îngeri fără aripi...

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu e aplicabil
hoțului maleabil.

Cunoscut după viteză,
mințindu-ne-n antiteză,
crezându-l sub control vigilent,
uităm că este docent.

Trece prin și peste noi,
de-i soare, furtuni ori ploi…
zicem că-l stăpânim,
conștienți că ne mințim.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu are articol de-ncadrare
a „Timpului”, hoț în calificare.

Nu e liniște.
E doar zgomotul prea mare
care acoperă lipsa.

Suntem mulți.
Atât de mulți încât ne lovim coatele
și totuși
nu ne atingem niciodată.

Pustiu —
mai pustiu decât pustiul care știe măcar
că e singur.

Eu stau între oameni
ca o literă rătăcită
într-un cuvânt care nu mă mai rostește.

Vorbe.
Mii de vorbe.
Emoji-uri care zâmbesc în locul fețelor,
mâini care nu mai strâng,
ochi care privesc prin tine
ca printr-un geam murdar de grabă.

Fericirea a trecut pe-aici,
știu,
pentru că încă îi simt urmele
ca pe o arsură veche.

Dar nisipul a acoperit tot —
amintirea pașilor,
conturul buzelor tale
în dunele mele de gând.

Ne-am obișnuit să fim singuri împreună.
Să respirăm același aer fals 
a conectării.

Și nimeni nu mai întreabă:
„E cineva aici?”
Pentru că răspunsul doare
mai tare decât tăcerea.

Imaginea e realizată de subsemnata :) 

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

    Cred că sunt nedrept cu mine 

Singur eu mă sabotez,

Nu știu cum să fac mai bine 

Să pot să nu mai oftez.

  Astăzi,cad dar mă ridic 

Și zic, că mai pot un pic 

Vreau să merg tot înainte 

Inima nu vrea să asculte,

Că e în trecut ancorată 

Nu se lasă dezlegată.

   M-am gândit să-i pun baipas 

Să treacă peste impas 

Să trăiască în prezent 

Fără urme de regret 

Privească paharul plin 

Nu pe acela cu venin 

  Geaba vine acum regretu 

Că mi-am dat cu stangu în dreptu 

Am vrut să le fie bine 

Celora de lângă mine.

Nu m-am prețuit mai mult 

Nici boboc,dar nici adult.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Csak egy szót

Véletlenszerűen mondta

Megbocsáthatatlan

Leüt.

a szív hisz

A gondolat méri,

A csend elmúlt

Örökké.

Sajnos ilyen a természetem,

De a fejemben mindig ezt mondom:

"Ne húzd fel magad!"

ne haragudj ne haragudj

A szavak megtéveszthetnek.

ne haragudj ne haragudj

Hogy nincs harag, az jó.

Talán véletlenül néha elütnek

Egyszóval nem helyénvaló.

ne haragudj ne haragudj

Mosolyogj, és hallgasd meg a tanácsomat.

Csak egy szót

Nehéz gondolatokat ébreszt bennem

És csak velük

Körülvesz.

Ez féltékenység

Teherként jön

És egy leírhatatlan rémálom

Leszáll az éjszaka az álomban.

Sajnos ilyen a természetem,

De a fejemben mindig ezt mondom:

"Ne húzd fel magad!"

ne haragudj ne haragudj

A szavak megtéveszthetnek.

ne haragudj ne haragudj

Hogy nincs harag, az jó.

Talán véletlenül néha elütnek

Egyszóval nem helyénvaló.

ne haragudj ne haragudj

Mosolyogj és hallgasd meg a tanácsokat.

És tudni fogod

Elmondani neked

akárhogyan is,

mindenki, aki

Ne húzd fel magad!

ne haragudj ne haragudj

A szavak megtéveszthetnek.

ne haragudj ne haragudj

Hogy nincs harag, az jó.

Ne húzd fel magad!

Când se-aude clopotul bătând,
Și te pleci cu fruntea la pământ,
Simți o pace-n suflet coborând,
Mai există ceva sfânt.

Când privești la pruncul ce zâmbește,
Și iubirea-n inimi se trezește,
Iar speranța-n lume nu sfârșește,
Mai există ceva sfânt.

Când te-ntoarce dorul către casă,
Unde pâinea caldă e pe masă,
Și de griji străine nu-ți mai pasă,
Mai există ceva sfânt.

Când mai ai cui spune o poveste,
Și primești o mângâiere, blând,
Câtă vreme dragostea mai este,
Mai există ceva sfânt.

Când un râu își caută cărarea,
Și se-nchină munților și marea,
Când în rugăciuni găsești iertarea,
Mai există ceva sfânt.

Când mai poți să plângi de fericire,
Și găsești în toate o sclipire,
Cât trăim sub cer, în omenire,
Mai există ceva sfânt.

Degeaba se-ncălzeşte

Şi soarele-i pe cer,

Şi nu mai este ger,

Şi nici omăt pe creste.

Degeaba mierle cântă

Şi pui prin cuiburi cresc,

Şi zarzări înfrunzesc,

Şi iezi se iau la trântă.

Degeaba-i primăvară

Şi peste tot sunt flori,

Şi-s peste tot culori,

Şi e frumos pe afară.

Şi chiar dacă răsună

Glas de cocor întors,

Degeaba-i, n-are rost,

În oameni încă-i brumă.

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină,

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna;

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine 

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.