Dincolo de timp

Respir sigur, dar sufăr in doi.
Deschid ochii… si sunt goi..
Nu au stralucire sa priveasca
Nimicul din singuratatea ce mă inconjoară

Adorm sigur, dar visez la noi doi
Deschid ochii…. si sunt moi
Nimicul, dansând ii înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…

Iubesc singur, nu suntem noi doi
Deschid sufletul, dar simt razboi
Tropode ce scârtaie usa de metal rugită,
A inimii mele lasată sa moară sigură.

“Melodia ce imi alină sufletul, e ritmul inimii tale.”

daca nu vorbesti de ea

timpul isi cerne nisipul

...un fel de ceata isi aseaza tabara

in amintirile tale

daca nu vorbesti de ea

vei pasi pagan in vise

uitarea iti va rescrie povestea

Daca nu vorbesti de ea

trandafirii vor sopti cu mireasma lor

A fost odata ca niciodata

...iar tu sfasiat de amurg vei sfarsi

adulmecand confuzii..

orb pe calea orbilor

Daca nu vorbesti de ea

Pe cand el admira sufletul ei sui-generis

Il tranforma intr-o artă de nedescris

Cu-n fel de iubire greu de ucis

Prea putin usor de descris

Ochii ia pictat ca un paradis

Iar sufletul, poezie de neatins

Insa al ei zambet ramane de nedescris

Caci minunea nu o explici, o crezi precis.

Atinge un apogeu catharsis

Prin ale sale descrieri sinopsis,

Dar ale lui fagaduinte nu-s fara de schepsis,

Doreste in schimb iubire, oferita proeresis

Se creaza un ideal de neatins

Care lasa o aura miozotis

Prea constient cu-n fel precis

“Arta e iubire”, foarte bine zis.

îmi adâncesc obscurul
pe albul stins de ziuă
privind o galaxie
în ochii tăi de noapte
ca ultim vizitiu
alunecând cometă
pe-a mării însetare
ce bântuie-n pustiu

și galopând aievea
am pieptănat cu gândul
rătăcitorul nimb
de lună abisală
înaintând la vale
spre negrul pământesc
am îndrăznit să ard 
complet în flama
iubirii cardinale

Ninge în sufletul ,plin de furtună
Ninge si ploua in inima plina de ura
Ninge ,ca să înghețe tot ce e stricat
Ninge,dar după totul -i reparat

Ninge-n inima plina de copaci fără verdeață
Ninge,si lasă totul fără viață
Ninge ,dar sufletul varsă furtună
Si spala obrazul,ce e pictat numai cu ură

Ninge,dar inima arunca încă gloanțe
E frig ...si vreau doar  să te iau  în brațe
Ninge,dar în inima ta inca e soare
Ninge,si...doar eu stiu ce mă doare

Ninge,ninge ...Dar vreau să se oprească
Îmbrățișează-ma ca furtună din ochi sa -si cunoască
Inima și sufletul în care s-au născut
Vin-o ,căci a trecut prea mult

Am așteptat ca doctorul inima sa apară
Si inca aștept ...
Doctor fără stetoscop,ci doar cu scurt de apărare
Doar el va știa atunci tot ce mă mai doare

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.

Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.

Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.

Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.

Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.

Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.

Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.

Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?

Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-

Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.

Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.

Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.

Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct