Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Craciunas Silviu
Craciunas,gânduri
Дата публикации: 13 апреля 2024
Просмотры: 368
Стихи из этой категории
Steaua speciala
Tu ai fost o stea
Una speciala
Ai apărut în viata mea
Și ai plecat ca o steaua cazatoare
Sub lumina luni
Tu straluceai ca o stea de foc
Și ți-ai lăsat ispita
Peste viata mea ușor
Fără gânduri,fără lacrimi
Tu ai plecat încet ușor
Lăsându-mă în lacrimi
Fără pic de simt nasol
Încă astăzi te visez
Trecând prin fata luni
Uitându-te în gol
Și strălucind ca și speranța lumii
Dorul împlinirii
Mi-e dor de freamătul mării,
Și-mi este dor de primii zori
Ce-nobilează tonusul chemării
De a alerga în câmpul cu flori.
Mi-e dor de mângâierea caldă
A ta, ca și a razelor de soare.
Iubirea-mi să fie ca o scaldă
În susur încântător ca de izvoare.
Sunt multe, vechile-mi dorințe,
Ce tot se-așează între noi,
Și ne îndreaptă spre suferințe
Ce le-ntâlnim numai noi doi.
Ce mi-aș dori să vii la mine
Suferințele să mi le alungi,
Iar eu cu pas grăbit spre tine
Să vin cu sărutări îndelungi.
Așa cum sub un clar de lună
Pescarul și-a găsit al său zăvod,
Așa și dragostea cea stăvilită
Să își deschidă drumul slobod.
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în turcă
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
10 yıl önce bize ilham veren bir kişinin imajını tekrar ziyaret edebilir miyiz?
Evet, sadece istememiz gerekiyor.
Evet, üzerimizde olumlu bir etkisi olsaydı,
Evet, eğer bizi motive ettiyse,
Evet, eğer o bizi anlayabilseydi (çoğu insan anlayamaz),
Evet, bize karakterinden, ruhunun güzelliğinden ve tutkularından bir şeyler aktarabilseydi,
Evet, eğer hâlâ resimlerine bakıp sevinçle iç çekiyorsam,
Evet, fikirlerinin ne kadar benzersiz olduğu konusunda bizi suskun bıraktıysa (bunlardan biri beni her bakımdan gerçekten şaşırttı),
Evet, onun bakış açısını görmemizi nasıl sağlayacağını bilseydi,
Evet, bize hediyelerinin milyarda birini verebilseydi
Evet, kahkahasıyla, nezaketiyle, dilekleriyle bize bulaştıysa,
Evet, bunun sizi daha iyiye doğru değiştirdiğini, daha zengin olduğunuzu (ahlaki, etik, duygusal olarak) düşünüyorsanız,
Evet senden vazgeçmeseydi, sana güvenmeyi tercih etti, sonuç almadan zamanını boşa harcayacağını düşünmedi,
Evet, eğer onun güvenine de ihanet etmemişsen,
Evet, birbirimizi tanıdığımız süre boyunca içimize hırsları nasıl aşılayacağını ve onları nasıl artıracağını bilseydi,
Evet, eğer onun gibi pek fazla kişi olmadığını anlarsak,
Evet, eğer gerçekten ahlaki değerlere önem veriyorsa, her insan nasıl daha iyi, daha nazik, daha şefkatli, daha hoş bir versiyona ulaşabilir?
Evet, onu her gördüğümde hep aynı heyecanı yaşasaydım, çamurlu yağmur sularının sıçraması, daha gergin anları olması, sinirlenmesi, yorulması, daha gergin anları olması önemli değildi. grip olmuştuk ve artık aynı mükemmel karakter özelliklerinden yararlanamıyorduk,
Evet, ona yöneltilen düşünceler yüreklerimizde meyve vermişse,
Evet, yabancı olmasa bile bundan daha fazlasıydı, ona yaklaştığınızı hissediyordunuz, bir arkadaş ya da abla gibiydi.
Evet, eğer onun yardımıyla her gün bir adım yukarı çıkabilseydin,
Evet, her şeyi öyle bir sakinlik ve tutkuyla inşa edebilseydi ki, düşününce bile tepki veremiyorsunuz.
Evet, eğer onu etkilemek için boşuna çabalamayacağını düşünüyorsan,
Evet, yaşlılık onun için gerçekten güzellik anlamına geliyordu, gençliğinde çok daha şişmandı, ama kilo verme isteği vardı, kendisinde kendisini rahatsız eden kusurları düzeltecek zamanı vardı, 50'li yaşlarında hepimizi memnun edecek kadar vakti vardı ,
Evet, "Romenlerin yeteneği var" gibi bir realite şovuna katılmaya gerçekten değerdi,
Evet, "yetenek" kelimesini gündeme getirdiğim için, böyle bir şeyin olmadığını, bize hiçbir yetenek verilmediğini ve yanımızda öbür dünyaya götürmediğimizi, gösterdiği yeteneğin kazanılmış bir yetenek olduğunu ondan öğrendim. beceri, olağan bir şeyin sonucu,
Evet, düştüğümde (tökezlediğimde), bana nasıl yardım edeceğini biliyordu.
