MOS GRACIUN

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Sommerfugle

Hvide og røde sommerfugle,

Og broget, smukt,

Jeg fanger dem i nettet,

Når min mor forlader mig.

Jeg fanger dem på flugt,

Men jeg slår dem ikke ihjel;

Men jeg ser på dem,

At de er små,

Og smukke, og jeg kan lide dem,

Men jeg gør dem ikke

Ingen skade, slet ikke.

Og hvis jeg spiller

Med nogle, jeg ved det

Dejligt at have ham

Og alle, fra nettet,

Jeg hjælper dem

Og flyve

Efter deres vilje.

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată

şi încinsă la mijloc cu un fluture de in

când pe frunze mai era lacul cerului senin.

Cum din fire-i râzătoare,

se opri să stea de vorbă

în grădină cu o floare:

unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.

Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,

împlinit cu fagur roşu.

Mai văzu aşa minune altădată la bunici

când pe gard cânta cocosu’ -

ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.

Dar cum mâna mică îi scapă,

se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…

Vai, ce chin ! -

îşi zise-n sine.

Poate vrea un strop de apă,

de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică

silueta de cărbune,

o furnică

se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.

Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;

ce e drept e prea măruntă,

dar din fire e cochetă.

Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,

rochii roşii de zorele

rotesc salbă peste iarbă.

Ca o floare printre ele,

fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:

- Ce floare e asta, mamă ?

Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.

- E camelia mea albă…

- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!

N-am nici frunze,

n-am petale.

Şi trecu prin alte rânduri,

coborâtă printre gânduri…

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,

respirând adânc - visează

cum furtuna s-a iscat

şi din soare

smulse o rază;

ciorile înfruntă cerul.

Câte flori avea cu dânsa,

vântul îi goli panerul.

Dar cum mama era trează,

îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,

visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura

vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.

Telegarul cât o stâncă,

fruntea naltă îi asudă;

numai sta cât să audă,

că în noaptea cea adâncă

zmeul este la hotar.

Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

 - Nalţă-te de zor spre stele,

urcând podul de aramă !...

Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;

praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.

Mama-n şoaptă o îndemnă:

- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,

unde e copilărie, unde îngerii adie

lirele în cântecele...

Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.

Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană

cu năframă de cicoare

şi condurii de sulfină:

- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !

 Oi ruga un şir de fluturi

visul negru să ţi-l spele.

Nemurirea să te cânte,

floare mândră a nopţii mele…

din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.

O ciocolată pentru noi, 

O ciocolată pentru doi,

Suntem prieteni buni, 

Se pare mai comuni. 

Autor: Nicoleta postovan

Fustița mea e lungă și albastră

De la mama am găzduit-o,

Eu cu fustița mea mă joc,

Cu drag o prețuiesc,

Și la nimeniea n-o dau

Nici să mă obligi.

(Am încercat,e prima mea poezie)

Fire albe de mătase,

Lungi, subțiri și mai lucioase,

Își făcură loc acuma,

Pe botic cu nări de numa..-s două găurele

Cât ai zice bob, mărgele..

Parcă-s două căpșunele, afine sau viorele;

Pisicuțe sau purcei?!

Ce credeai că sunt acuma?!   

Doar pisici, te-ntreci cu gluma!

Marius Ene, Poland, 15.01.2024

Gandurile celor cu minte,
Ar trebui sa-i alinte.
Sa se gandeasca numai la flori,
Micsunele, lalele si bujori.

Gandurile sa le trimita,
Sa le cearna printr-o sita
Mintea cu a ei gandire
Sa fie numai inflorire.

Gandurile care se adun,
Sa fie precum ramurile unui alun,
Sa se ridice  spre cer
Numai cu un gand sincer.

Gandurile sa le pazim,
Din cele rele sa nu urzim.
Domnului sa ne rugam,
Lauda sa-i strigam.

Stau copiii sus la vie,
Primeniti frumos cu ie,
Pe picioare cu itari
Numai buni de pandari.

Printre frunze vantul adie,
O naluca pe arie invie.
In mintea  micilor pandari,
Langa surla cu bondari.

Se agita micii voinici.
Cu priviri parca de arici,
Sufla vantul printre randuri
Fug copiii printre prunduri.

Se opresc se linistesc,
Si in urma lor privesc.
- Ce-a fost asta mai pandari,
Am lasat via la bondari.

Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
 
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.

S-a ivit de sub nea,
Privind gingas peste-o valcea,
Un ghiocel, un mic clopotel,
Firav,alb si mititel.

Printre cativa norisori,soarele,
Isi trimete razele,
Iarna s-o incalzeasca,
Primavara sa soseasca.

Campiile au inverzit,
Pomii au inflorit,
Livezile sunt pline
De flori si de albine.

Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
 
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
 
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
 
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
 
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.

Printre pomii fara frunze,
Fara pasari,fara gaze,
A inceput de ieri sa cearna,
Fulgii zglobii,Baba iarna.

Imbracata in trei cojoace,
Si cu vantul care toarce
A acoperit,cat cuprinde,
Cu zapada cat se intinde.

Totu-i alb,zapada-i mare,
Pe derdelus zapada-i mare.
Copii cu sanii multe,
Urca,coboara pe-ntrecute.

Un copil c-o sanie mare,
Aluneca repede la vale,
Se rastoarna intr-un tufis,
De unde se ridica pe furis.
 
Baba iarna le zambeste,
Si pe copii ii multumeste.
Care zburda pe derdelus,
Unii alunecand pe ghetus.

Seara se intorc acasa,
Cu gandul la masa,
Pe care mmele ,cu zor,
Au pregatit-o copiilor.