Iubire cu venin

Durerea

Nu știu dacă era dimineață, amiază sau seară. Cerul avea o nuanță rece, specifică iernii, dar aerul mirosea clar a flori de vară. Copacii din jur erau verzi și plini de viață, iar printre crengile lor cădeau continuu frunze ruginii, fără ca vântul să bată. Totul părea imposibil și totuși firesc.

Mergeam pe aceeași cărare pe care o văzusem cândva. Casele erau acolo, dar aliniamentul lor părea alterat: unele arătau ca noi, iar altele se prăbușeau încet, ca și cum timpul nu se hotărâse încă în ce direcție să curgă.

Am ajuns în parc. Scrânciobul vechi din lemn și fier se mișca ușor înainte și înapoi, deși nu era nimeni pe el și niciun curent de aer nu mișca frunzișul.

— Ana? am spus încet.

Nu a răspuns nimeni.

Am făcut câțiva pași spre aleile interioare și am observat pe o bancă de lemn un buchet de flori. Era alcătuit dintr-un amestec neobișnuit: flori variate de vară, frunze colorate de toamnă și crenguțe acoperite de un strat subțire de zăpadă. Anotimpurile stăteau adunate la un loc, ca și cum timpul uitase să mai existe. Lângă buchet se afla un con de cedru.

L-am ridicat și, pentru o clipă, în tăcerea parcului am auzit un râs cunoscut.

M-am întors repede. La câțiva metri distanță, printre trunchiurile copacilor, o siluetă într-o rochie albă mergea încet. Chipul îi rămânea imposibil de văzut, exact ca în toate celelalte vise.

— Ana!

A ridicat o mână ușor, ca și cum m-ar fi auzit, fără să se oprească.

Am început să alerg după ea. Cu cât mă mișcam mai repede, cu atât silueta ei părea să se îndepărteze. În jurul meu, peisajul se schimba într-un ritm amețitor: cedrii au devenit stejari masivi, apoi brazi înalți, încărcați de zăpadă. În doar câteva secunde se scurgeau luni întregi.

Am ajuns în sfârșit în locul unde o văzusem ultima dată. Nu mai era nimeni acolo. Pe pământul înghețat se deslușeau doar urme mari de lup imprimate în zăpadă.

Le-am urmat fără să mai stau pe gânduri. După câteva minute de mers prin pădurea schimbată, am ajuns într-o poiană întinsă, luminată puternic de lună. În mijlocul ei stătea nemișcat același lup alb, cu ochii ca două cristale albastre. Nu părea amenințător și nici trist. S-a apropiat încet și s-a așezat direct în fața mea.

Pentru prima dată am simțit că liniștea poate să doară. Am privit în ochii lui strălucitori și l-am întrebat:

— Unde este?

Lupul nu a scos niciun sunet. Și-a plecat capul, a atins cu botul palma mea deschisă și și-a sprijinit fruntea de capul meu.

În clipa acelei atingeri, am văzut dintr-odată toate locurile prin care trecusem: casa cu dublă arhitectură, aleea cu ruine și zidul crăpat de mașină, pădurea care schimba anotimpurile și parcul cu scrânciobul vechi. În fiecare dintre ele, Ana fusese prezentă. Nu dispăruse; doar mă aștepta. Poate într-un alt loc, într-un alt timp sau într-un alt vis.

M-am așezat în zăpadă lângă lup și l-am cuprins de după gât. El și-a pus labele din față peste picioarele mele și am rămas amândoi privind luna.

Nu plângeam, dar înțelegeam pentru prima dată că durerea nu înseamnă întotdeauna o pierdere definitivă, ci doar dorința de a revedea pe cineva care a ajuns să ocupe un loc fix în suflet, chiar și fără să-i fi văzut vreodată chipul.

În liniștea deplină a nopții, am auzit din nou vocea ei blândă și liniștită:

— Vlad... sunt aici. Doar să nu mă uiți.

