Epilog

Bunica mea,

Frumoasă precum o stea

Seara cand ma adormea,

Povești îmi citea!

Seara dormeam

Frumos visam,

Cât mă legănam 

De tot ce-apucam.

Eram o prințesă

Atat de frumoasă, 

Coduceam un regat

Lângă prințul răsfățat!

Cel puțin asta-mi doream

De eram cu visu-n ram

Dar, așa vis a rămas

În cercul la compas...

Bunica mi l-a dat

Cât m-a răsfățat...

20.07.21

De Sfânta Vineri ai plecat 

La Dumnezeu,iubită Mamă,

Și-n suflet de copil tu ai lăsat 

Un gol imens,durere,teamă.

De 7 luni un dor nebun m-apasă

Privind la pozele cu noi,

Sufletul doare, văd pustiu acasă

Și lacrimile-mi curg șuvoi.

Cu amintirea ta rămasă-n gând 

Căi grele voi străbate cutezând 

Și lipsa ta povară o să-mi fie

În astă viață și pe veșnicie . 

                                          Dragoș 

Cand te am vazut, m-am bucurat.

Cu pasi marunti m am apropiat,

Mi-ai aratat cat ma iubesti,

Dar n ai putut sa imi vorbesti.

Te visam, si radeam, si plangeam...

Cu gandul la disparitia ta,

Si in vise eu fugeam

Ca sa nu se intample asa.

Anii trec iar tu dispari,

Ca o pasere calatoare.

Cand e bine tu apari,

Ca o floare otrăvitoare 

Un inger m-a oprit pe drum,

Dar eu nu am observat

Ca ea mereu a indurat

Ce el a facut scrum.

O casuta ca in povesti

O poveste doar a noastra

Spune lumii cine esti,

Pana nu devii nevasta.

O poveste avem toti,

Doar ca lumea nu e atenta.

Unii sunt doar niste hoti,

Dar povestea e secreta...

Ce locuri dragi, ce amintiri

Mã copleşirã iarã,

Cu-ai lor sãlbatici trandafiri

Şi cu-a lor primãvarã!

Cu oameni buni şi prietenoşi,

Sfidând prejudecata,

Cã şi vecinii de la Groşi

Îl salutau pe tata.

Cu fraţi, surori şi prieteni buni

Ce-mi alungau tristeţea,

Cu meri tomnatici şi cu pruni

De toatã frumuseţea!

Cu zile lungi, cu nopţi de vis

Când se-ncingea vãiuga,

Când ceru-ntreg era deschis

Sã ne primeascã ruga!

Cu grâu şi lapte, din belşug,

Cu var ascuns în apã,

Pe care, boul prins în jug,

Nu poate sã-l priceapã.

Cu nesfârşitele plimbãri

Cu jocul nostru, MOARA,

Şi cu peniţe-n cãlimãri,

La lumânare, seara.

Cu ghiocei vioi, în crâng

Cu somnu-ascuns în gene,

Cu ochi bãtrâni, care mai plâng

Azi, dup-atâta vreme!

Cu vântul ce fãcea prãpãd,

Cu planuri ne-mplinite,

Cu-acelaşi drum, pe care vãd

Acelaşi cârd de vite.

Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,

Copiii de-altãdatã;

Cu cânt de mierlã, în zãvoi,

Cu cretã coloratã.

Cu dascãli şi cu diriginţi

Cu-a lor cãrare oablã,

Când nu eram copii cuminţi,

Ne şi scoteau la tablã...

                  ☆

Prin norii vremii, diafani,

Le vãd acum, pe toate,

Cu peste patruzeci de ani

Dacã privesc în spate.

Prezentul vrea, cu orice preţ

Ca sã te pierzi cu firea!

Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,

Rãmâne amintirea...

Nu da tu clipa ta de-acum

Pe zece, ce-au sã vinã!

Şi nici al fericirii drum

Pe-o traistã de fãinã!

De timpul tãu, neapãrat

Te-agaţã şi profitã!

