Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.
Категория: Родительский дом
Все стихи автора: Iosif I. Andrei
Дата публикации: 26 апреля
Просмотры: 26
Стихи из этой категории
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Mama
Doar o mamă poate ști
Cât îi sufletul de greu
Când îți lași casa și traiul,
Când amâni îmbrățișări
De la dragii copilași
Care nu au nici o vină,
Pentru-n astfel de necaz.
Din cauza unor lupi in piei de oi
Ne obligă-n fel și chip
Să fim slugi în țara noastră,
Să cerșim un trai mai bun.
Și când nu-ți rămâne
Nici o șansă de izbândă,
Pornești grăbit printre străini
Incercând să-ți stăpânești
Lacrimile împrăștiate
Intre granițele toate.
Câtă suferință-n lume
Pentru lăcomia unor lași !
Doar sufletul nostru știe
Mâhnirea și dorul,care nu se-alină.
-U.A-
Tăticul meu
Tăticul din coline,
Cu gropi pline,
Mereu spre mine
Cu flori vine.
Îmi da el o păpădie
Dacă-i spun o poezie,
Îmi dă el o jucărie
Dacă-i cant o melodie.
Mereu m-a protejat,
De tot m-a aparat,
Dar... acum el a plecat,
Totu-n urmă a lăsat.
21.03.2018
Veșnic rămas
Mă avânt cu putere
Oare unde mă va duce ?
O huță prinsă de-o stâncă
Mii de amintiri aduce
Nu se vede mai nimic
Decât aerul mândru
Care vrea să mă doboare
Când încerc să trec prin-transu
Parca văd în departe
Cum pământul încet se duce
Și în vale lângă gard
O colibă în vârf cu cruce
O bătrână lângă ușă
Cârja veșnic își târăște
Cu fusta veștejită
Și cu batic în creștet
Aș vrea să mă arunc
Să ajung la ea, în vale
Să plâng, să o sărut
Să îmi redea veșnica cale
Să-i spun mii de cuvinte
Inima s-o eliberez
Și încet la pieptul moale
Suferință s-o așez.
Dar pământul mă atrage
Nu mă lasă să visez
Bătrână s-a dus în vale
Groapa m-a prins în miez
Aș vrea încă o dată
Spre cer să mă avânt
Dar mi-e frica ,mi-e groază
Amintirea să mi-o frâng
Și așa veșnic rămas
Pe pământul rece ,tare
Încă încerc să eliberez
O suflare ,o strigare .
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Patria și libertatea țării mele.
Iți sărut mâna.
Patria mea casa mea.
Limba cea de neuitată.
Iți jur ca meleagurile tale.
Vor fi bine apărate.
Țarișoara mea iubirea mea.
Acolo unde m-am născut.
Unde a decurs viața mea.
de-a lungul anilor mei de viață.
Tu mereu ai fost plină de vitejie.
vitejia ta a fost transmisă din generație in generație.
Iți voi ține pieptul înainte.
Țarișoara mea patria mea.
niciodată nu ne vom da bătuți.
Să știi bine chiar si dacă.
Voi fi rănită până la os cu sânge.
Iți voi apăra comoara ta.
Țarișoara mea.
cea care este mândră de ea.
Tu fii cea care ne îndruma înspre bine si nu înspre diavolia omenească.
Tu fii cea care ne dă puteri pentru a cânta victorie pe câmpul de luptă.
Iți voi saruta pământul .
Pentru averea ta ce e in ea.
Pentru inocența ta ca apa râului cea prea curată de nevinovată.
Pentru libertatea cu care trăim în ea de democrată ce este ea.
Țarișoara mea patria mea .
Tu fii exemplul care trebuie urmat cu sclavie .
Tu fii clopotele ce suna de cuvinte orgoliu pentru noi urmașii a patriei.
Tu fii acea biserică creștină cu cheia indescifrabila de prețul ei admirabil de orbești.
Iți voi da viața mea.
Pentru a apara tara de dușmanii ce ne înconjoară.
Pentru a-ți salva gloria ta.
Pentru acei prizonierii închiși pe nedreptate.
Pentru acei soldați morți care sânt în mintea ta și inima ta.
Țarișoara mea îți sarut mana.
Tu fii locul meu de trai.
Tu fii soarele care îmi dă lumină zi de zi.
Tu fii acea rază care îmi face drumul mai ușor înspre succes.
Tu fii mamă pe vecie.
mamă patrie.
Naționalitate noastră nimeni nu ne va fura ca noi îndată sarim in apărarea ei.
Pentru acei care vor s-o calce în picioare.
Să vă firească domnul de a face asta.
Niciodată nu vom permite să se întâmple așa injosiri pe teritoriul nostru.
Iți voi da viața mea.
Pentru că te iubesc și te respect.
Cu toată imina și sufletul meu.
Țarișoara mea, patria mea,casa mea si mama mea.
Pe vicie în mintea mea .
Chiar și după moarte .
Tot va rămâne țara mea .
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Mama
Doar o mamă poate ști
Cât îi sufletul de greu
Când îți lași casa și traiul,
Când amâni îmbrățișări
De la dragii copilași
Care nu au nici o vină,
Pentru-n astfel de necaz.
Din cauza unor lupi in piei de oi
Ne obligă-n fel și chip
Să fim slugi în țara noastră,
Să cerșim un trai mai bun.
