Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.
Categoria: Casa Părintească
Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei
Data postării: 26 aprilie
Vizualizări: 45
Poezii din aceiaşi categorie
Parintii
Poate părinții mei n au plecat în străinătate
Dar nici nu i am avut aproape.
Mereu era ceva
Ce ii preocupa
Și de mică eu voiam să mă joc cu ei orice
Să mă învelească la culcare și să mi spună povești cu prinți si prințese si împărați veșnic bogați
Mi am dorit un tată care să mă ia in brațe de dragul meu, ci nu doar când mă loveam
Mi am dorit o mamă cu care timpul mi l petreceam
Mi am dorit o casă veșnic luminată
Nu una dezbinată in bucăți de piatră
Mi ai dorit un tată care mă observa, ci nu unul care doar mă privea
Mi am dorit o mamă ce ma umplea de fericire, ci nu una blocată in bucătărie
Mi am dorit o viața cu mai puține probleme, cu mai puține datorii si mai multe bucurii
Mi am dorit părinți care să mă ajute să cresc, ci nu părinți blocați in afaceri de succes
Mi am dorit si mi am dorit si doresc degeaba intr una, mi as dorii la nesfârșit dacă se întâmpla pana acuma
Mi am dorit o familie ca in poveștile regale, un bărbat și o femeie și fără daune morale, fără certuri și necazuri intre rude si neveste, intre tați și frați și mame ce se ascund dupa ferestre
Părinții mei n au fost plecați, intr o tară mai bogată, au stat și au indurat problemele ce au venit cu ei deodată
Mi am dorit, o viața ca in povești, fără grija banilor sau grijile sufletești, mi am dorit un tată care să vadă cu inima mai mult decât au văzut ochii lui prima știre de la tv.
Mi am dorit o viață buna, fără scandal sau drame amestecate cu traume, mi am dorit o mamă care să schimbe ce i greșit in bine pentru ea, pentru mine pentru sora si pentru mamaia, pentru neamul ei urât de cei din jur, pentru familia ei bună ce și au pus la gât un șnur când au acceptat poverile pe care tata le a format, când au acceptat regulile de a sta la ei in sat, de a sta departe de tot ce înseamnă iubire fată de mine sau Miruna sau orice nepot de-o fire…
Mi am dorit, cam pre multe… dar nu mă opresc aici caci multe dintre ele sunt doar niște frici, de care voi scăpa ușor in lumea mea, lumea in care… mama si cu tata imi aduc doar alinare
FRATELE MEU
Aruncă-ți frate ochii peste Prut
Nu blstema că plânsul nostru-i mut,
Și lacrima de pe obraz ne doare
Speranța de unire iarăși moare.
Gând hain m-a tot înstrăinat ,
Dar graiul meu frumos de acasă
Îl mai păstrez și acum în slovă arsă,
Și-n stema țării cea frumoasă.
În vechi hrisov poate vedea oricine
Că suntem frați măi dragă vecine.
Aruncă-ți frate ochii peste Prut
Te îmbrățișez și te sărut.
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
Cântarea limbii române
Limba noastră cea română,
Limba întregului popor
Ce își are rădăcină
Dintr-un plai nemuritor.
Un izvor fără oprire
A unui neam nemărginit
Ce nu îşi are înlocuire
Pe acest pämânt sfințit!
Dulce limbă românească:
Limba mamei, grai matern
E o limbă dumnezeiască-
Pentru un patriot etern.
Să transmitem viitoarei generații,
Și să nu uităm întâmplător
Căsuţa cu acoperiş din paie
Şi mirosul pâinii din cuptor!
Floare eternă e limba maternă
Icoană a poporului sfânt
Ce durerea mereu ţi-o alină
Si-ti presară-n suflet al ei veşmânt.
Să porți cu demnitate
Ce strămoșii au clădit,
Și cu propria-ti capacitate
Tu să ai un merit vădit.
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
Casa părintească
Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.
Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.
Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.
Autor Luciana Botezatu
Parintii
Poate părinții mei n au plecat în străinătate
Dar nici nu i am avut aproape.
Mereu era ceva
Ce ii preocupa
Și de mică eu voiam să mă joc cu ei orice
Să mă învelească la culcare și să mi spună povești cu prinți si prințese si împărați veșnic bogați
Mi am dorit un tată care să mă ia in brațe de dragul meu, ci nu doar când mă loveam
Mi am dorit o mamă cu care timpul mi l petreceam
Mi am dorit o casă veșnic luminată
Nu una dezbinată in bucăți de piatră
Mi ai dorit un tată care mă observa, ci nu unul care doar mă privea
Mi am dorit o mamă ce ma umplea de fericire, ci nu una blocată in bucătărie
Mi am dorit o viața cu mai puține probleme, cu mai puține datorii si mai multe bucurii
Mi am dorit părinți care să mă ajute să cresc, ci nu părinți blocați in afaceri de succes
Mi am dorit si mi am dorit si doresc degeaba intr una, mi as dorii la nesfârșit dacă se întâmpla pana acuma
Mi am dorit o familie ca in poveștile regale, un bărbat și o femeie și fără daune morale, fără certuri și necazuri intre rude si neveste, intre tați și frați și mame ce se ascund dupa ferestre
Părinții mei n au fost plecați, intr o tară mai bogată, au stat și au indurat problemele ce au venit cu ei deodată
Mi am dorit, o viața ca in povești, fără grija banilor sau grijile sufletești, mi am dorit un tată care să vadă cu inima mai mult decât au văzut ochii lui prima știre de la tv.