În urmă, scrânciobul din parc a început să se legene din nou în gol, lăsând povestea deschisă pentru următorul vis.

Se stinge-ncet lumina de lângă fereastră,

Și ceasul bate ticuri în noaptea care cade,

Privim pierduți în urmă spre vremea noastră,

Cum se destramă lumea pe vechile ei pale.

Mai este doar o clipă din tot ce-a fost o viață,

O umbră lungă joacă pe pereții goi și reci,

Și frigul care vine ne mângâie pe față,

Ca o tăcere albă ce ne desparte pe veci.

Păstrăm în palme timpul ce-abia acum se cerne,

Și-un ultim cuvânt nestins pe buzele oprite,

Privim cum se deschid adâncurile eterne,

Și noaptea ne înghite poveștile trăite.

Prin geamul spart de vreme se-aude-o șoaptă tristă,

Aripile tăcerii se-ntind peste pământ,

Și tot ce-a fost aievea pare că nu există,

Pierdut în golul sumbru al unui vechi cuvânt.

Se clatină hotarul dintre tărâm și clipă,

Pășim pe puntea subțire dinspre viață-n somn,

Și timpul, care-aseară mai sta bătând din aripă,

Azi ne-a lăsat pe toți fără stăpân și domn.

Mai dă-mi o dată mâna, să simt că nu e totul

Decât o lungă taină ce-abia acum s-a copt,

Privind cum în tăcere se-nchide vechiul potop,

Și cum pășim spre noapte, cu ochii înspre foc.

Din mila lui Dumnezeu trăim,

Și-n darul Vieții zi de zi privim,

Dar Doamne, oare cum Îți mulțumim

Pentru tot harul ce ni l-ai lăsat,

Când noi în urne reci l-am îngropat?

Ai așezat un rai sub cerul Tău,

Să ne ferești de-al lumii val greu și rău.

Dar noi, cu oarbă și adâncă ură,

Am pus pe roabe sacra Ta natură.

Pământul sfânt, izvor de rod și viață,

Îl disecăm cu sete oarbă.

În trupul lui adânc săpăm cu fierul,

Și rănim grav pământul dar și cerul.

Aerul curat, suflarea Ta de har,

Îl otrăvim cu fum fără hotar.

Și-am înecat albastrul cer senin

În fumul gros, murdar plin de venin.

Uităm că tot ce respirăm e dat,

Un sfânt dar de Tine binecuvântat.

Tăiem păduri ce stăteau mândre scut,

Și transformăm tot verdele-n tăcut;

În ape limpezi aruncăm venin,

Uitând de legea Ta din cer deplin.

Pământul plânge-n sevele-i rănite,

Iar stelele privesc, acum uimite,

La fiii Tăi ce-și sapă singuri groapa,

Și-n disperare-și beau amarul, apa.

Ne-am închinat la idoli de metal,

Și amărât-am acest sfânt palat.

Ne-am crezut zei deasupra tuturor,

Stăpâni pe flori, pe ape și pe dor.

Dar mila Ta, o, Doamne, e mai mare

Decât a noastră cruntă-ncrâncenare.

Primește-al nostru plâns de pocăință,

Și curăță-ne sufletul în credință!

Fă-ne să fim din nou ai Tăi copii,

Să ocrotim izvoare, munți și câmpii,

Căci fără Tine, Doamne, și-al Tău har,

Tot ce-ai creat, va fi pulbere și jar.

Pe ulița cu praf domol,

S-a coborât o toamnă-n zbor,

Și-a pus pe umeri veșmânt de dor,

Lăsând tristețea-n umbra lor.

Pe garduri atârnă-un greu gutui,

Iar via-și leapădă mantia arsă,

Și fum subțire, de nicăieri,

Se ridică spre o noapte largă.

În curți, prin frunze risipite,

Se-aud ecouri de demult,

Și roata vremii-ncremenite

Se-oprește-n drum, ca s-o ascult.

