A doua zi de Crăciun

Profesoara intră lin, cu mers ușor,

În clasă plină de tăceri adormite.

Băncile goale păstrează un stins fior,

Ca filele-n care vise se risipite.

Holul suspină ca un timp trecut,

Femeia de serviciu fredon-un gând curat.

Cafeaua ei caldă, cu zâmbet tăcut,

Aduce un strop de pace neîntinat.

Un grup se strecoară spre colțul cu cafea,

Râzând pe șoptite, ghiduși ca o briză.

Altundeva zarurile bat ritmul lor, așa,

Și scările vuiesc, o mică improviză.

Chiar și tocilărașul lipsește, mirat,

Poate-a găsit vreo muză în cărți prăfuite.

Visând printre foi, zâmbește împăcat,

De jocul vieții, cu glume potrivite.

Dar brusc, sala toată se-aprinde-n lumină,

Când doamna pășește cu pas cald și blajin.

Aduce liniște dulce, răbdare senină,

Și face din vineri un ceas mai senin.

Și chiar dacă elevii fug ca versul strunit,

Ea rămâne făclia din ceasul târziu.

Un suflet răbdător, un ritm liniștit,

Ce face o oră să pară un loc viu.

Sunt tânăr, vai, ce nenoroc,
Prea mult simțire, prea puțin noroc;
Aș vrea să fiu bătrân o zi,
Să nu mă doară ce-aș iubi.

Dar dacă m-aș face mai copt,
Mi-ar fi dor de focul prost;
Așa că stau cum m-a lăsat
Dumnezeu: sensibil… și agitat.

Stejari, voi, ce stați de-atâtea veacuri
Cu frunza grea și suflet mut,
Spuneți-mi ce-ați văzut sub ramuri,
Că eu de lume m-am pierdut.

Câți pași de copii, pe iarba crudă,
Cu râs curat și ochi senini,
Ați numărat când vara blândă
Îi adormea pe lângă pini?

Câte iubiri, sfioase, mici,
Cu mâini ce tremurau să se atingă,
Au stat sub voi, tăcuți și frânți,
Cu inima prea plină ca să strige?

Câți băieți, cu sufletul aprins,
Și câte fete cu obraji de rouă,
Au scris sub voi un legământ
Ce n-a ținut decât o lună-două?

Voi le-ați văzut crescând în ani,
Cu dorul stins, cu fruntea grea,
Întorcându-se, bătrâni și triști,
Să-și caute iubirea ce-a fost cândva.

Sub umbra voastră au plâns mame,
Și-au oftat tați cu visul frânt,
Iar timpul, surd la orice rugă,
Trecea încet, mușcând din gând.

„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”

Pe-o stradă veche intrai, sub cer de plumb,
Un felinar bolnav veghea tăcut;
Pășeam firesc, cu pasul meu de drum,
Crezând că-i doar un colț de timp trecut.

Piatra sub tălpi avea un sunet stins,
Ca o mustrare spusă prea târziu;
Și-n aerul acela, greu, aprins,
Simțeam trecutul cum mă trage viu.

La început, zidurile, cuminți,
Lăsau destul loc inimii să bată;
Dar pașii mei, tot mai nehotărâți,
Chemau o teamă veche, neiertată.

Mi-am amintit iubiri neterminate,
Priviri oprite-n prag de adevăr,
Cuvinte mari, voit amânate,
Și gesturi moarte-nainte să se ceară.

Am fost tăcut când trebuia să ard,
Am fost absent când focul mă voia;
Am ales pacea falsă drept stindard
Și-am numit frică… înțelepciunea mea.

Zidurile veneau, nu prin forțare,
Ci lent, ca gândul care nu mai minte;
Și-n strâmtoare simțeam o condamnare
Nu dată-n carne, ci în oseminte.

Mi-am revăzut trădările mărunte,
Rănile primite fără glas,
Iubirea dusă-n râs, pe nepăsare,
Și jurăminte arse fără ceas.

Respirația-mi devenea cuțit,
Felinărul tremura ca un martor;
În fiecare pas eram strivit
De ce-aș fi fost… și n-am avut curaj.

Atunci am înțeles: nu moartea vine,
Ci viața netrăită până-n capăt;
Zidul nu-i piatră, sunt chiar eu în mine,
Închis de ani de fugă și de patimi.

Nu cavou de carne, ci de sens,
Nu groapă, ci o formă de refuz;
Un eu rămas pe veci adolescent,
Care-a confundat tăcerea cu virtus.

Și-n strâmtoarea finală, fără loc,
Am stat în fața celui ce-am fost eu:
Un om ce-a vrut să ardă, nu un foc
Ținut sub lespede de „e prea greu”.

De voi ieși, va fi prin adevăr;
De nu, rămân, dar știu de ce-am căzut:
Nu m-au ucis zidurile, în zadar,
Ci lipsa de-a trăi… până la sfârșit.

Doamne,

ai îngăduit să intru în foc

nu ca să mă pierzi,

ci ca să-mi topești coaja păcatului

până nu mai rămâne nimic

decât durerea de a fi viu cu adevărat.