Și când nu-ți rămâne
Nici o șansă de izbândă,
Pornești grăbit printre străini
Incercând să-ți stăpânești
Lacrimile împrăștiate
Intre granițele toate.
Câtă suferință-n lume
Pentru lăcomia unor lași !
Doar sufletul nostru știe
Mâhnirea și dorul,care nu se-alină.
-U.A-
Tăticul meu
Tăticul din coline,
Cu gropi pline,
Mereu spre mine
Cu flori vine.
Îmi da el o păpădie
Dacă-i spun o poezie,
Îmi dă el o jucărie
Dacă-i cant o melodie.
Mereu m-a protejat,
De tot m-a aparat,
Dar... acum el a plecat,
Totu-n urmă a lăsat.
21.03.2018
Veșnic rămas
Mă avânt cu putere
Oare unde mă va duce ?
O huță prinsă de-o stâncă
Mii de amintiri aduce
Nu se vede mai nimic
Decât aerul mândru
Care vrea să mă doboare
Când încerc să trec prin-transu
Parca văd în departe
Cum pământul încet se duce
Și în vale lângă gard
O colibă în vârf cu cruce
O bătrână lângă ușă
Cârja veșnic își târăște
Cu fusta veștejită
Și cu batic în creștet
Aș vrea să mă arunc
Să ajung la ea, în vale
Să plâng, să o sărut
Să îmi redea veșnica cale
Să-i spun mii de cuvinte
Inima s-o eliberez
Și încet la pieptul moale
Suferință s-o așez.
Dar pământul mă atrage
Nu mă lasă să visez
Bătrână s-a dus în vale
Groapa m-a prins în miez
Aș vrea încă o dată
Spre cer să mă avânt
Dar mi-e frica ,mi-e groază
Amintirea să mi-o frâng
Și așa veșnic rămas
Pe pământul rece ,tare
Încă încerc să eliberez
O suflare ,o strigare .
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Patria și libertatea țării mele.
Iți sărut mâna.
Patria mea casa mea.
Limba cea de neuitată.
Iți jur ca meleagurile tale.
Vor fi bine apărate.
Țarișoara mea iubirea mea.
Acolo unde m-am născut.
Unde a decurs viața mea.
de-a lungul anilor mei de viață.
Tu mereu ai fost plină de vitejie.
vitejia ta a fost transmisă din generație in generație.
Iți voi ține pieptul înainte.
Țarișoara mea patria mea.
niciodată nu ne vom da bătuți.
Să știi bine chiar si dacă.
Voi fi rănită până la os cu sânge.
Iți voi apăra comoara ta.
Țarișoara mea.
cea care este mândră de ea.
Tu fii cea care ne îndruma înspre bine si nu înspre diavolia omenească.
Tu fii cea care ne dă puteri pentru a cânta victorie pe câmpul de luptă.
Iți voi saruta pământul .
Pentru averea ta ce e in ea.
Pentru inocența ta ca apa râului cea prea curată de nevinovată.
Pentru libertatea cu care trăim în ea de democrată ce este ea.
Țarișoara mea patria mea .
Tu fii exemplul care trebuie urmat cu sclavie .
Tu fii clopotele ce suna de cuvinte orgoliu pentru noi urmașii a patriei.
Tu fii acea biserică creștină cu cheia indescifrabila de prețul ei admirabil de orbești.
Iți voi da viața mea.
Pentru a apara tara de dușmanii ce ne înconjoară.
Pentru a-ți salva gloria ta.
Pentru acei prizonierii închiși pe nedreptate.
Pentru acei soldați morți care sânt în mintea ta și inima ta.
Țarișoara mea îți sarut mana.
Tu fii locul meu de trai.
Tu fii soarele care îmi dă lumină zi de zi.
Tu fii acea rază care îmi face drumul mai ușor înspre succes.
Tu fii mamă pe vecie.
mamă patrie.
Naționalitate noastră nimeni nu ne va fura ca noi îndată sarim in apărarea ei.
Pentru acei care vor s-o calce în picioare.
Să vă firească domnul de a face asta.
Niciodată nu vom permite să se întâmple așa injosiri pe teritoriul nostru.
Iți voi da viața mea.
Pentru că te iubesc și te respect.
Cu toată imina și sufletul meu.
Țarișoara mea, patria mea,casa mea si mama mea.
Pe vicie în mintea mea .
Chiar și după moarte .
Tot va rămâne țara mea .
Другие стихотворения автора
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Ultimul dans
Încă te simt în palmele mele,
Umbra ta arde pe piele,
Încă mai știu cum se dansează
În doi – și-apoi unul se pierde.
Ultimul dans n-a avut muzică,
Doar pași pe podele reci,
N-ai spus nimic, n-am întrebat,
Am știut că era pentru veci.
Acum îți dansez amintirea,
Prin gânduri ce curg în tăcere,
Tu ai plecat, dar ritmul rămâne
Să bată-ntr-un gol ce nu piere
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Ultimul dans
Încă te simt în palmele mele,
Umbra ta arde pe piele,
Încă mai știu cum se dansează
În doi – și-apoi unul se pierde.
Ultimul dans n-a avut muzică,
Doar pași pe podele reci,
N-ai spus nimic, n-am întrebat,
Am știut că era pentru veci.
Acum îți dansez amintirea,
Prin gânduri ce curg în tăcere,
Tu ai plecat, dar ritmul rămâne
Să bată-ntr-un gol ce nu piere