Casa părintească

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

 

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

 

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

 

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.


Категория: Родительский дом

Все стихи автора: Anna Dzengan poezii.online Casa părintească

Дата публикации: 16 февраля 2020

Добавлено в избранное: 1

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 3022

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Ultima cădere

Ultima mea cădere

să-mi fie în brațele tale —
pasăre ostenită de zbor,
care nu mai revendică cerului nimic
decât un prag unde să-și strângă aripile.

Dacă vor cădea astrele
din zenitul sufletului meu,
una câte una,
ca niște semințe de lumină strivite
de prea multă ardoare,

 

lasă-le să cadă.

 

Eu nu voi plânge.

 

Am obosit să-mi adun universul
în palmele ce nu cunosc minciuna.
Am obosit să-mi port inima
ca pe o lampă aprinsă
prin volburi de tăceri.

 

De aceea îți spun:
ultima mea cădere
să fie în tine.

 

Chiar dacă cerul din mine
se va clătina
ca o catedrală de sticlă
izbită de crivățul destinului,
chiar dacă se vor frânge constelații
din carnea viselor mele,

 

vreau să rămână martoră
doar luna.

 

Ea —
tăcută, rotundă, fidelă,
ca o lacrimă ce refuză căderea.
Să vegheze arderea mea,
să privească fără teamă
cum mă aprind
în focul tău blând și implacabil,
cum mă desfac
ca o corolă de jar
pe buzele nopții.

 

Pentru că dragostea,
când e autentică,
nu mântuiește —
mistuie.

 

Și eu nu pretind salvarea.

 

Vreau doar
ca ultima mea cădere
să fie în brațele tale —

 

iar luna
să păstreze taina
că am fost, pentru o clipă,
mai multă lumină
decât toate stelele mele.

Еще ...

în adâncul timid...

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

 

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

 

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

 

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

 

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Еще ...

între ardere și respirație...

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

 

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

 

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

 

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

 

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

 

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

 

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

 

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

 

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

 

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

 

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

 

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

 

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

 

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

 

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

 

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

 

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

 

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

 

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Еще ...

Te-am căutat

Azi am avut nevoie de mâna ta
dar ai fost ocupat cu alt ceva,
nu am insistat să te chem aproape
deși știu că…nu am drepturile toate
ca să zic că ești al meu,
și nu vreau ca să-l supăr pe prea-bunul Dumnezeu.

Azi am vrut ca să merg cu tine la braț
și să vorbim cu nesaț
despre una, despre alta, așa ca altă dată
când oră după oră trecea neobservată,
fiindcă-n ochii tăi eu ochii îmi vedeam
iar vorbele de pe buze duios le desprindeam.

Azi peste tot ți-am căutat privirea
ca sa-ți găsesc în ochi sclipirea
care mi-a luminat multe seri la rând
și cu ea adormeam fredonând
o melodie despre suflete pereche
pe care o auzeai la tine în ureche.

Azi am căutat clipa
ca să-ți întind aripa
sufletului care te poartă mereu
desculț prin gândul meu
unde pășești cu atâta duioșie
iar cu fiecare pas lași în urmă armonie.

Azi la piept vreau să te strâng cu dor
să simți acel mistuitor fior
ce arde-n mine ca focul din Olimp
ce-ți luminează ochii în care mă alint
precum copilul în brațele maicii sale,
unde își va găsi mereu dulcea alinare.

Azi am căutat să-ți aud vocea caldă
care în tandrețuri mă scaldă
ca marea cu valurile ei
îmi șoptești duios privind în ochii mei,
cum sorb vorbele de pe buzele-ți cărnoase
și inima mea de inima ta încet cu încetul se coase.

Azi am căutat pașii pe aleea spre casa
unde la geam te așteaptă aleasa
cu chipul senim și sufletul blând
în care te așteaptă mereu și oricând
să pășești cu atenție pragul sufletului ei
la fel cum pășești iarna pe alei.

Azi și nu doar azi, te caut pe tine
oriune, oricând vei fi lângă mine
ești parte din gândul, inima și sufletul meu
precum altarul e loc de-nchinăciune către Dumnezeu
la fel mă înclin în fața dragostei mult răbdătoare
pentru că o cunosc ca o binecuvântare.

Еще ...

Măsura trecerii

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

Еще ...

Memoria între secunde și veșnicii...

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

 

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

 

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

 

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

 

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

 

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

 

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

 

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

 

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Еще ...

Стихи из этой категории

Dor de mamă

De Sfânta Vineri ai plecat 

La Dumnezeu,iubită Mamă,

Și-n suflet de copil tu ai lăsat 

Un gol imens,durere,teamă.

 

De 7 luni un dor nebun m-apasă

Privind la pozele cu noi,

Sufletul doare, văd pustiu acasă

Și lacrimile-mi curg șuvoi.

Cu amintirea ta rămasă-n gând 

Căi grele voi străbate cutezând 

Și lipsa ta povară o să-mi fie

În astă viață și pe veșnicie . 

 

                                          Dragoș 

Еще ...

Dor de casa

Suntem vise
Scantei intr-o suflare de pamant
Senin imi curg prin minte
Imagini de pe cand
Suava mângâiere a mamei
Ma legana incet
Cu de glasul blând si cânt de nanã

Ma adormea de seara
Cand noaptea peste zi se asterne
Si incetul iar se simte
Parca aievea apar
Frâmpturi de timp,
Pe prispa casei parintesti
Cand mama usa-mi deschidea

Mirosul nãbusit de cozonac
Ca o mireasma ma cuprinde
De parca ieri era pe cand…
Copilarie te zburdam pe camp
Si dealuri de padure
Plimbatum prin tot satul
Si pe inserate
Mama acasa ma striga.
Cu plita incinsa
Si cocoacea ce scrâsnea
De focul prins in soba.
Pe geam primveam afara
Cum omatul iar imbraca
Satul cu a sa haina alba
Mirific peisaj de iarna
Copilaria tu mi-o tesi.

Te rog sa mi fie o vesnicie
Din suflet sa nu pleci.

Еще ...

Satul de altădată

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

 

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

 

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

 

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

 

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

 

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Еще ...

CASA PĂRINTEASCĂ

 

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

 

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

 

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

 

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

 

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

Еще ...

Pentru bunicii mei

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

 

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

 

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

 

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

Еще ...

Departe de cei dragi

Departe de cei dragi

Cad frunzele din grădina mea,

Dar sunt prea departe să le văd cum cad.

Pământul s-a acoperit cu frunze, 

Şi s-a format un covor auriu.

Din nou trece anul,

Dar sunt prea departe,

De bunici,copii,mamă şi tată.

Îmi este dor de ei ,dar sunt eu prea departe

Timpul nu îmi permite să-i văd macăr un pic .

Aş da totul să-mi privesc copii,

Să o văd pe scumpa mea mămică,

Pe voiosul meu tătic.

Macăr că sunt prea departe

Şi frunzele prea devreme se scutură

În inimă  îmi rămân cei dragi, 

Pe care-i port cu grijă 

În sufletul senin de dor.

(Autoarea poeziei date sunt eu :,Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