Bătrâne porți stau deschise-n vânt,

Și-n sobă focul prinde viață,

Un pas încet pe vechi pământ

Aduce-ncet brumă și ceață.

M-am rătăcit în turma voastră blândă,

Purtând în piept un altfel de instinct,

Privit de toți cu teamă și osândă,

Un lup ce-nvață-n taină cum s-a stins.

Văd lâna albă, liniștea din cale,

Dar sub blândețea voastră de acum,

Eu simt cum se trezește o mare jale

Umbrele unor colți uitați pe drum.

Voi vă feriți de umbra mea fugară,

Vă e frică de privirea mea din zori,

Dar oare cine v-a-nvățat să taceți oare

Și să uitați că ați fost stăpâni până în nori?

Un lup nu poate sta cu oile-n turmă,

Chiar dacă ele-au obosit să muște,

Căci legea sângelui nu lasă-n urmă

Decât pământ ars și instincte înguste.

Ați fost odată stăpâni pe-acest munte,

Ați sfâșiat furtuna cu al vostru pas,

Iar astăzi stați cu ochii plecați în frunte,

Așteptând ciobanul... ceas în ceas.

Eu plec din turma voastră, nu pot să rabd

Să văd cum mândria din voi s-a stins.

Un lup rămâne lup, chiar și când e slab...

Iar voi... ați uitat focul ce a mocnit.

El nu purta mătase, nici haine de oraș,

Ci-o cămașă veche de lucru și-un simplu guler ras,

Mirosul slab de lemn și liniștea-n spate,

Când se-ntorcea din vie, cu pași egali, la noapte.

Nu-i plăceau vorbele multe, nici sfaturile lungi,

El îți arăta cum în viață, frica s-o alungi;

Ținea un pahar de cristal , cu apă rece și pură,

Și-și ștergea fruntea de sudoare, după munca dură.

Ne-am așezat o dată pe-o bancă de brad cioplită,

Fără să spunem vreun cuget, cu lumea-n fața oprită;

El a tăiat o felie de pâine cu briceagul lui bun,

Și mi-a dat-o-n tăcere, ca pe-un legământ străbun.

Acolo-s înfipți toți anii, în scândura de la ușă,

În urmele de pe vatră, în fiecare fir din cenușă;

Și-acum, când privesc în oglindă și văd asemănarea,

Știu că din el mi se trage și pasul, și toată cărarea.

Fără rațiune sau discernământ
Parcă nu mai sunt înfiptă în pământ
Fără greutate, mă uit iar în oglindă
Și parcă nu mai sunt, o deforma merindă

Mă uit în ochii mei și văd iar
Copilul din mine, fără gust amar
Mă uit cum eram și cum iar sunt
Zâmbesc la mine, fără niciun cuvânt

Și pentru prima dată, în atâta vreme
Simt ceva, fără a mă teme
Nu știu dacă e speranță, optimism
Dar culorile mele nu mai sunt un cataclism

Timpul mă aleargă, tot atât de repede
Dar mersul meu este acum așa de limpede
Tot îmi e frică de atât de multe
Dar mintea ea nu vrea să mai asculte

Pot să mă uit acum și la soare
Orbesc în fericire, în lumină, cu ardoare
Și voi să vă scăldați în a mea culoare
Căci am devenit un preaiubit soare

În mintea mea e numai moarte,

Dar inima te strigă tare.

Și port o luptă interioară

Cam în fiecare seară.

Vreau să aleg ce e corect,

Si tu să-mi fii acel întreg.

Să las în urmă ce e greu,

Începând de la un gând...

Cu miros și gust de scrum.

M-am urât de orice viață,

Nu mai vreau să am o soartă.

Vreau doar să te am pe tine

Și mereu să îți pot spune

Că cedez tot mai ușor,

mai ales pe interior...

Inima-i în mici bucăți,

Sfâșiată de atâtea nopți,

Și tu o construiești din nou,

Devenind al meu erou.

