Casa

Asta e ultima oară cand mă mai ascult
Am exagerat când am spus cât de bine sunt
Sute de lame se aruncă între suflet si trup
Vor să pună capăt definitiv acestui loop

Crezi că mi-a păsat prea mult ca să se vindece?
Vrăjești ce faci să pară că sunt farmece
Muzica în urechi a început să țiuie
Dacă o oprești tot o să mă chinuie

Căutam un semn, dar lumina m-a orbit
Războiul din mine e fără de sfârșit
E dureros din poet să devii poem
In viata celui care-l scrie ca pe un blestem

De nota zece apăreai perfectă,
Poate eram eu prea in al nouălea cer,
Când opt intors promiteai langa mine,
Si m-am ales cu șapte ani de ghinion sever.

Ți ai incercat norocul, șase fețe, nu era zar,
Ți am dat cinci degete și mi ai dat o palmă,
Între patru pereți, m-am inchis iar,
Cu trei dorințe, fără lampă, să nu le vezi clar.

Doi poli opuși ce nu se mai atrag,
Mai aștept însă un singur răspuns,
Până când pulsul ajunge la zero absolut,
Și trupul la negativ sub pămant.

De ce promitem și mințim?
De ce ascundem ce simțim?
De ce fugim și ne ferim?
Când avem să oferim

Cât e real și cât e vis?
Cât trăiești într-un abis?
Cât ai ucis și ai omis?
Pe toate astea le-am prezis

Dacă mâine nu mai vine?
Dacă vina e la mine?
Dacă totu-i înspre bine?
Tu ai vrut să se termine

Mai e ceva de regretat?
Mai e ceva de reparat?
Mai e ceva de reproșat?
Noi oricum n-am existat

Când moartea s-a stins fără bocet, fără rugă

Oasele nu s-au mai preschimbat în praf
Lacrimile au rămas sub pleoape, adormite
Durere nu a mai existat.

Golul din ochiul tău stâng și mâna rece-n sine
Nici nu încearcă să ascundă cuțitul
Erai prea sigură, știai prea bine
Că nu vine nimeni să-și ingroape sfârșitul

Negru in fața ochilor, in cameră transpun,

Ti-aș scrie multe dar nu stiu cum să le spun,

Acum, când rozul de pe 14, in vin roșu se transformă,

Nu mai vreau sǎ las impresii sau sǎ fie doar de formă.

Le îmbin binar sǎ ajung la alb,

S-o dăm la pace din revoltă,

Din secetă cu Soare gri, reprim amar,

Că am ramas fară recoltă.

Albastru inchis, noapte plină de coșmar,

O durere localǎ ce schimbă atacul impulsiv,

Nu văd galben-verde deși sunt sensibil clar,

Motivul cert ca ti-am pictat portretul iar

Am acceptat anatema amarǎ a amorului,

Bigamia blestemului blindat binomial ,

Crima cunoștinței cultivǎ conștiința creierului,

Devorând durerea din delirul disperării dogmal.

Eul extrapolează emergența empiricǎ,

Fǎrǎ forme figurate folositoare fondului,

Generează geneza golurilor genetice,

Haosând hibrid himera histerezisului.

Ipoteza inopinata irelevant istoricǎ,

Joacǎ judecând justiția jocului,

Karma Katantilepsei kilometrice kladisticǎ,

Limiteazǎ longitudinal logica ludicǎ

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Dimineața se așează peste sat

ca o rânduială veche,

iar țăranul, gospodar prin însăși ființa sa,

își începe lucrul

într-o tăcere plină de sens.

Basmaua femeii strânge laolaltă

grija casei și demnitatea zilei,

semn al cominității

într-un spațiu unde timpul

nu se grăbește să treacă.

La vatră, focul nu arde la întâmplare,

ci veghează pâinea,

rod al pământului lucrat cu răbdare,

dragoste și înțelepciune

simbol al unei ordini morale simple.

Plugul deschide brazda

cu o gravitate aproape ritualică,

în gestul acesta adunându-se

truda, speranța și încrederea

într-un viitor câștigat prin muncă.

Satul se constituie astfel

nu doar ca spațiu geografic,

ci ca formă de existență:

o etică a statorniciei,

o pedagogie a lucrului bine făcut.

Atâta timp cât vatra arde,

pâinea se frânge cu respect

și pământul este lucrat cu înțelepciune,

satul rămâne

o matrice vie a identității noastre.

Pe prispă șade umbra

La ușă bate vântul hoinar

Ostenit se-așează șubred pe prag în așteptare

Mărul cărunt aruncă petale-n fereastră

Deschid încet pășind smerit

 ușa strigă trosnind răgușit

lemnul suspină ,bun venit’

arcuindu-se în reverență

Privirea umblă căutând în tăcere

Din colțul odăii fuiorul toarce depănând amintiri

vopsit strălucitor de truda măinilor dibace

Patul ascultă reflectând lipsit de somn

Pe plită ceaunul mestecă aerul veșted

În vatră a-nghețat cenușa timpului

Rușinată masa servește goală

ascuzându-se în hora scaunelor plictisite

Ies în grădină tremurând însingurat

Florile-mi cer înghesuit să mătur iarba

Și-atunci pierdut mă duc să-i strig unde-au plecat

Cu lacrimi calde fremătând s-aprind lumina

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Ma uit pe telefon,

Ma uit o vreme, si tata zice:

-Eu citeam pe balcon!

Dar el nu avea telefon.

Dar tata citea pe balcon

Si bunica (probabil) zicea:

-Eu in gradina munceam!

Dar ea din pacate 

Nu avea o carte.

Si cand bunica muncea,

Si cand ea obosea,

Si putin timp abea gasea,

Strabunu probabil zicea:

-In razboi eu am luptat. Iar tu abea sufli?

Si acum. Eu nici nu sunt mare

Si deja si eu lui fratemeu

Zic reprosuri

Cum si el probabil,

Va zice copiilor lui.,

Si cum si eu probabil,

Copiilor mei.

Si in continuare

Copiii nostri,

La fel vor vorbi oare?

Probabil.