8  

Copilăria a murit într-o joi

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.


Categoria: Poezii pentru copii

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Copilăria a murit într-o joi

Data postării: 26 aprilie

Vizualizări: 23

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

GĂRGĂRIȚA

          Printre flori de romaniță

Se preumblă o gărgăriță

Și tot dă din aripioare

Hotărâtă ca să zboare.

          A îmbăcat peste rochiță

Haină roșie pestriță

Stă urcată  pe-o tulpină

Mai aproape de lumină.

          Se apropie încet

Un pici mic, dar siret

Prinde gărgărița  în palme

Ușurel ca să n-o sfarme.

          Și îngână încetișor :

Gărgăriță ,gărgărea

Încotro  vei zbura ,

Acolo m-oi însura !.

          Dar nu mă voi înstrăina :

Aici am frați și surori

Și grădinița mea cu flori!...

Mai mult...

reverii/1

cine poate

să-oprească norii

din pelerinajul lor trecător pe la porțile tristeții?

 

 copacii-

cu crengile lor-nflorite,

le alină suspinul.

 

cu triluri fermecatoare,

păsările

le oblojesc rănile.

 

da, ați ghicit;

numai soarele deschide în inima lor

fereastra iubirii.

 

 

Mai mult...

ALBINA !ÎNTRE STUP ȘI FLORI DE

ÎNTRE  STUP  ȘI  FLORI  DE  TEI  ,

SUNT  ATÂT  DE  MULTE  CĂI ,

DAR  ALBINA  LUCRĂTOARE  ,

NU  SE  PIERDE  NICIODATĂ .

 

UNIVERSUL EI , ȘI-L  ȘTIE 

FĂRĂ  ADRESĂ  PE  HÂRTIE !...

CHIAR  DE  PLOUĂ  SAU  E  VÂNT ,

SEARA  SE  ÎNTOARCE  ACASĂ ...

ÎN POIANA  CEA  FRUMOASĂ !...

Mai mult...

Fluturii de Elena Farago în portugheză

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

 

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

 

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

 

As borboletas

 

Borboletas brancas e vermelhas,

E variegado, lindo,

Eu os pego na rede,

Quando minha mãe me deixa.

 

Eu os pego em vôo,

Mas eu não os mato;

Mas eu olho para eles,

Que eles são minúsculos,

E lindo, e eu gosto deles,

Mas eu não faço isso

Nenhum dano, de jeito nenhum.

 

E se eu jogar

Com alguns, eu sei

É bom tê-lo

E todos, da rede,

Eu os ajudo

E voar

De acordo com a vontade deles.

Mai mult...

Copilul și norul

Dormitând în lună plină

nori răzleţi la unison,

tremură din rădăcină

în oglinzi de lacuri negre.

Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,

tresar glasuri ascuţite

în frunzişul unui pom.

Lunecă o rază moale

din pământuri adormite.

Răsar două, patru, nouă,

şi ţâşni un râu de soare;

cerul creşte mai cu seamă

urcând Luna printre stele

pe drumeaguri de aramă.

Apoi piere.

Sfârşesc umbrele bizare

în explozii

de culoare.

Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,

dimineaţa se revarsă

ca un vis în alte vise.

 

Şi porni la drum să vadă câteva privighetori

care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.

Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;

se opri la alte două,

limpezindu-şi faţa albă

cu un bob de rouă - două

într-un cuib adânc de flori.

Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,

e mai falnică pe luncă.

Apoi creşte şi tot urcă

în mătasea cerului,

dispărând ca o nălucă.

 

Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:

cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,

cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.

Ba tocmiră lăutar

să deschidă sărbătoarea

în palatul de verdeaţă.

Având guler de cleştar,

(ce e drept, un pic semeaţă)

se înalţă mândră floarea

fiind din neamul de cicoare.

Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.

Iată, a început serbarea !

Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure

şi brăţări de sălcii sure:

au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.

 

Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;

trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,

pârjolind copaci şi ierburi,

macii roşii din răzoare.

În arşiţa singulară

nuanţele s-au ofilit.

Totul este încremenit

de atâta zăpuşeală:

nu mai cântă pitpalacul,

nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri

vine-n valuri de argint -

e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.

Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată

păsări mitice venind

din adâncuri de-altădată.

 

Se porni ca din senin vânt subţire către vale,

răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.

Năvăleşte spre câmpie,

se pogoară în rafale,

flori mărunte încurcând

într-un ghem de păpădie.

Naltul cerului răsună;

zdruncinând pământu-adună

peste floarea câmpului

straie negre de furtună.

Alte umbre întunecate

au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă

în schelete de aramă.

Şi zburând în solzi de ape

păsări valmeş adunate se reped către lumină.

Aripile sfârtecate

pe mirişti sunt aruncate.

 

Într-un colţ de luminiş,

răsărită din verdeaţă,

se zăreşte alergând către dulcea libertate

o vioaie mogâldeaţă:

copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.

Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.

Două păsări grandioase stau în coama dealului.

Una albă se aşterne

pe deasupra grâului:

are trupul lung de scamă de culoarea vântului.

Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate

şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,

către pasărea măiastră.

O văpaie–n fir de ape

o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.

 

Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.

Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită

dupa norul ce s-a dus.

Cu suflarea chinuită,

inocent, rosti în sine:

Unde- i pasărea măiastră ?

Nu se vede... Nu mai vine ?!

Dar în ochi cârpiţi cu vise

se arată argintie,

înălţându-se din fân,

o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;

trecu dealul înspre vie,

răsunând în glasuri stinse:

’’Unde eşti copilărie ?...’’

 

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

 

Mai mult...

Mașina mititica

Mașina mea-i mititica,

Roțile mereu se strica 

Are și un motoraș,

Parca-ar fi un greieraș.

 

Tăticul meu, deși are,

O mașină mult mai mare 

Ea se strică tot mereu,

Fiindcă umblu eu la chei.

 

Tăticule sa mă ierți 

Te rog că sa nu mă cerți 

Credeam că mașina ta 

Are-o cheie că a mea.

Mai mult...

GĂRGĂRIȚA

          Printre flori de romaniță

Se preumblă o gărgăriță

Și tot dă din aripioare

Hotărâtă ca să zboare.

          A îmbăcat peste rochiță

Haină roșie pestriță

Stă urcată  pe-o tulpină

Mai aproape de lumină.

          Se apropie încet

Un pici mic, dar siret

Prinde gărgărița  în palme

Ușurel ca să n-o sfarme.

          Și îngână încetișor :

Gărgăriță ,gărgărea

Încotro  vei zbura ,

Acolo m-oi însura !.

          Dar nu mă voi înstrăina :

Aici am frați și surori

Și grădinița mea cu flori!...

Mai mult...

reverii/1

cine poate

să-oprească norii

din pelerinajul lor trecător pe la porțile tristeții?

 

 copacii-

cu crengile lor-nflorite,

le alină suspinul.

 

cu triluri fermecatoare,

păsările

le oblojesc rănile.

 

da, ați ghicit;

numai soarele deschide în inima lor

fereastra iubirii.

 

 

Mai mult...

ALBINA !ÎNTRE STUP ȘI FLORI DE

ÎNTRE  STUP  ȘI  FLORI  DE  TEI  ,

SUNT  ATÂT  DE  MULTE  CĂI ,

DAR  ALBINA  LUCRĂTOARE  ,

NU  SE  PIERDE  NICIODATĂ .

 

UNIVERSUL EI , ȘI-L  ȘTIE 

FĂRĂ  ADRESĂ  PE  HÂRTIE !...

CHIAR  DE  PLOUĂ  SAU  E  VÂNT ,

SEARA  SE  ÎNTOARCE  ACASĂ ...

ÎN POIANA  CEA  FRUMOASĂ !...

Mai mult...

Fluturii de Elena Farago în portugheză

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

 

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

 

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

 

As borboletas

 

Borboletas brancas e vermelhas,

E variegado, lindo,

Eu os pego na rede,

Quando minha mãe me deixa.

 

Eu os pego em vôo,

Mas eu não os mato;

Mas eu olho para eles,

Que eles são minúsculos,

E lindo, e eu gosto deles,

Mas eu não faço isso

Nenhum dano, de jeito nenhum.

