Războiul de lângă noi- oamenii egoiști și indiferenți de lângă noi

LA ALTARUL CU IUBIRE FIECARE REVENIM…

Pe un drum lung am venit să-mi revăd părinții și casa cu liliacul străjer lângă cerdac.

Îi îmbrățișez simțindu-le bătăile inimii de bucurie că am venit, îi întreb ce mai fac , cum se simt, apoi le aud glasul domol:

- Suntem bine, nu-ți face griji. Dar tu, ești sănătos, nepotul, nora Lidia sunt bine? La serviciu cum este, te-ai învoit?. Noi ți-am pregătit ceva bucate să iei cu tine,printre care și dulceață de nuci, așa cum ii place nepotului Cozmin. Drumul cu mașina te-a costat mult , vrem din economiile noastre să-ți dăm ceva bani pentru benzină.

- Dragii mei, noi suntem bine. Bucatele pregătite, vă mulțumesc și le iau cu drag, dar banii păstrați pentru voi, știu că vă este pensia mică…De aceea eu v-am adus ceva bani să vă mai rezolvați din nevoi.

Bătrânii se privesc unul pe altul :

- Mulțumesc băiatul mamei , îi vom păstra, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să mai trăim ,ne cumpărăm în toamnă lemne,tare s-au scumpit si oasele noastre nu mai pot să stea in frig.

Am simțit dorința iar să-i îmbrățișez…Zilele în care am rămas lângă ei, mai mult am vorbit din priviri și îmbrățișări.

- Doamne! O minune sunt părinții! Îți mulțumesc că mi i-ai dăruit . Timpul a trecut repede. La plecare amândoi îmi repetă să mai vin, să vină și nepotul și nora Lidia, poate atunci va fi înflorit liliacul, florile care-i plac ei.

Ținându-le mâna lor în mâna mea le-am spus că vom reveni așa cum obișnuim de sfânta sărbătoare a Învierii. Un zâmbet, ce-i întinerea, le-a înseninat fața. Tata si mama, ajutați de baston merg de la poartă spre cerdacul casei să privească de acolo mașina care încet,încet se-ndepărta …

Cu glas domol, bătrânul murmură: Drum bun dragul tatei, să te ajute Dumnezeu.

Doamne ce mult ne iubești

Frumosul , zilnic ni-l dăruiești

Chiar dacă întunecat e cerul

Cu stele ni l-ai luminat,

Chiar dacă negru e pământul

Pentru noi cu flori l-ai colorat,

Chiar și pe cruce însângerat

Pe omeni, totuși i-ai iertat…

Chiar dacă uneori ne dojenești

Și-atunci…Și-atunci Doamne, ne iubești…

Mă apropiam de casă și-n gând încă mai aveam îmbrățișarea și privirea lor la plecarea mea…Am oprit mașina să citesc în calendar când este sfânta zi a Învierii și câte zile mai sunt până atunci.

Lidia si Cozmin m-au primit bucuroși, întrebându-mă ce fac bunii și dacă le-am spus că de sărbătorea Învierii, vom veni toți trei la casa cu cerdac și liliacul străjerul ei…

Din când în când, mi-am propus să merg pe cărarea gândului să - i privesc ferestrele și totodată căutând o anumită fereastră…

Și azi ferestrele sunt tot așa cum le-am lăsat cândva... Unele închise, altele larg deschise , unele mă privesc prin ce a fost , altele prin ce este…

Dar eu, eu caut fereastra care să mă privească și să privesc prin ea ce va fii…Să privesc viitorul…

Și urc cărarea și iar o cobor căutând - o…

Un călător și el pe cărarea gândurilor,mă întreabă ce caut. Îi spun ce caut iar el, îmi răspunde că această fereastră nu a fost niciodată pe cărarea asta. Și îmi mai spune că dacă voi continua drumul , mai am mult de mers , voi ajunge la o răscruce de drum unde este o fereastră care a vrut cândva să se deschidă și să privească viitorul, să privească ce va fi…

Îl întreb dacă el a ajuns la acea fereastră.

- Da, am ajuns, dar e greu să-ți spun ce am văzut

- Spune-mi!

- Fereastra era ferecată, pe jos erau cioburi de sticlă opacă și corbi negri se zbăteau să intre printre zăbrelele de fier ruginit...

