Eternitate

De durere am iar acuze,

Nu mai pot sa te astept.

Toarna-mi otrava in iluzie,

Omoara-mi angina din piept,

Pune-mi ganduri in perfuzie,

Al suferintei vechi adept,

Lovitura-n cap, contuzie,

Strambul drum sa mi-l indrept,

Invartindu-se orb in confuzie,

Omul prost, facut destept,

Internat aici, fara concluzie,

Caz inchis in piept inept,

Iubire-adanca, fa-mi transfuzie,

Pentru viata, caligrafic, da-mi precept,

Cu-n sarut in agonie,

Lasa-ma in groapa incet.

Când apun stelele ea îmi vorbește

Printre lacrimi de suspine îi las glas

Știu…, îi zic în șoaptă să n-audă nimeni

Nu mă pot ascunde , căci sunt de sticlă

Prin ochii ei , îi strălucește fața …

Îmi zâmbește dar cu lacrimi

Știe ce mă apasă , nu pot să i mint ochii

Căci doar ei îi pot spune de săgeata

Ce-mi străpunge sufletul în noapte

Și de fumul sumbru ce mă îneacă

Luna e roșie și arzătoare căci

Prin vene curge-un sânge otrăvit

Ce-mi îmbată abisul făcut franjuri

De-un cuțit subtil ce-mi stă la gât

Otrava ruinand tot ce am simțit vreodată

Mi-e greu să suflu-n lumânare,

Căci sufletul îmi este istovit,

Și nu mai simt pământul sub picioare,

Ci levitez pe-un vis neîmplinit.

Lumina galbenă sălășluiește în odaie,

Și simt că dorm cu Luna-n pat,

Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,

În ceara lumânării aproape-s îngropat.

În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,

Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,

Și simt mucarnița în fiecare dimineață,

Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.

Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,

O aripă de înger ușor o întremează,

Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,

Cum stinge lumânarea și mă eliberează.

Tărâmul înghețat este chiar în față ta

În el fără să crezi se adăpostesc mii de suflete reci

Poate chiar sufletul meu se îndreaptă într-a colo..chiar acum

Poate chiar și al tău

Fără să știm ,fără să găsim răspuns

Suntem din ce în ce mai reci

Suntem doar niște suflete învăluite de gheață

Ce se sbat în clar de luna pentru a dovedii adevărul crunt

Al omenirii

Împărăția cerului a coborât

pe pământ!

Norii albi au fulguit

tărâmului veșmânt,

Puff alb de gheata acoperise

tot in zare,

Peisajul rece al sufletului alinare.

Craiasa zăpezii se contura din fantasme,

Magia cristalina părea a fi

rupta din basme.

Ceata era deasa, printre copaci se aduna!

Un element sublim ce prin

mister ma minuna.

Romanta a înghețat sidef

pe podul iubirii,

Timpul s-a oprit pentru imortalizarea

amintirii.

Imi auzeam doar pașii prin zăpada

și poeziile in gând,

Melancolia era rece,sunt prin

viața doar trecând.

Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,

Sau erau amintiri pierdute,

șanse trecătoare?

M-am trezit la viața prea devreme,

prea târziu?

Sa fi pierdut pe drum al vieții

greu pariu?

Singuratatea era dulce și

durerea parca ma alina,

Fiind eu cu mine însămi nimic

nu ma poate ruina!

Am adunat dezamăgiri și le decoram

adânc in suflet,

Unde am fost când se auzea al

sarutului sângeriu urlet ?

Dau vina pe soare, sa nu

sclipească el in mine!

Naivitatea e slăbiciune,

ma duce departe de sine.

Natura e cruda și din instinct

ne ascundem după flori,

Realitatea fiind gata sa dea

șinei spinării fiori.

La sfârșit de drum a început

adevarata aventura,

Moartea era romantica lăsându-mi

pe inima gravura.

Eu și umbra mea ne oglindeam

prin sentimente,

Vom sta departe de culorile

lumii prea stridente.

Cu eclipsa de soare și marea

neagră in gând,

Alungand tristetea m-am decis

sa ies din rând!

Intre rai și iad exista doar

propria perceptie,

Totul își are loc in aceasta

perfecta creație!

Sunt gânduri rupte din melancolia

unei dimineți reci,

Poti întipării povesti si sentimente

pe orice cale treci.

