Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.
Categoria: Casa Părintească
Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei
Data postării: 26 aprilie
Vizualizări: 99
Poezii din aceiaşi categorie
Bunica
Bunica mea,
Frumoasă precum o stea
Seara cand ma adormea,
Povești îmi citea!
Seara dormeam
Frumos visam,
Cât mă legănam
De tot ce-apucam.
Eram o prințesă
Atat de frumoasă,
Coduceam un regat
Lângă prințul răsfățat!
Cel puțin asta-mi doream
De eram cu visu-n ram
Dar, așa vis a rămas
În cercul la compas...
Bunica mi l-a dat
Cât m-a răsfățat...
20.07.21
Pustie vatra strămoșească
Pustie vatra strămoșească
Gemea nostalgic pe culoare,
Scruta fără să clipească
Urmele pierdute -n zare.
Tremură din crăpături,
Chipu -i bântuie la geam,
Liane șerpuiesc pe ziduri,
Dorul scârțâie pe ram.
Ușa -ntepenită tace
Scorojită de la ploi,
De ceva timp încoace
Îi dă târcoale un strigoi.
În casă e rece și pustiu,
Praful pufăie în colț,
Cerul o scaldă -n cenușiu,
Păianjeni moțăie în jilț.
Ecou de amintiri apuse
Făcu umbre să tresară
Și să depene nespuse
Din basmul de odinioară.
Când era vesel și lumină,
Plânset, râset și culoare;
Acum zace în ruină
Fără suflu și valoare...
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Bunica
Bunica mea,
Frumoasă precum o stea
Seara cand ma adormea,
Povești îmi citea!
Seara dormeam
Frumos visam,
Cât mă legănam
De tot ce-apucam.
Eram o prințesă
Atat de frumoasă,
Coduceam un regat
Lângă prințul răsfățat!
Cel puțin asta-mi doream
De eram cu visu-n ram
Dar, așa vis a rămas
În cercul la compas...
Bunica mi l-a dat
Cât m-a răsfățat...
20.07.21
Pustie vatra strămoșească
Pustie vatra strămoșească
Gemea nostalgic pe culoare,
Scruta fără să clipească
Urmele pierdute -n zare.
Tremură din crăpături,
Chipu -i bântuie la geam,
Liane șerpuiesc pe ziduri,
Dorul scârțâie pe ram.
Ușa -ntepenită tace
Scorojită de la ploi,
De ceva timp încoace
Îi dă târcoale un strigoi.
În casă e rece și pustiu,
Praful pufăie în colț,
Cerul o scaldă -n cenușiu,
Păianjeni moțăie în jilț.
Ecou de amintiri apuse
Făcu umbre să tresară
Și să depene nespuse
Din basmul de odinioară.
Când era vesel și lumină,
Plânset, râset și culoare;
Acum zace în ruină
Fără suflu și valoare...
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Alte poezii ale autorului
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Plumb sub piele
Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,
Cu cerneală adâncă, cu dor,
Dar timpul a mușcat din linii,
Și azi e doar fum și decor.
Nu te mai caut, nu te mai chem,
Nu-ți mai scriu numele-n vise,
Dar uneori, când trece un tren,
Îmi pare că dorul se-nchide.
Ești parte din mine ca plumbul
Ce arde încet, nevăzut,
Un semn ce nu doare..
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Ultimul dans
Încă te simt în palmele mele,
Umbra ta arde pe piele,
Încă mai știu cum se dansează
În doi – și-apoi unul se pierde.
Ultimul dans n-a avut muzică,
Doar pași pe podele reci,
N-ai spus nimic, n-am întrebat,
Am știut că era pentru veci.
Acum îți dansez amintirea,
Prin gânduri ce curg în tăcere,
Tu ai plecat, dar ritmul rămâne
Să bată-ntr-un gol ce nu piere
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Plumb sub piele
Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,
Cu cerneală adâncă, cu dor,
Dar timpul a mușcat din linii,
Și azi e doar fum și decor.
Nu te mai caut, nu te mai chem,
Nu-ți mai scriu numele-n vise,
Dar uneori, când trece un tren,
Îmi pare că dorul se-nchide.
Ești parte din mine ca plumbul
Ce arde încet, nevăzut,
Un semn ce nu doare..
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Ultimul dans
Încă te simt în palmele mele,
Umbra ta arde pe piele,
Încă mai știu cum se dansează
În doi – și-apoi unul se pierde.
Ultimul dans n-a avut muzică,
Doar pași pe podele reci,
N-ai spus nimic, n-am întrebat,
Am știut că era pentru veci.
Acum îți dansez amintirea,
Prin gânduri ce curg în tăcere,
Tu ai plecat, dar ritmul rămâne
Să bată-ntr-un gol ce nu piere