Cãci viaţa care ni s-a dat,

Se meritã trãitã!...

La bunici in ograda timpul nu trece

Nici in odaia de sarbatoare,

si nici in suflet

Bunicii raman la fel … doar chipul le tradeaza

Anii care le rapesc puterile si… mintea,

La bunici in ograda toate au ramas la fel

Doar noi ne -am schimbat

Dar cuibarele sunt tot acolo

Si via si prunii si merii,

Si teica cu apa vie.

Doar noi ne am schimbat si nu ne mai plac

Ca altadat’…

La bunici in ograda e Raiul

Pe care-l pastram viu in suflet

Cat timp ei traiesc ….si dupa aceea!

La bunici in ograda sunt eu. Si atat!

S-ascude soarele sub nori ,

Mie , dor , mie dor ,şi iar mie dor.

Mie dor de locu-ndeam crescut ,

Mie dor de anii ce-au trecut .

Vreau să m-ăntorc din lume acasă ..

La casa mea cea părintească ,

Acolo unde m-am născut,

Unde primii pași i-am făcut . 

Mi-aduc aminte deseori 

Cum stăteam eu pe cumptor ,

Cum mâncam pâine deacasă ...

Cea mai bună , şi gustoasă. 

Pâinea mamei fermecată

Pe care o aşteptam 

Cu nerăbdare

 De fiecare dată.

Mi-am petrecut copilăria

Ş-acuma mă ia nostalgia.  

Când zburdam şi eu pe câmpuri, 

Strângeam flori cu toți dearândul.

Tot aş da ca să mă- întorc ,

Dar nu pot , deloc nu pot 

Sunt matur în lumea mare,

Nimic nu-mi este alinare.

Dar tot când îmi amintesc 

Încep mereu să zâmbesc .

Cât de dulce şi frumoasă ,

Era copilăria mea de- acasă .

Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,

Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,

Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,

Aducând adevărul pe-al lumii granit.

Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,

Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.

Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,

Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.

Poate dintr-o perspectivă sunt degenerat
Fiindcă generez un sentiment disfuncțional
De iubire păstrată în crematoriu incinerat
Unde drumul inimă-suflet e nefuncțional.

Spune-mi tu, cum să zâmbesc fără rațiune,
Când văd tablouri deluzorii pictate manual
Cu harapii nebunilor cu mâini degerate,

De frigul urii, încercând să pară actual?

O lume vezi, frumoasă-n ochii tăi,

Dar, din adânc, doar umbre se ivesc,

Pe buze, vorbe-amar de oameni răi,

Iar monștri-n noi, încet, se-adăpostesc.

Săraci suntem când ne-mpărțim în bani,

Și bogați, când pacea-i tot ce vrem să fie,

Ce rost au vise-aprinse de-orfani?

Când tot ce avem e-o lume prea pustie.

Cuvintele ne poartă-n foc și scrum,

Iubirea-i iar un loc ascuns de noi,

Naiva femeia ce rămâne-n drum

Când toți plecăm să scăpăm de nevoi.

Și-n timp ne pierdem rostul și ființa,

Cuvintele-s doar pași greșiți, mărunți,

Cu păreri goale-n loc de conștiință

Trecem, fără-a mai privi-napoi.

Respir sigur, dar sufăr în doi.
Deschid ochii… și sunt goi…
Nu au strălucire să privească
Nimicul din singurătatea ce mă înconjoară.

Adorm sigur, dar visez la noi doi,
Deschid ochii…. și sunt moi…
Nimicul, dansând îi înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…

Iubesc singur, nu suntem noi doi,
Deschid sufletul…dar simt război…
Tropode ce scârțâie ușa de metal ruginită,
A inimii mele lăsată să moară sigură.

Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,

Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,

Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,

Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.

Două inimi, ce la unison ele bat,

Stau despărțite de pământ și mare,

Zădărnicind numai după speranțe muribunde.

Strălucim amândoi sub același soare,

Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.

Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,

Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?

Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.

În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.

Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…