Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Categoria: Poezii pentru copii
Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei
Data postării: 26 aprilie
Vizualizări: 23
Poezii din aceiaşi categorie
GĂRGĂRIȚA
Printre flori de romaniță
Se preumblă o gărgăriță
Și tot dă din aripioare
Hotărâtă ca să zboare.
A îmbăcat peste rochiță
Haină roșie pestriță
Stă urcată pe-o tulpină
Mai aproape de lumină.
Se apropie încet
Un pici mic, dar siret
Prinde gărgărița în palme
Ușurel ca să n-o sfarme.
Și îngână încetișor :
Gărgăriță ,gărgărea
Încotro vei zbura ,
Acolo m-oi însura !.
Dar nu mă voi înstrăina :
Aici am frați și surori
Și grădinița mea cu flori!...
reverii/1
cine poate
să-oprească norii
din pelerinajul lor trecător pe la porțile tristeții?
copacii-
cu crengile lor-nflorite,
le alină suspinul.
cu triluri fermecatoare,
păsările
le oblojesc rănile.
da, ați ghicit;
numai soarele deschide în inima lor
fereastra iubirii.
ALBINA !ÎNTRE STUP ȘI FLORI DE
ÎNTRE STUP ȘI FLORI DE TEI ,
SUNT ATÂT DE MULTE CĂI ,
DAR ALBINA LUCRĂTOARE ,
NU SE PIERDE NICIODATĂ .
UNIVERSUL EI , ȘI-L ȘTIE
FĂRĂ ADRESĂ PE HÂRTIE !...
CHIAR DE PLOUĂ SAU E VÂNT ,
SEARA SE ÎNTOARCE ACASĂ ...
ÎN POIANA CEA FRUMOASĂ !...
Fluturii de Elena Farago în portugheză
Fluturi albi şi roşii,
Şi pestriţi, frumoşi,
Eu îi prind în plasă,
Când mama mă lasă.
Eu îi prind din zbor,
Însă nu-i omor;
Ci mă uit la ei,
Că sunt mititei,
Şi frumoşi, şi-mi plac,
Dar eu nu le fac
Nici un rău, deloc.
Şi dacă mă joc
Cu vreunul, ştiu
Binişor să-l ţiu
Şi pe toţi, din plasă,
Îi ajut să iasă,
Şi să plece-n zbor
După voia lor.
As borboletas
Borboletas brancas e vermelhas,
E variegado, lindo,
Eu os pego na rede,
Quando minha mãe me deixa.
Eu os pego em vôo,
Mas eu não os mato;
Mas eu olho para eles,
Que eles são minúsculos,
E lindo, e eu gosto deles,
Mas eu não faço isso
Nenhum dano, de jeito nenhum.
E se eu jogar
Com alguns, eu sei
É bom tê-lo
E todos, da rede,
Eu os ajudo
E voar
De acordo com a vontade deles.
Copilul și norul
Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două, patru, nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,
dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.
Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.
Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.
Iată, a început serbarea !
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.
Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit
de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri de-altădată.
Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.
Într-un colţ de luminiş,
răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.
Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră ?
Nu se vede... Nu mai vine ?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
’’Unde eşti copilărie ?...’’
din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Mașina mititica
Mașina mea-i mititica,
Roțile mereu se strica
Are și un motoraș,
Parca-ar fi un greieraș.
Tăticul meu, deși are,
O mașină mult mai mare
Ea se strică tot mereu,
Fiindcă umblu eu la chei.
Tăticule sa mă ierți
Te rog că sa nu mă cerți
Credeam că mașina ta
Are-o cheie că a mea.
GĂRGĂRIȚA
Printre flori de romaniță
Se preumblă o gărgăriță
Și tot dă din aripioare
Hotărâtă ca să zboare.
A îmbăcat peste rochiță
Haină roșie pestriță
Stă urcată pe-o tulpină
Mai aproape de lumină.
Se apropie încet
Un pici mic, dar siret
Prinde gărgărița în palme
Ușurel ca să n-o sfarme.
Și îngână încetișor :
Gărgăriță ,gărgărea
Încotro vei zbura ,
Acolo m-oi însura !.
Dar nu mă voi înstrăina :
Aici am frați și surori
Și grădinița mea cu flori!...
reverii/1
cine poate
să-oprească norii
din pelerinajul lor trecător pe la porțile tristeții?
copacii-
cu crengile lor-nflorite,
le alină suspinul.
cu triluri fermecatoare,
păsările
le oblojesc rănile.
da, ați ghicit;
numai soarele deschide în inima lor
fereastra iubirii.