Zapada se topea după mine

și eu făceam la fel ca ea!

Destinul era hotărât sa ma

învețe sa fiu rea.

Vocea îmi era calda si auzeam

doar pur amor,

Sentimente puse-n versuri

ce alunga orice dor.

Singuratatea o priveam ca dar,

depresia,nectar.

Calea mea sobra spre al

oglinzii rece altar.

Trecand prin zi se făcea

încet doar noapte,

Si noaptea era mai adânca decât

a fanteziei suave șoapte.

M-am reîntors la tine dulcele-mi,

... mister ?

Nu aveam cuvinte cu care

sa te descriu altfel .

Cerul era negru întunecat și

in abis ne regăseam,

Straluceam cu tine a stele și in

romanță tresăream.

Vei fi tu veșnic al cerului

neagră privire?

Undeva in adâncul inimii

doream de a ta știre.

O zi din viața mea ce s-a

rezumat in poezie,

Gandurile-mi scrise sunt

durerii anestezie.

Sfarsitul ma făcea curioasa de ce

urma sa vina.

Aveam in interior un univers

ce sufletu-mi alina.

Cuvintele erau o arma rafinata ce ma

însoțeam la orice pas,

Insusi lumea a fost creata prin

holograma unui glas!

Iti voi atinge sufletul prin

paginile acestei cărți.

Vino cu mine sa descoperim ale

fanteziei întunecate hărți!

iubește, numai aștepta

n-ai zece vieții și știi deja, 

nu ezita să îi vorbești 

spune-i omului că îl dorești.

o viață ai și nu o trăiești

stai mereu și te gândești.. 

la cum ar fi să faci ceva

de ce nu începi și vei vedea?

De la extaz la agonie
M-ai omorât puțin câte puțin
Acum ești muză pentru această poezie
Cândva, ai fost a lumii din care aparțin

Frumoasă asemenea zilei de vineri
Dar cu nervii unei zile de luni
Aș blestema timpul să rămânem tineri
Să nu mai fim subiecții unei ficțiuni

Dincolo de nori cu gândul la paradis
E prea târziu să mă poți trezi din vis
Iubirea ta pentru mine, greu de înțeles
Din păcate nu sunt pentru tine cel ales

Controlează-ți respirația atunci când

Bătăile inimii ating pereții pieptului

Eliberând un curent prin tot toracele.

Se sparge,

Globul ce îți comunică formele

Otrăvind gustul amar al dorinței

Ce hrănește setea creației.

Vulnerabil, mâinile tremură

Picioarele caută drumul corect

Lumina e rece, o pierzi

Poate mâine, în același loc.

M-am săturat de insomnii
Inimii începe să-i placă iadul
Culoarea principală-i gri
Combinată și puțin cu albul

Nu am daltonism ci pesimism
Pun răul înainte de toate
Nu am niciun gram de narcisism
Vreau binele pentru fiecare în parte

Raiul există pe veci
Dumnezeu înseamnă iubire
Trebuie în El să crezi și o să vezi
Chiar și de suferi de orbire

Poate pe mine nu mă înțelegi
Ești om indiferent în ce alegi să crezi
Când ești bolnav nu orice doctor te tratează
Doar Dumnezeu e singurul care te salvează

Dacă mâine ar fi să mori, ce ai face?

Mă întreb dacă te trece un fior?
Oare cum se simte pe interior?
Ai striga cel mai probabil după ajutor?
Regretându-ți faptele într-un mod chinuitor?
Tot ce faci aici, acum, are consecințe
E singura viață ce ți-o permiți, ține minte

Lucifer, pețitor al Soarelui cu Luna
Până și diavolul se îndrăgostește
Amesteci adevărul cu minciuna
Transformi orice cuvânt intr o poveste

Înger căzut, în doruri ostenit
Și demonii știu gustul unui zeu
Iubit și blestemat la infinit
Cauți mântuirea rătăcind mereu

Te auzi ca un ecou,
Dar te simt ca pe o șoaptă,
Nu mă chemi când iți e rău,
Și nici când viața e nedreaptă.

Te temi să nu te părăsesc,
Nu orice floare are spini,
Prin tine mă regăsesc,
De ce aș vrea sa fim străini?

Nu e prima zi de aprilie,
Nu te mint când zic că-mi pasă,
Numește-mi brațele familie,
Dacă te simți in ele acasă.