Mi am dorit o viață buna, fără scandal sau drame amestecate cu traume, mi am dorit o mamă care să schimbe ce i greșit in bine pentru ea, pentru mine pentru sora si pentru mamaia, pentru neamul ei urât de cei din jur, pentru familia ei bună ce și au pus la gât un șnur când au acceptat poverile pe care tata le a format, când au acceptat regulile de a sta la ei in sat, de a sta departe de tot ce înseamnă iubire fată de mine sau Miruna sau orice nepot de-o fire…
Mi am dorit, cam pre multe… dar nu mă opresc aici caci multe dintre ele sunt doar niște frici, de care voi scăpa ușor in lumea mea, lumea in care… mama si cu tata imi aduc doar alinare
FRATELE MEU
Aruncă-ți frate ochii peste Prut
Nu blstema că plânsul nostru-i mut,
Și lacrima de pe obraz ne doare
Speranța de unire iarăși moare.
Gând hain m-a tot înstrăinat ,
Dar graiul meu frumos de acasă
Îl mai păstrez și acum în slovă arsă,
Și-n stema țării cea frumoasă.
În vechi hrisov poate vedea oricine
Că suntem frați măi dragă vecine.
Aruncă-ți frate ochii peste Prut
Te îmbrățișez și te sărut.
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
Cântarea limbii române
Limba noastră cea română,
Limba întregului popor
Ce își are rădăcină
Dintr-un plai nemuritor.
Un izvor fără oprire
A unui neam nemărginit
Ce nu îşi are înlocuire
Pe acest pämânt sfințit!
Dulce limbă românească:
Limba mamei, grai matern
E o limbă dumnezeiască-
Pentru un patriot etern.
Să transmitem viitoarei generații,
Și să nu uităm întâmplător
Căsuţa cu acoperiş din paie
Şi mirosul pâinii din cuptor!
Floare eternă e limba maternă
Icoană a poporului sfânt
Ce durerea mereu ţi-o alină
Si-ti presară-n suflet al ei veşmânt.
Să porți cu demnitate
Ce strămoșii au clădit,
Și cu propria-ti capacitate
Tu să ai un merit vădit.
Amintirea altor vremuri
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Fãrã a şti nici când, nici cum anume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!
☆
E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:
Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,
De care, se-ngrijeşte ba vecina,
Ba câte-o rudã mai apropiatã.
Câte mistere-mi trec pe dinainte!...
Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,
Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,
Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!
Rãmân taine adânci, nedezlegate,
Ce n-or putea în veci sã le dezlege
Nici cei ce-i dor ideile betege,
Nici cei ce stau cu mâinile la spate!
Un gol lãsarã-n casã, la plecare
Da-n suflet este golul şi mai mare,
Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,
Şi nu mai iese la numãrãtoare.
Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,
Şi nici borcane pline, în cãmarã,
Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;
Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...
Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,
De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;
Bastonul stã afarã, lângã uşã...
Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.
☆
Fãrã a şti nici când, nici cum anume,
Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.
Întreagã existenţa ta sub soare,
E-aşa, precum un vis la deşteptare:
O fericire, care se destramã,
Un strop de greu, o clipã de plãcere,
O umbrã ce se-ascunde în unghere
Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...
Casa părintească
Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.
Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.
Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.
Autor Luciana Botezatu
Alte poezii ale autorului
Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Plumb sub piele
Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,
Cu cerneală adâncă, cu dor,
Dar timpul a mușcat din linii,
Și azi e doar fum și decor.
Nu te mai caut, nu te mai chem,
Nu-ți mai scriu numele-n vise,
Dar uneori, când trece un tren,
Îmi pare că dorul se-nchide.
Ești parte din mine ca plumbul
Ce arde încet, nevăzut,
Un semn ce nu doare..
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Plumb sub piele
Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,
Cu cerneală adâncă, cu dor,
Dar timpul a mușcat din linii,
Și azi e doar fum și decor.
Nu te mai caut, nu te mai chem,
Nu-ți mai scriu numele-n vise,
Dar uneori, când trece un tren,
Îmi pare că dorul se-nchide.
Ești parte din mine ca plumbul
Ce arde încet, nevăzut,
Un semn ce nu doare..
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.