ALBINA !ÎNTRE STUP ȘI FLORI DE
ÎNTRE STUP ȘI FLORI DE TEI ,
SUNT ATÂT DE MULTE CĂI ,
DAR ALBINA LUCRĂTOARE ,
NU SE PIERDE NICIODATĂ .
UNIVERSUL EI , ȘI-L ȘTIE
FĂRĂ ADRESĂ PE HÂRTIE !...
CHIAR DE PLOUĂ SAU E VÂNT ,
SEARA SE ÎNTOARCE ACASĂ ...
ÎN POIANA CEA FRUMOASĂ !...
Fluturii de Elena Farago în portugheză
Fluturi albi şi roşii,
Şi pestriţi, frumoşi,
Eu îi prind în plasă,
Când mama mă lasă.
Eu îi prind din zbor,
Însă nu-i omor;
Ci mă uit la ei,
Că sunt mititei,
Şi frumoşi, şi-mi plac,
Dar eu nu le fac
Nici un rău, deloc.
Şi dacă mă joc
Cu vreunul, ştiu
Binişor să-l ţiu
Şi pe toţi, din plasă,
Îi ajut să iasă,
Şi să plece-n zbor
După voia lor.
As borboletas
Borboletas brancas e vermelhas,
E variegado, lindo,
Eu os pego na rede,
Quando minha mãe me deixa.
Eu os pego em vôo,
Mas eu não os mato;
Mas eu olho para eles,
Que eles são minúsculos,
E lindo, e eu gosto deles,
Mas eu não faço isso
Nenhum dano, de jeito nenhum.
E se eu jogar
Com alguns, eu sei
É bom tê-lo
E todos, da rede,
Eu os ajudo
E voar
De acordo com a vontade deles.
Copilul și norul
Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două, patru, nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,
dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.
Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.
Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.
Iată, a început serbarea !
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.
Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit
de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri de-altădată.
Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.
Într-un colţ de luminiş,
răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.
Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră ?
Nu se vede... Nu mai vine ?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
’’Unde eşti copilărie ?...’’
din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Mașina mititica
Mașina mea-i mititica,
Roțile mereu se strica
Are și un motoraș,
Parca-ar fi un greieraș.
Tăticul meu, deși are,
O mașină mult mai mare
Ea se strică tot mereu,
Fiindcă umblu eu la chei.
Tăticule sa mă ierți
Te rog că sa nu mă cerți
Credeam că mașina ta
Are-o cheie că a mea.
Alte poezii ale autorului
O, tu, icoană de cenușă
O, tu, icoană de cenușă,
Cu trup de vis și pas tăcut,
Mi-ai fost lumina cea nespusă
Și blestemul necunoscut.
Din ochii tăi făcusem soare,
Din glasul tău – dumnezeire,
Dar m-ai lăsat doar arsurare,
Doar scrum și vânt și rătăcire.
Pe buza nopții te chemam
Ca un nebun pierdut prin stele,
Și-n palma mea te-nchinam
Cu rugi murdare de mărgele.
Te-am dus în gând ca pe-o icoană,
Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,
Dar ai fost doar o umbră vană,
Doar vis pierdut, doar frig și lemn.
Și-n brațe când mi-ai fost străină,
Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,
Am înțeles că doru-alină
Doar morții ce nu pot uita.
Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,
Să te iubesc fără să fii,
Să-mi ardă gura ta flămândă
Pe buze-n nopțile pustii
Moartea vine ca o veste din sat
„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.
O, tu, icoană de cenușă
O, tu, icoană de cenușă,
Cu trup de vis și pas tăcut,
Mi-ai fost lumina cea nespusă
Și blestemul necunoscut.
Din ochii tăi făcusem soare,
Din glasul tău – dumnezeire,
Dar m-ai lăsat doar arsurare,
Doar scrum și vânt și rătăcire.
Pe buza nopții te chemam
Ca un nebun pierdut prin stele,
Și-n palma mea te-nchinam
Cu rugi murdare de mărgele.
Te-am dus în gând ca pe-o icoană,
Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,
Dar ai fost doar o umbră vană,
Doar vis pierdut, doar frig și lemn.
Și-n brațe când mi-ai fost străină,
Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,
Am înțeles că doru-alină
Doar morții ce nu pot uita.
Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,
Să te iubesc fără să fii,
Să-mi ardă gura ta flămândă
Pe buze-n nopțile pustii
Moartea vine ca o veste din sat
„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.