- De ce mă trimiți să văd această fereastră, care nu este cea pe care o caut?. Pregătit să plece în drumul lui, îmi spune murmurând :

- Mai bine caută fereastra speranței, sau deschide în fiecare zi fereastra prezentului tău…
Sunt încă pe drum, nu știu dacă urc sau cobor, dar trec pe lângă fereastra trecutului , pe lângă cea a prezentului, mă oglindesc în ea , văd un contur greu deslușit și mă întreb: Mâine ce va fi, eu ce voi face? Quo vadis ... Quo vadis..?

      Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
      Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
      Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
      Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.

Ninsese cu o zi inainte sau poate devreme, in dimineata aia si era destul de frig cind am pornit spre locul in care trebuia sa ne-ntilnim, o intersectie mare,mai jos de aeroport si unde am ajuns putin mai-nainte de ora stabilita. Era pustiu ,aproape ,pe strada, desi acolo era si o statie de autobuz,iar in coltul in care am oprit nu era nimeni,doar o silueta de sex incert cu o haina lunga ciclam stins, cu o statura mica si poate citiva trecatori . Dupa citeva minute de asteptare,pentru confirmarea locului si a orei, am sunat, iar silueta care era deja acolo, in locul stabilit ,a respus si atunci ,iesind din masina ,m-am uita mai atent si am recunoscut chipul zimberet sub o caciula rosie,rotunda,impletita din lina groasa pe andrele mari. Nu am dat mare importanta la ce spunea fiindca am avut ocazia sa-i vad intiia data culoarea ochilor de un albastru aproape nefiresc ,un albastru impletit din tot felul de culori secundare,din tot felul de nuante,intr-un anume amestec care pina la urma primise exact cit trebuie alb,exact cit trebuie negru, exact cit trebuie sclipire, exact cit trebuie umbrire, in asa fel ca aparea ca o culoare desavirsia,dincolo de ce poti gasi vreodata in natura, o culoare care,privita prea mult, iti poate rari respiratia ,iti poate accelera pulsul, iti poate provoca un soi de incremenire ca si cum toata aceasta intilnire cu albastul ochilor ei s-ar fi prelungit cu un fel de ecou, ca o vibratie care se stinge greu si ar ramine ca o urma permanenta,cum ramin si gusturi persistente sau melodii care nu se lasa usor uitate, aproape ca o dependenta. Dar dac-ai fi avut interesul nesfirsit sa-ntelegi chipul asta, s-ar fi putut vedea o mica pata intunecata care compunea totusi aceasta culoare desavirsita, cum se putea citi si-n coltul gurii o micro-cuta imprimata, aproape invizibil, acolo, dovada ca nu au fost mereu senini si veseli ochii astia si n-a zimbit mereu gura asta. Si avea un soi de alunecare a privirii,ca o mingiiere ,in acelasti timp in care era si cercetatoare ca un proiector pe cer,o privire care se ascunde si cerceteaza in acelasi timp si la fel de rapid si care,apoi,se inchide intr-un fel de mijire dar care lasa coltul ochilor cercetatori si atenti, o miscare foarte simpatica si abila care era insotita si de-un fel de zimbet strunit si abia afisat in marginea gurii. Parea o inocenta frapanta ,un soi de incredere necoditionata,dar care nu se arata deloc dezarmata si lipsita de reactie, mai degarba arata un fel de pariu pe care l-ar fi pus cu propria ei intuitie in care avea multa incredere. Cind a intrat ea in masina, n-a parut doar cineva care se aseaza pe scaun, a fost de parca ar fi intrat un cozonac abia scos din cuptor,asa invaluit intr-un fel de abur ,de aroma de cacao si nuca coapta, de-o ferbinteala care te face sa dai putin inapoi, doar cit dureaza sa se mai raceasca putin ,un soi de verva, putin nervoasa,dar autentic vesela si dezinvolta. Dialogul a pornit imediat ca din doua izvoare destul de diferite, unul mai tumultos si bogat in debit, altul mai masurat, dar tot adinc si care s-adunau fara greutate intr-un curs lin si netulburat, un piriu cu ape limpezi si calde, fara praguri,fara virtejuri ,asa firesc…

Rebelul, inelul si DOAMNELE scrisului.

      Sărut mâinile ție, 

        LIMBĂ ROMÂNĂ!

