O, tu, icoană de cenușă

Groparul coboară cu pasul tăcut,

Sub cerul cărunt, sub norii de lut.

El nu se grăbește, el știe prea bine

Că tot ce-i sub soare ajunge la sine.

Cu hârlețul lui vechi și palmele reci,

Deschide pământul, dar nu-l face să pleci.

Nu-i mâhnit, nu-i ursuz, nu-i un om fără viață,

Ci doar un artist cu lopata în brață.

El sapă tăceri, dar nu sapă uitare,

Căci morții sunt vii în a celor chemare.

Și-aude povești în țărână lăsate,

În vântul ce plânge, în ploi ne-mpăcate.

El n-are ceasornic, căci timpul e mut,

Pentru el nu există „prea mult” sau „prea scurt”.

Căci morții se-ntorc în pământ ca o șoaptă,

Iar viii îi poartă în inimi, o viață.

Și poate, cândva, când stelele-or stinge

Și trupul lui va fi doar humă și sânge,

Alt gropar va veni, cu hârlețul în spate,

Și-l va pune sub cer, să viseze departe.

În ochii ei căprui, vedeam apusuri calde,
O toamnă veșnică, ce-n mine șoapte arde.
Culoarea lor era ca liniștea din ploi,
Un cer senin ascuns sub nori greoi.

Dar ochii mei, verzi, purtau păduri tăcute,
Nuanțe două, gânduri nedeslușite.
Un ochi mai deschis, cu speranță aprinsă,
Celălalt mai întunecat, ca rana adâncă, nespusă.

Ne-am iubit cum doar în basme se iubesc,
Cu râs, cu dor, cu visuri ce-nfloresc.
Dar umbrele s-au strecurat tiptil în zori,
Ea s-a răcit, iar eu am rămas prin ninsori.

Și totuși, ochii ei căprui încă trăiesc
În colțuri de amintiri ce mă rănesc.
Iar ochii mei verzi, cu două nuanțe,
Poartă acum o povară, dar și speranțe.

Că poate, cândva, în lumina unui vis,
Va înflori ceva ce azi e interzis.
Nu uit, dar încerc să iert printre tăceri,
Căci dragostea rămâne-n ochi, chiar și-n dureri.

Ușa n-a scârțâit când ai plecat,

Ai închis-o prea lin, ca să doară,

Dar casa, sărmana, a știut

Că nu vei mai trece pe scară.

Pereții îți poartă umbra în ziduri,

În aer miroase a vechi,

Dar nimeni nu vine, nimeni nu bate,

Și cheia ruginește-n tăceri.

Și-n noaptea aceasta mă culc tot aici,

În casa ce-ai părăsit.

Dar știu că pereții se vor dărâma,

Și mâine, poate, voi ieși.

De-ai ști, străine, ce pământ călci,
Ai îngenunchea pe loc, ai plânge,
Căci România, țara din adânci,
Are răni ce dor, dar nu se stinge.

Din lutul sfânt, din glie și din sânge,
Au crescut stejarii, mândri, drept,
Sub cerul care veșnic ne ajunge,
Ne leagă dorul neamului în piept.

Carpații poartă doruri milenare,
Din fiecare piatră curge-un cânt,
Și Dunărea, albastră, cu răbdare,
Ne țese veșnic numele în vânt.

Pe dealuri unduiesc țărani cu coasa,
Iar țarina își cerne rodul greu,
E casa lor, e sfântă, e frumoasa,
Și nu se vinde pragul strămoșesc mereu.

Copiii cresc cu dorul de colinde,
În suflet le răsună glasul vechi,
Iar steagul țării fluturând cuvânt de sfinte
Le-aduce lacrimi calde sub arini.

Din munți înalți, din codri ce suspină,
Din pâinea caldă scoasă din cuptor,
Se-aude România, glia plină
De vis și trudă, jertfă și fior.

Când cerul plânge, plânge cu lumină,
Când răul vine, noi rămânem frați,
Ne ținem locul, glia, rădăcina,
Căci n-am fost niciodată aplecați.

Sărut pământul sfânt sub talpa goală,
Sărut o cruce veche de pe deal,
În glasul mamei, liniștea mă cheamă:
"Tu ești român, iar asta nu-i banal."

Și-am să rămân, cu sufletul în glie,
Un strop din ce-au lăsat cei din trecut,
România mea, icoană vie,
Sărutul tău e darul absolut.

E 31 decembrie,
dar nu-i Revelion.
E o zi ca oricare alta,
numai că mai tăcută.
Pe perete, calendarul a obosit.
Nu mai are foi.
Numai o întrebare:
„Și tu ce-ai făcut anul ăsta?”
Eu?
Am plâns.
Am tăcut.
Am iubit o fată care n-a știut.
Am mers pe la morminte.
Am scris.
Am tăcut iar.
Am trăit.

La final, calendarul s-a uitat la mine
și mi-a zis:
„Ai fost om.
E destul.”

Eu nu știu să iubesc încet.

Mă arunc în iubire

cum se aruncă păsările în gol

cu încrederea că au aripi.