 

E se eu jogar

Com alguns, eu sei

É bom tê-lo

E todos, da rede,

Eu os ajudo

E voar

De acordo com a vontade deles.

Mai mult...

Copilul și norul

Dormitând în lună plină

nori răzleţi la unison,

tremură din rădăcină

în oglinzi de lacuri negre.

Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,

tresar glasuri ascuţite

în frunzişul unui pom.

Lunecă o rază moale

din pământuri adormite.

Răsar două, patru, nouă,

şi ţâşni un râu de soare;

cerul creşte mai cu seamă

urcând Luna printre stele

pe drumeaguri de aramă.

Apoi piere.

Sfârşesc umbrele bizare

în explozii

de culoare.

Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,

dimineaţa se revarsă

ca un vis în alte vise.

 

Şi porni la drum să vadă câteva privighetori

care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.

Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;

se opri la alte două,

limpezindu-şi faţa albă

cu un bob de rouă - două

într-un cuib adânc de flori.

Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,

e mai falnică pe luncă.

Apoi creşte şi tot urcă

în mătasea cerului,

dispărând ca o nălucă.

 

Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:

cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,

cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.

Ba tocmiră lăutar

să deschidă sărbătoarea

în palatul de verdeaţă.

Având guler de cleştar,

(ce e drept, un pic semeaţă)

se înalţă mândră floarea

fiind din neamul de cicoare.

Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.

Iată, a început serbarea !

Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure

şi brăţări de sălcii sure:

au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.

 

Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;

trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,

pârjolind copaci şi ierburi,

macii roşii din răzoare.

În arşiţa singulară

nuanţele s-au ofilit.

Totul este încremenit

de atâta zăpuşeală:

nu mai cântă pitpalacul,

nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri

vine-n valuri de argint -

e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.

Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată

păsări mitice venind

din adâncuri de-altădată.

 

Se porni ca din senin vânt subţire către vale,

răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.

Năvăleşte spre câmpie,

se pogoară în rafale,

flori mărunte încurcând

într-un ghem de păpădie.

Naltul cerului răsună;

zdruncinând pământu-adună

peste floarea câmpului

straie negre de furtună.

Alte umbre întunecate

au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă

în schelete de aramă.

Şi zburând în solzi de ape

păsări valmeş adunate se reped către lumină.

Aripile sfârtecate

pe mirişti sunt aruncate.

 

Într-un colţ de luminiş,

răsărită din verdeaţă,

se zăreşte alergând către dulcea libertate

o vioaie mogâldeaţă:

copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.

Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.

Două păsări grandioase stau în coama dealului.

Una albă se aşterne

pe deasupra grâului:

are trupul lung de scamă de culoarea vântului.

Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate

şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,

către pasărea măiastră.

O văpaie–n fir de ape

o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.

 

Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.

Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită

dupa norul ce s-a dus.

Cu suflarea chinuită,

inocent, rosti în sine:

Unde- i pasărea măiastră ?

Nu se vede... Nu mai vine ?!

Dar în ochi cârpiţi cu vise

se arată argintie,

înălţându-se din fân,

o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;

trecu dealul înspre vie,

răsunând în glasuri stinse:

’’Unde eşti copilărie ?...’’

 

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

 

Mai mult...

Mașina mititica

Mașina mea-i mititica,

Roțile mereu se strica 

Are și un motoraș,

Parca-ar fi un greieraș.

 

Tăticul meu, deși are,

O mașină mult mai mare 

Ea se strică tot mereu,

Fiindcă umblu eu la chei.

 

Tăticule sa mă ierți 

Te rog că sa nu mă cerți 

Credeam că mașina ta 

Are-o cheie că a mea.

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

O, tu, icoană de cenușă

O, tu, icoană de cenușă,

Cu trup de vis și pas tăcut,

Mi-ai fost lumina cea nespusă

Și blestemul necunoscut.

 

Din ochii tăi făcusem soare,

Din glasul tău – dumnezeire,

Dar m-ai lăsat doar arsurare,

Doar scrum și vânt și rătăcire.

 

Pe buza nopții te chemam

Ca un nebun pierdut prin stele,

Și-n palma mea te-nchinam

Cu rugi murdare de mărgele.

