A doua zi de Crăciun

Am scris despre tine pe ziduri tăcute,

Pe geamuri aburite de gând,

Dar literele s-au șters în furtună,

Și vântul le-a dus rând pe rând.

Ți-aș fi spus că mai doare uneori,

Că-n ceasuri străine te caut,

Dar mâna mi-a tremurat pe hârtie,

Și dorul a rămas netrucat.

Am rupt scrisoarea și-am râs într-o parte,

Cuvintele nu știu să plece,

Căci n-ai cui spune ce-a fost o minciună,

Și n-ai cui ierta ce nu trece.

Acum, când pașii mi se frâng
Și gândul cade, fără glas,
Nu-mi pare rău de ce n-am fost,
Ci de ce-aș fi putut să las.

N-am strâns averi, nici bucurii,
Doar dor și semne pe hârtie,
Și tot ce-am ars în mine-odinioară
Se stinge-ntr-o târzie veșnicie.

De m-or uita, să nu vă doară,
N-am scris spre slavă, nici spre nume,
Am pus în vers ce n-a putut
Să fie spus de-această lume.

Și dacă moartea mă va lua
Cu mâna ei de frig și fum,
Să știe cerul: am iubit
Și-am fost adevăr… până acum.

Ora decesului: neclară.
Probabil între două mesaje
și o tăcere care a învățat să stea dreaptă.

Cadavrul:
o relație tânără,
fără urme vizibile de violență,
doar o uzură accelerată
în zonele unde se promitea veșnicia.

La deschiderea toracelui
nu s-a găsit inimă,
ci un obicei.
Bate mecanic,
în afara oricărei credințe.

Plămânii
încă miros a rugăciune spusă pe fugă,
genul acela rostit
cu mâinile ocupate.

Pe limbă:
urme de tăcere cronică.
Diagnosticul preliminar:
speranță netratată la timp.

Raport juridic:
niciuna dintre părți
nu recunoaște vina.
Iubirea s-a stins
din cauze naturale, se declară.
Dosarul se închide
din lipsă de martori vii.

Dar trupul minte.

În articulații
s-a depus viitorul amânat.
În stern 
o fisură veche,
probabil din copilărie,
când Dumnezeu era încă o garanție
și nu o clauză ambiguă.

Secțiune lirică (neoficială):

te-am iubit
ca pe un act care trebuia semnat
cu sânge
dar am folosit cerneală.

Ne-am atins
cu precauția unor avocați
care știu
că orice gest poate fi folosit împotriva lor.

Carnea a crezut,
dar sufletul a cerut dovezi.

Concluzie finală:

nu tăcerea a ucis iubirea,
nici speranța.

Ci incapac depunerii jurământului
în fața unui altar gol.

Cauza morții:
comuniune ratată,
într-un organism
care nu mai știa
dacă trupul e templu
sau doar probă la dosar.

Semnat,
medicul legist al inimii,
care a văzut prea multe
și încă mai crede, ilegal
în înviere.

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”

Mă credeam muritor ca orice om,
Cu teama-n oase și cu frig în sânge,
Dar când iubirea ta mi-a fost ca un pom,
N-am mai simțit cum viața mea se stinge.

Tu m-ai făcut să uit că pot să mor,
Că trupul ăsta-i trecător și slab,
Mi-ai dat în palme cerul tău din dor
Și m-ai suit pe cel mai înalt prag.

Acum aș merge gol prin ploi de foc,
Aș bea venin și mi-ar fi dulce-n gură,
Aș sta în drum la moarte pe loc
Și i-aș vorbi cu mâna ta pe frunte, caldă și curată.

Căci ce mi-e moartea când tu ești la cap,
Când îmi respiri în piept și mă alinți,
Mi-ești mai aproape decât orice adevăr
Și mă înveți că veșnic nu te-nvinți

Decât dacă iubești așa cum știi
Să iubești tu, femeie, doar cu trupul,
Cu părul tău desfăcut în copii
De vise grele, cu al tău trecutul

Făcut uitat de sărutări adânci.
Și-acum, când mă privești, mi-e clar de tot:
Nu pot să mor atâta timp cât mă gândești
Și-atâta timp cât eu te port în ochi și-n somn și-n tot.

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

Când primăvara își varsă lumina,

Și florile răsar pe sub razele calde,

Un vânt de durere ți-a atins inima,

Și în suflet te doare, simți un abis adânc.

Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,

A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,

Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,

Răzbunarea te roade, te înghite în întuneric.

Dar primăvara, în toată splendoarea ei,

Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.

Iubește ca și Isus, cu inima curată,

Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.

Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,

Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.

Iertarea e cheia, iubirea este dar,

Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.

Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,

Căci doar iubirea te poate ridica,

Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,

Și lasă primăvara să aducă renașterea.

Nu-i uita pe cei care te-au rănit,

În loc să-i urăști, ajută-i să crească,

Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,

Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.

Așadar, iartă necondiționat,

Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,

Și primăvara va fi pentru tine un miracol,

În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.

El pășește în clasă ca într-un templu de idei,

Unde fiecare cuvânt devine sămânță de vise.

Învățătura nu e povară, ci flacără ce arde în tăcere,

Și din fiecare copil crește un univers posibil.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,

Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.

Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,

Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,

Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.

Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,

Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.

Privind la cer, zâmbesc mereu 

și inima-mi surâde;

Căci Creator e Dumnezeu 

și Ziditor a toate.

Căci El m-a izbăvit din greu 

M-a ajutat întruna,

Mi-a fost alăturea mereu 

Când grea mi-era povara.

Doamne, Doamne mult ne dai,

Multă bunătate ai.

Ne ajuți întruna mereu,

Totdeauna când e greu.

Noi uităm a te chema,

Duhul sfânt este paza,

El se roagă pentru noi,

Te cheamă Doamne la noi,

Iar prin bunătatea ta,

Ne salvezi din nou viața.

Și când necazul iar vine, 

Dumnezeu e iar cu mine ,

Grija ce-o  poartă mereu,

O are doar Dumnezeu,

Primit în inima mea,

Arată iubirea sa .

Căci are credință mare,

Multă pentru fiecare.

Să fim iubitori mereu,

Așa cum e Dumnezeu.

ÎNTREBARE

Trăim crezând că timpul curge,

dar poate noi curgem prin el,

lăsând în urmă

urme pe care nu le mai putem citi.

adevărul nu stă în răspunsuri,

ci în întrebările

care ne țin treji.

Fiecare „de ce”

e o fereastră

spre noi înșine.

Ne căutăm sensul

în lucruri mari,

uitând că existența

se sprijină pe clipe mici

care nu cer explicații.

Poate că libertatea

nu e să alegi totul,

ci să accepți

ce nu poate fi ales

fără să te pierzi.

Și dacă viața

nu are o concluzie,

atunci poate rostul ei

e mersul -

acest drum

pe care devenim

în timp ce trecem.