti să plece cu sufletul ușurat de o povară. Un mic zgomot îi atrase atenția. De pe geantă căzuse o brichetă. Alături, o cruce de metal din cele pe care preoții le poartă la gât. Simți căldura metalului și dintr-o dată mirosul de carne arsă îi inundă din nou ființa. În fața ochilor apăru din nou imaginea acelei fete cu fața schimonosită într-un zâmbet ce îți dă fiori. Lăsă rachetele jos, aprinse bricheta și încălzi crucea, apoi închise ochii. Un strigăt scurt și mirosul de carne arsă inundă din nou încăperea.

— În noaptea aceea nu am dormit la cămin. M-am dăruit iubitului meu, iar a doua zi am plecat din oraș fără să spun nimănui nimic.

— O cunoșteai pe fată?

Câteva clipe de tăcere în care Iulia părea să caute  mai degrabă o scăpare decât răspunsul pe care nu era pregătită să-l dea.

— Poate o mai văzusem. Nu știu.

— De aici bandajul pe care îl porți la mână.

— Am vrut să mă pedepsesc. Să simt măcar o parte din durerea ei.

— De ce te simți vinovată? A fost alegerea ei să intre în cabină.

— Știu. Dar dacă a făcut-o doar pentru a mă apăra pe mine? Nu pot să uit când am fost trasă în cabina de duș.

O întrebare se născu pe buzele Doamnei dar ceva o făcu să se răzgândească în ultimul moment. Știa că Iulia petrecea multă vreme cu pacienta din salonul-debara dar intui posibilitatea ca ea să nu-i fi văzut semnul. Poate doar ea știa de această coincidență. Și dacă nu este o coincidență? Dacă nebuna din salonul-debara este tocmai ființa care se sacrificase în urmă cu cinci ani pentru Iulia?

— Vei pleca? reluă Doamna după o scurtă pauză.

— Da. Într-un fel, da! răspunse aceasta hotărât.

— Cum adică, într-un fel?

— Eu plec, dar rămâne Iulia, pacienta din salonul-debara. Nu spune toată lumea că parcă am fi surori?

— Ce știi despre pacientă? Știi că o putem ajuta doar dacă îi cunoaștem trecutul.

— Nu știu mare lucru. Viața ei este în acel caiet.

— Și Gabriel?

— În mintea lui Gabriel sunt o jucărie care nu este stricată. Iar el vrea o jucărie defectă pe care să o repare.

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Când noaptea nu cântă a dor
culeg printre vise un gând,
un gând de demult călător
în suflet de tine flămând.

Scriu vorbe-n perdele de fum,
copilă cu chipul pierdut
în umbra lăsată în drum,
în urma rămasă în lut.

În vers eu aș vrea să răsar,
poem nesfârșit să îți fiu
pe cerul ce-l vreau ca altar,
copilă cu păr argintiu.

Hoinar peste buze râvnind
un tainic sărut să aștern
când zorii din noapte se-aprind,
copilă-iubire, sărutul etern.

Când noaptea nu cântă a dor
și ceru-i stăpân peste nori
iubirea e-un vis arzător
copilă cu ochi călători.

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.

Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,

în geamăt de stele mirată stă luna.

Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.

Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.

Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.

       E albul din iarnă-n albastrele doruri
       în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
       aşteaptă o umbră poemul să-l spună
       iubirii albastre trecând prin furtună.

       În poarta iertării stăm mână în mână,
       sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
       visat-am albastru în ziua întâia,
       albastre sunt doruri ce trec nemurirea.

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

      Început de toamnă. Zilele au scăzut ,până au ajuns

egale cu nopțile. În natură sunt schimbări  majore. Prin 

parcuri și livezi, frunzele își schimbă culoarea; maronii, 

galbene, roșcate. Nici nu știu unde să-mi îndrept privirea.

      Ziua a fost liniștită și caldă, doar o adiere ușoară a 

vântului face ca frunzele copacilor să freamete vesele.

Spre seară mă hotărăsc să merg la cumpărături.În magazin 

lume puțină, rătăcește printre rafturi oproape de ora 

închiderii. Cu șacoșele încărcate ,mă îndrept spre mașina

parcată pe faleza Dunării. lume multă ieșită să ia o gură de aer

sau să facă mișcare.Mă opresc lângă balustradă .Tineri

gălăgioși cu rolele ocupă parțial trotuarul. Băncile sunt ocupate 

de familii cu copii mici în cărucioare. Mai rar trec iubitori de 

patrupezi în lesă, alții au și botnițe

      O muzică calmă mai răzbate din cele multe baruri de pe mal.

Bordurile sunt pline de mașinile parcate. Posesorii lor le-au 

părăsit pentru o vreme -sunt consumarori-

     Mă bucur că m-am oprit din drumul meu ,spre casă.Ma prins 

melancolia  anilor când asemeni  acestori  tineri, ne făceam 

planuri de viitor și ne făceam atâtea vise.

     Ceva mai încolo  o zăresc pe Ioan Munteanu, profesoară la 

aceiași școală cu mine. Mă vrde și ea și ne salutăm. Ne bucurăm 

de întânlire. 

       -Cum de te găsesc aici? Te-ai rătăcit? mă întreabă ea zâmbind.

      - M-am rătăcit și-mi  pare bine. Nici nu mai știu de când n-am 

mai trecut pe aici.