 

Te-am dus în gând ca pe-o icoană,

Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,

Dar ai fost doar o umbră vană,

Doar vis pierdut, doar frig și lemn.

 

Și-n brațe când mi-ai fost străină,

Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,

Am înțeles că doru-alină

Doar morții ce nu pot uita.

 

Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,

Să te iubesc fără să fii,

Să-mi ardă gura ta flămândă

Pe buze-n nopțile pustii

Mai mult...

Moartea vine ca o veste din sat

„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.

Mai mult...

Umbra care n-a fost

Te-am purtat ca pe-o haină subțire,

Pe care o credeam pielea mea,

Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,

Dar vântul te-a luat undeva.

Erai glasul uitat al pădurii

Ce-n noapte părea doar al meu,

Dar zorii ți-au stins murmurele,

Și-n liniște mi-am fost zeu.

Te-am iubit ca pe apa din palme,

Crezând că mi-e sete mereu,

Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –

Nici râul nu-și plânge ecoul.

Și-acum, când privesc în oglindă,

Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.

Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,

Iar umbra… n-a fost niciodată.

Mai mult...

Străinul

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

Mai mult...

Gând pentru cei ce pleacă

Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,

Ca vântul ce n-are hotar,

Se duc fără urme, fără șoapte,

Și lasă tăcerea amar’.

 

Pe umeri duc umbre și ploi,

În palme, doar visul trecut,

În ochi, doar lumina din noi

Ce arde, dar n-a mai durut.

 

Și-i strigă pământul pe nume,

Dar glasul li-i piatră și scrum,

Rămân doar icoane postume

Pe ziduri uitate de drum.

 

Se duc… și ce frig e-n odaie,

Și ce pustiu în priviri!

Rugina din suflet mai taie

Un dor fără amintiri.

Mai mult...

Satul de altădată

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

 

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

 

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

 

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

 

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

 

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Mai mult...

O, tu, icoană de cenușă

O, tu, icoană de cenușă,

Cu trup de vis și pas tăcut,

Mi-ai fost lumina cea nespusă

Și blestemul necunoscut.

 

Din ochii tăi făcusem soare,

Din glasul tău – dumnezeire,

Dar m-ai lăsat doar arsurare,

Doar scrum și vânt și rătăcire.

 

Pe buza nopții te chemam

Ca un nebun pierdut prin stele,

Și-n palma mea te-nchinam

Cu rugi murdare de mărgele.

 

Te-am dus în gând ca pe-o icoană,

Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,

Dar ai fost doar o umbră vană,

Doar vis pierdut, doar frig și lemn.

 

Și-n brațe când mi-ai fost străină,

Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,

Am înțeles că doru-alină

Doar morții ce nu pot uita.

 

Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,

Să te iubesc fără să fii,

Să-mi ardă gura ta flămândă

Pe buze-n nopțile pustii

Mai mult...

Moartea vine ca o veste din sat

„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.

Mai mult...

Umbra care n-a fost

Te-am purtat ca pe-o haină subțire,

Pe care o credeam pielea mea,

Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,

Dar vântul te-a luat undeva.

Erai glasul uitat al pădurii

Ce-n noapte părea doar al meu,

Dar zorii ți-au stins murmurele,

Și-n liniște mi-am fost zeu.

Te-am iubit ca pe apa din palme,

Crezând că mi-e sete mereu,

Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –

Nici râul nu-și plânge ecoul.

Și-acum, când privesc în oglindă,

Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.

Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,

Iar umbra… n-a fost niciodată.

Mai mult...

Străinul

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

Mai mult...

Gând pentru cei ce pleacă

Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,

Ca vântul ce n-are hotar,

Se duc fără urme, fără șoapte,

Și lasă tăcerea amar’.

 

Pe umeri duc umbre și ploi,

În palme, doar visul trecut,

În ochi, doar lumina din noi

Ce arde, dar n-a mai durut.

 

Și-i strigă pământul pe nume,

Dar glasul li-i piatră și scrum,

Rămân doar icoane postume

Pe ziduri uitate de drum.

 

Se duc… și ce frig e-n odaie,

Și ce pustiu în priviri!

Rugina din suflet mai taie

Un dor fără amintiri.

Mai mult...

Satul de altădată

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

 

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

 

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

 

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

 

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

 

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Mai mult...
prev
next