Mie in general imi era teamă de note,cand eram eu la școală, mi-era teamă de notele mari sau mai mari de 5 ...😂

Bă, cum ma lovea cate un șapte 7,sapte7 mă, da ai vazut bine,saptele 7 era pentru mine , gen premiul Grammy de azi musical!😂

Clar am realizat atunci ca, eu nu suportam sa devin vedetă peste noapte,cel putin in familie nu mai spun in clasă!🎬😂

Asadar eu eram perla neagra a profesorilor,la diferitele materii din gimnaziu!

Azi am ales o întâmplare de limba română 😂😂😂

Eram turnul Eiffel al ignorantei in ceea ce ma privea sa învăț,eu simteam ca m-am nascut invatat,da mă,invatat,așa cum ma vezi si cum nu te văd!

Eu in timpul orelor de curs,faceam studiu si previziuni despre fotbal, cu rezultate si ample comentarii despre fenomen.😂

Cand, la o oră de limba română, un inel prins pe un deget, mi-a izbit in plin crestetul capului 😂🎬 moment in care, tandari se făcu, imprastiindu-se printre banci in clasa de studiu,inelul doamnei profesoare!😂

Capul meu dezvoltând instant, un mic deal subdepresionar intre craniu si scalp!💪

Parca-i văd si acum mirarea de pe chip a doamnei profesoare de limba Română...era vadit enervata de lipsa mea de atentie, la materia sa!😂

Râd a prost acum,dar imj asum!😂

Am râs si atunci😂 insa nu gratuit, ci fix pe note, asa cum nu-mi placea mie ...si am primit ca semn de (ne) recunoștință o nota de DOI!!!😂😂😂

Notă care, nu imi garanta ca sunt analfabet 100 la sută, ci doar imi incurca socotelile la media pe trimestrul respectiv!😂

Imi amintesc ca, atunci mi-a reproșat doamna profesoară de limba română ca, datorită ignoranței mele si-a distrus inelul ...capul meu nici nu a aparut printre regretele dânsei!🌀😂

Era si normal sa fie asa ,totusi ii mulțumesc peste ani doamnei, că nu a avut la îndemână vreun ghiveci din teracotă cu care sa-mi mangaie părintește crestetul, pentru că, altfel ar fi fost deznodământul bietului meu cap de flăcău,de atunci!😂

Asa de bine si-a incheiat ora de limba română doamna,oarecum triumfatoare in fata tuturor colegilor mei, daca nu cumva eram singur in clasă,!!??😂🌀😂nu imi mai amintesc bine,oricum nici nu mai contează azi!😂😂😂

Ca o concluzie de final ... fără doamna învățătoare care mi-a pus pentru prima data in varful creionului, taina traiectoriei primului betisor inclinat,executat cu manuta mea ghidat fiind de mana calda a doamnei, dupa care au urmat detașamente de bețișoare,bastonase, litere si numere... dar mai ales fara doamna profesoară de limba si literatura română, atat atunci cat si acum, nu as fi putut scrie cronici si previziuni despre fotbal(din pacate doar pentru mine😂) cum nici azi nu as fi reusit, să duc la bun sfârșit, mica mea povestioara despre trăsnăile mele din gimnazu, de la ora de limba si literatura română!

Doamnei mele învățoare si doamnei profesoare de limba si literatura română,mă plec umil in fata domniilor voastre acum peste ani si VA MULȚUMESC DIN SUFLET pentru că,desi eram o un copil/elev rebel, prin munca depusă de dumneavoastră la vremea aceea,eu azi,scriu, citesc, inteleg,simt literele,forta si sensul lor!

Sărut mâinile tie LIMBĂ ROMÂNĂ!!!

Florin Ristea

13.01.2024

23:20.

          Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.

În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de

colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o  ajute pe mama dacă le cerea ceva.

Pe mine nu prea mă  băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .

Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la

urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă  la combinat .Era  în schimbul de noapte..Vestea a căzut

ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am

văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea  pe

care  era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie  ce semâna

cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata  și-i cerea sfatul

cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am  început să plâng ,la început mai

ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni

niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai

seamăpă cu  ce a fost odată..Tristețea  și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul  tatălui meu

ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în

tăcere ,ascunzându-se de noi.

          Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:

-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea  ser-

viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua

noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută  și

nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul  de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o

pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum  te-ai îndurat de copilașii

noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-

          Mama și-a  luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama  ne-a

îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile  și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă

modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-

scut ,să rămânem  împreună .Am așteptat  vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea  curte

mare cu loc de joacă și o grădină plină  de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...