Când te gândesc,

mi se deschid oasele

ca o catedrală uitată de lume,

unde doar un singur nume

se mai rostește în taină.

Tu nu ești femeie.

Ești anotimpul în care mă nasc

și pier în același timp.

Mă doare gândul tău,

dar nu vreau leac.

E un dor care nu trece

și nici nu vreau să treacă.

Să nu-mi răspunzi.

Să nu-mi promiți.

Să nu mă iubești.

Dar lasă-mă

să ard în acest fel neomenește frumos,

ca un vers care trăiește

doar dacă este scris

cu sânge.

Chiar n-am vrut să fie-așa,

N-am zis niciodată că-i vina ta.

Se termină o ceartă-ntr-o clipă,

Și-ncepe alta, parcă tipă-n inimă.

Îmi răspunzi după jum’ de oră,

Apoi mă-ntrebi dacă mai stăm o oră.

Deja intru să mă joc în horă,

Poate, cine știe, ne revenim iară.

Tre’ să realizăm ce devenim,

Că am intrat într-un regim,

Unde totul merge clandestin,

Și nu mai rămânem la fel, nici puțin.

Oare tu chiar ții la mine?

Sau doar pare că dau hate spre tine?

Șase luni, și tot ne ține,

O să fim bine — oricât s-ar întâmpla între tine și mine.

„Alege alta din mulțime!” 

Așa zic cei fără de minte, 

Că balta-i plină de-adâncime 

Și pești destui sunt înainte.

Sunt unii ce în plase strâng 

Iubiri, ca marfă de vânzare, 

Iar alții-n sport destine frâng 

Și-apoi le-aruncă-n marea mare.

Sunt cei ce-n foame tot vânează 

O pradă oricât de mică, 

O clipă pofta și-o stâmpează, 

Pân' foamea iară se ridică.

Dar una-i prada ce te-oprește 

Și căutarea ți-o încheie, 

O luptă care te sfințește 

Și-n suflet vrea tablou să steie.

Așa mi-ai fost... un chin cerut, 

Luptând să te aduc la mal, 

Dar când în luciu te-am văzut,

Te-ai dus... pierdută sub un val.

când tandrețea devine o durere ascuțită 

a mâinii tale 

m-ascund ca un animal înfometat

în cadavrul unui copil 

sunet metalic de clopoțel 

pauza de prânz a luat sfârșit 

la cină vrem să ne hrănim cu adevăr 

dragostea e doar o altă formă de mutilare 

Seara tristă fără tine 

Dorul în piept îmi vine

Inima te vrea mai tare

Dar dragostea ta dispare

Câte zile sunt în an

Câte ore sunt pe plan

Inima îmi spune du-te 

Vocea ta o aude

Și ușa e deschisă 

Urechile auzise

Vocea ta ce-a caldă

Ce înima îmi arde 

Un ritm îl aud în spate

Ca nopțile de vară caldă 

Când stăteam și ne uităm la lună 

Până pe iarbă apărea brumă

Te țineam în brațe strâns 

Dar în suflet aveam un plâns 

Știam că nu va fi mereu așa 

Că vei pleca și mă vei lăsa 

Și chiar la început de iarnă

Mi-ai spus că pleci odată 

Și așteptam să vii înapoi 

Dar răspunsul îl știam amândoi 

Ai ales să pleci de tot

Mai lăsat într-un potop

Inima te voia mai tare

Și striga fără suflare

Te chema , te voia

Alinarea o dorea

A trecut anul împrejur 

Dar nu mai vii, și jur

Jur că te voi iubi mereu

Chiar de îmi va fi greu

Să te văd cu altul acum

Și zic să no mai spun

Dar totuși nu mai pot

Te vreau mult înapoi 

Ai fost totul , liniștea 

Sufletul și viața mea

Am scris poezii despre tine

Că gândul la tine îmi vine

Sute de scrisori am scris

Și ți le trimit în vis

Lumea unde suntem noi

Împreună amândoi 

În brațe la mine stai

Te iubesc și tu știai...

Fara tine- 

O bărcuța rătăcită pe mare,

O zi fara soare,

Un suflet în pustiu,

O câmpie fara flori,

O lacrima-n zori,

Un oftat târziu,

O carte nescrisă,

Un vers nerostit,

O aripă frânta,

Un vis ne-mplinit,

O floare-ofilita,

Un cânt trist,șoptit,

Un cer înnorat,

Un pas rătăcit...

Au trecut mai bine de doi ani

Și încă te iubesc ca-n prima zi,

Pot să treacă zeci de mi de ani,

Tot îmi doresc a mea să fi,

Din prima clipă-n care te-am văzut,

Am știut că suntem suflete pereche,

Aș vrea să pot să-ți dau încă un sărut,

Și să-ți șoptesc un te iubesc la ureche......

Aș vrea să vin să te iau de mână,

Să te sărut sub clar de lună,

Pentru tine le las pe toate-n urmă,

Vreau să fug cu tine-n lumea asta nebună,