Se deschide iar caietul
Ce-mi deține existența
Iar mă pierd printre cuvinte
Să-mi mai potolesc latența

Și scap pixul dintr-o dată
Se aud patru bătăi
Am mai pierdut încă o noapte
Paginile-s vâlvătăi

Și mai trece încă o zi
Plină de un stat complet
Realizarea nu lovește
Că viața nu-i doar caiet

Mă așez iar în odaie
Și caietul îl deschid
Scrisul meu e dat să ardă
Orice înseamnă al meu destin.

Nu voi crede că cerul e senin,

Chiar dacă ochii îmi arată asta,

Când viața-mi toarnă-n suflet un pelin

Și-mi cere-n lacrimi să-mi măsor noaptea.

Nu voi crede în zâmbete de rând,

Nici în minciuna pusă la păstrare,

Când simt o greutate stând pe gând

Și-un dor ce nu își află nicicum alinarea.

Nu voi crede-n povești cu drum curat,

În pacea care vine ascunsă pe furiș,

Când umbra unui pas ce-a tocit pragul

Rămâne singură pe un tăiș.

Nu voi crede că timpul e un doctor bun

Și șterge tot ce sufletul a plâns,

Când eu de-abia mă mai adun

Din focul care încă n-a fost stins.

Nu voi crede că totul e frumos

Și lumea-i caldă, fără de prihană,

Până nu-mi văd părinții sănătoși,

Și fără-o rană... fără nicio rană.

Eu am murit…

și iată, parcă m-am născut din nou.

Îmi las trecutul să moară.

Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.

Nu mai vreau să fiu omul care am fost.

Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.

Am căzut.

Am plâns.

M-am pierdut.

Dar Hristos m-a găsit.

Când eu nu mai vedeam nicio cale,

El mi-a întins mâna.

Când sufletul meu era în întuneric,

El mi-a arătat din nou lumina.

Și atunci am înțeles:

Am murit față de trecutul meu

și am înviat prin Hristos.

Nu prin puterea mea,

ci prin harul Lui.

Nu spun că n-am greșit.

Spun că am fost iertat.

Nu spun că trecutul meu n-a existat.

Spun că nu mă mai definește.

Astăzi începe o viață nouă.

Dacă ieri eram pierdut,

astăzi sunt găsit.

Dacă ieri eram în întuneric,

astăzi merg spre lumină.

Dacă ieri eram mort în suflet,

astăzi trăiesc.

Eu am murit…

și iată, m-am născut din nou.

Trecutul meu rămâne în urmă.

Viața mea este înainte.

Și înaintea mea este Hristos.

Am înviat din nou prin Hristos.

Iar acum vreau să trăiesc pentru El.                                                             


[De Cristian Diaconița]

Coboară toamna lent, ca o mustrare,

Prin parcuri vechi cu arbori aurii,

Iar timpul lasă-n urmă o întristare,

Pe străzi pe care nu mai poți veni.

Răsună pașii mei pe piatra udă,

Un vals tăcut de frunze care mor,

În jur e-o lume resemnată, mută,

Dar nu-i durere, doar un fior ușor.

Și... plouă rar, cu picături de gheață,

Ce vor să șteargă chipul de pe geam,

Dar port iubirea ce mă ține-n viață,

Cu-aceeasi inimă pe care o aveam.

E o tristețe-n toate, mult prea pură,

O nostalgie ce n-a cerut iertare,

Chiar dacă vântul strigă prin fisură,

Trecerea mea rămâne o serbare.

Să curgă norii grei, plini de cenușă,

Să piară veri în ploile de-argint...

Eu nu voi pune lacăt la nicio ușă

Și nicio amintire n-am să mint.

Această ploaie rece ce m-atinge

E doar fundalul gri din viața mea;

E ploaia care spală, dar nu stinge

Un gând curat ce arde ca o stea.