Am plâns în mijlocul flăcărilor

și am strigat: „M-ai uitat!”

Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine

și-mi arătai că suferința

nu e capătul,

ci începutul renașterii.

Focul nu m-a nimicit,

ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit

împotriva Ta.

Mi-a sfărâmat voința bolnavă

și mi-a dezgolit inima

ca să Te încapă din nou.

Baia de foc, Doamne,

a fost valea rușinii mele,

dar și altarul unde am înțeles

că iertarea nu vine rece,

ci fierbinte,

ca o rană care începe să se închidă.

M-ai lăsat să ard,

ca să învăț, cum să fac

să lumineze ceva din mine.

Focul Tău e greu,

dar e singurul care nu ucide,

ci curăță.

E judecata care iubește,

e rana care vindecă.

Și dacă tot ce am fost,

trebuie să piară în flăcări,

Doamne,

nu pleca din cuptor

câtă vreme eu ard.

Rămâi cu mine

în această baie de foc,

până când nu voi mai fi al meu,

ci numai al Tău 

După ce au plecat bunici,
lucrurile au început
să se roage singure.

Fântâna
— nu pentru apă —
pentru glas.

Eu vorbesc cu scaunele goale,
cu farfuria care așteaptă
o mână ce nu mai vine,
cu ceasul
care se oprește
ori de câte ori îmi aduc aminte.

Mi-au lăsat un alfabet de gesturi:
cum să tai pâinea drept,
cum să taci fără să rănești,
cum să iubești
fără să ceri dovadă.

Când obosesc,
îi aud cum merg
prin mine —
îngeri fără aripi,
cu spatele ușor aplecat
de-atâta lumină trăită.

Și-atunci înțeleg:
nu moartea usucă fântânile,
ci dorul.
Dar dorul, dacă-l ții curat,
îi aduce inimii
o apă nouă.

Când durerea vine...

Și nu te-ai așteptat...,

Mă-ntreb este destinul?

Sau oare  s-a întâmplat?

Cel ce im e drag mie,

Nu-mi poate fi lăsat...?

Am eu multe păcate..?

Știe doar Dumnezeu ,

O fi o palmă oare,

Să mă îndrept doamne eu,

Gândește reflectează 

Căci bunul Dumnezeu,

Te roagă   și dorește 

Să fi cu el mereu.

E dragostea de tată,

E bunul Dumnezeu.

Am început să trec peste

Însa inima tot mai grea îmi este,

Sufletul mi se deprinde

Din cauza lacrimilor vărsate de mine.

Corpul plin de cicatrici

În locuri care candva erau prea fine

Și neatinse de mâinile altora,

Neatinse nici acum, decat de mainile mele.

Obișnuiam să cred că 

Lumea este un loc pașnic și bun,

Însa am realizat ca nimic din ceea ce pare

Nu este adevărat, de fapt totul este doar o aparitie.

În mintea în care înainte erau doar povești cu zâne

Și tărâmuri buune cu fericire veșnică,

Acum se află doar gânduri rele despre

Sinucidere și tot ce nu îti dorești.

Inima o simțeam cum bătea atât de tare

De fericire doar dacă primeam o bomboană,

În schimb, acum o simt de parca...

Este pentru ultima oara.

Țineam mereu un lup de pluș în brațe

Crezând că îmi dă putere,

Acum stau cu un urs de pluș

Ștergandu-mi lacrimile de 'blana' lui.

Mă machez,

Mă spăl, pieptăn și mă îmbrac,

Învăț și scriu singură,

Lucruri care mi se pareau atât de greu când eram mică.

Mă urasc din cauza aspectului meu,

Mă atac, mă judec și mă fac cu placa.

Încerc să mă costumez în ceva ce nu sunt,

Doar sa nu mai simt durerea din înauntrul meu.

Cât de multe s-au schimbat

De când eram mica până acum...

Însă eu tot mă cert cu ai mei

Și nu mă întreabă niciodată "ești bine?" sau "de ce ești așa cum ești?".

Lucrurile dor și dor din ce în ce mai tare

Atunci când noaptea se lasă

Și zgomotul revine iară in mintea mea ciudată

Și dezorientată de copil.

Nu m-am marurizat,

Doar am început să văd adevărul crunt

Din lumea rea în care ne aflăm

De când ne-am născut.

Tot ce se află în jurul meu

Simt că mă copleșește din ce în ce mai mult

Și nu mai vreau nimic

Decât inocența pe care o aveam cândva de mult.

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

Judecata adevărată,

De DUMNEZEU este dată.

El sfântul judecător,

Este drept și de-ajutor.

Să ne pregătim, că iată...

Judecata ne așteaptă.

Ne rugăm și neîncetat,

Multe aveam de iertat...

Dumnezeu e iertător,

Tata care tuturor..

Cere să ne îngrijim,

De rele să ne ferim.

Lucruri bune de-s făcute 

Foarte mult o sa-ne ajute.

Dacă mă gândesc așa...

In iad nimeni nu ar vrea.

RAIUL este locul care,

Și-l dorește fiecare.

Pregătește creștine 

Să ajungi, unde ție bine.

Roagate neîncetat,

Să ai locul preferat.