      - Spre deosebire de mine, care aproape în fiecare  seară ias cu fiica 

mea cea mică Ionela să facem puțină mișcare

     - Am fost la cumpărături în zonă și această atmosferă de toamnă m-a 

ademenit. 

      - Sunt zile frumoase, e păcat să nu profităm de ele.

      - Ionela ,  ce faci? Pari nerăbdătoare, te așteaptă gașca ta?

      -C um ai ghicit  tante Adela? uite-i acolo îmi fac semn că 

mă așteaptă. O las pe mama drept companioană și eu am plecat. 

La revedere!

      -Ioana, ce mai face Ileana n-am văzut-o de la nuntă. Am niște 

poze tare frumoase de la nuntă.De  fapt toată nunta a fost foarte 

reușită în frunte cu mirii și nașii

      -Totul pare a fi bine, insă nu am știut că Ileana este foarte 

geloasă.

      -Se spune că gelosia vine din iubire, așa o fi ?Sunt multe păreri.

     -Eu cred că aduce numai încurcături...ești gelos când ai motiv...

    -Florin, îi dă motive?

                                 va continua                         

,

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

Grele sunt câteodată păcatele omului... La fel cum sunt, tot câteodată, zilele omului, căci nu e întotdeauna ușor să pătrunzi în fiecare zi vastele câmpuri de incertitudini și să le transformi în lucruri certe, palpabile, să dărâmi ziduri, ca să construiești altele, să distrugi punți, ca mai apoi, să ridici din muntele de cărămizi, altele, să găsești de fiecare dată cărămizile potrivite pe care să se sprijine cheia de boltă a propriei tale vieți...

Dărâmăm ca să construim, căci orice facere are la bază transformare și poate distrugere perpetuă, fără zăgaz, fără oprire, fiind sculptori ai propriilor noastre destine și martori tăcuți ai propriei noastre stagnări, progres sau regres... făcând pași mărunți care ne îndreaptă în mod inevitabil tot către integrarea cu absolutul...

O spirală cosmică în care suntem angrenați cu toții... Și poate că nu întâmplător vorbesc acum despre spirale… Căci înainte să știu ce înseamnă ele, înainte să aflu că universul însuși se rotește în vârtejuri nesfârșite, eu, pe când aveam trei sau patru ani, m-am strecurat în spațiul îngust dintre perete și dulap, și am desenat acolo spirale colorate. Spirale cât palma mea mică, stângace, dar încăpățânate ca un adevăr. Nimeni nu și-a dat seama nici până azi cum am încăput acolo… dar am încăput. Acolo era întregul meu univers.

Și, ca universul meu să fie complet, le-am alăturat câteva căsuțe cu hogeacuri fumegânde, așa cum știam eu că arată lumea, și câțiva purceluși dolofani cu codițele lor — firește — spiralate. Și stau acum și mă întreb: ce parte din mine, dintr-un ADN ancestral, a simțit nevoia să deseneze spirale? Ce m-a împins să le aștern pe perete, într-un limbaj pe care nu-l cunoșteam, dar pe care l-am recunoscut mai târziu ca pe o chemare?

Pentru mine va rămâne un mister... din categoria acelor mistere absolut necesare, mistere fără de care n-aș fi putut merge mai departe, fiindcă toată viața mea am fost mânat de curiozitate, ca de-o forță motrice, încăpățânată, care m-a împins mereu cât de departe am putut ajunge...

Încă din vremuri străvechi, poate chiar de la începutul zoriilor umanității, oamenii au scrijelit pe pereții peșterilor spirale, căutându-le sensurile adânci și găsindu-le în concepte legate de viață, moarte și renaștere, de trecut, prezent și viitor, de pământ, cer și mare, sau de evenimente cerești greu de explicat precum solstițiile și eclipsele solare.

Mult mai târziu, am învățat la școală că sistemul nostru solar, alcătuit din Soare și cele opt planete, este guvernat de atracția gravitațională pe care Soarele o exercită asupra fiecăreia, așezându-le cuminți pe orbitele lor. Și am mai învățat că planetele se învârt în jurul propriilor axe, mai repede sau mai lent, după mărimea și masa lor.

Astăzi, modelele propuse de teoreticienii mecanicii celeste sugerează că însăși sistemul nostru solar se deplasează prin univers cu o viteză proprie, că Soarele însuși se mișcă atras de centrul gravitațional al galaxiei noastre, care la rândul ei dansează prin spațiu împreună cu celelalte galaxii.

Cu alte cuvinte, dacă Soarele se deplasează, atunci și planetele se deplasează odată cu el. Iar orbitele, privite nu din manual, ci prin prisma axului solar în mișcarea lui prin cosmos, devin… da, spirale. Spirale perfecte, nesfârșite, asemănătoare celor pe care un copil, fără să știe, le-a desenat odinioară pe peretele din spatele dulapului.

Dacă modelul ăsta se va fi dovedit ca fiind cel viabil pentru Sistemul nostru Solar, atunci rezultă că, deși n-o simțim, ne deplasăm prin Univers cu viteze fantastice, sub imperiul unor legi cuantice necruțătoare, care la rândul lor se supun unei singure legi: Timpul...

Timpul care construiește, Timpul care distruge tot ce a construit, ca mai apoi să construiască iară... "temându-se doar de Piramide" ("Omul se teme de timp, iar timpul se teme de Piramide”). Cu toate acestea Piramidele nu au dezvăluit încă de ce sunt atât de veșnice, dar ne-au dezvăluit ce este eternitatea...