Evet, keşke onu bugün olduğu 70. yılda hala kaldırımlarda, markette, konserlerde, belediye binasında, stadyumda görebilseydiniz.
Evet, onu bir kez daha görmek isterim...
7 yıldır benim için daha çok abla gibi olan (yaklaşık 42 yaş büyük) sevgili kadınım (ve baş harfleri C.P.), sonra sen de ayrılmak zorunda kaldın, başka bir aşama yaklaşıyordu. Bilinçaltımda bir muamma gibi kaldın, nasıl olmamı isterdin, sana daha çok ne göstermemi isterdin bilmiyorum bugüne kadar ama orada bir yerlerde kaldın, "Kadınlar" listesinde. 10 ve 10 erkek", sanki 10. sınıf bir gösteridenmiş gibi.
Her şeydeki beceriksizliğimi bağışlayın ama isteyerek olmadı ama donuyorum, kalbim çarpıyor, çarpıntı yapıyorum, bazen soğuk bazen sıcak terliyorum, sanki içime yeterince hava girmiyor gibi gösterdiğin kişiliğe, çabalara, her şeye hayran kaldığımda ciğerlerim doluyor ve o günden bu yana beceriksizliğimi de göz önüne alırsam sana her gördüklerinden başka bir şey gösteremedim.
alean
ne vom iubi
in targul vechi
uitat de lume
vom rataci
si nimeni nu va sti
pe unde
vom cauta
sa poposim
in limpezi case
si vom uita
ca mai traim
duminica la ora sase
Viața
Când femeia-n chinuri grele
Dă naștere printre urlete unui bebe...
Ea se gândește - apoi la ce e viața
Și de ce Dumnezeu își împovărează creația?
Mama trece prin depresie...
Nu știe care-i calea spre conversie...
Nu știe de ce această luptă cu sine
Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?
Nu înțelege care-i sensul vieții...,
De ce totul este - atât de monoton,
De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...
Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!
Atunci..., în toiul nopții,
Îngrijorată, indecisă și stresată
Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață,
Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...?
Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale,
Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale
pe un magnetofon...,
La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare
Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon ,
la sfârșit de cale.
No tittle
De aș fi un un trandafir cu spini
Nu cred că m aș veștejii
Chiar dacă totu n mine moare
Cu un zâmbet, m ai înflorii
De aș fi un lăstar bătrân
Iar zilele mi ar fi numărate
Tu să vii să stai zâmbind
Aș întinerii în noapte
De aș fi o creangă în foc,
Arzând nu m aș vedea
N aș putea să mă sufoc
Că de ai zâmbii, nu m aș vedea
De aș fi o haină rară
Si te aș vedea venind
N aș putea să fiu uitată
Mă voi arăta lucind
Другие стихотворения автора
Doar poemele - V
Bolta stelară
inundă-n lumină
ringul terestru,
cupola surâde,
glasuri nebune
dau răsuflări
forjelor,
sufletele se prăjesc
ecologic,
viitorul fandează,
trecutul loveşte,
arbitrează prezentul,
viaţa sau moartea
va umple trofeul,
trecutul muşcă,
sângerează avenirea,
omenirea aclamă,
moartea stăpâneşte
clepsidra,
umbre îmbrăcate
în piele se plimbă
pe Terra.
Doar poemele
aduc în dorul lui mâine
iubirea de ieri,
păstrează în slove
frânturi de viaţă
ascunse de soare
în altă galaxie.
Ele, poemele,
dau gând cuvântului,
renasc în suflet
melodia trăirilor.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler
— Doctore, doctore! Vino!
Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.
— Doctore, doctore!
Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.
— Tanti Crina!
Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:
— Știu totul. V-am văzut.
— Ce tot spuneți?
— V-am văzut doctore. Cu Iulia.
— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.
— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.
Doctorul Gabriel deveni mai atent.
— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.
— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.
— Iulia o să plece când se va face bine.
— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.
Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.
— Ce vrei să faci, Iulia?
— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.
— Eu nu te-am ajutat?
— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.
— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.
Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.
— De ce, doctore?
— Pentru că viața ta nu mai este un secret.
Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.
— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.
Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.
— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.
— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?
— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.
— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?
— Sora mea are nevoie de mine.
— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.
— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.
— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.
Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.
— Citește-mi foile, Iulia!
— Nu vreau.
— Este Iulia sora ta?
Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.
— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.
— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.
Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.
— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?
— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.
Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.
— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.
— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.
— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.
— Și Iulia, fata noastră?
— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.
Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.
De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.
— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.
Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.
— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.
— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.
— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.
— Iulia, noi nu avem nicio fată.
— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?
— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?
Vuietul creștea tot mai mult.
— Unde este Iulia, doctore?
— Cred că este în peșteră.
— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.
— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.
Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.
Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.
De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Toamnă eternă
Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.
Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.
Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.
Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.
Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.