îngeri fără aripi...

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Nu e liniște.
E doar zgomotul prea mare
care acoperă lipsa.

Suntem mulți.
Atât de mulți încât ne lovim coatele
și totuși
nu ne atingem niciodată.

Pustiu —
mai pustiu decât pustiul care știe măcar
că e singur.

Eu stau între oameni
ca o literă rătăcită
într-un cuvânt care nu mă mai rostește.

Vorbe.
Mii de vorbe.
Emoji-uri care zâmbesc în locul fețelor,
mâini care nu mai strâng,
ochi care privesc prin tine
ca printr-un geam murdar de grabă.

Fericirea a trecut pe-aici,
știu,
pentru că încă îi simt urmele
ca pe o arsură veche.

Dar nisipul a acoperit tot —
amintirea pașilor,
conturul buzelor tale
în dunele mele de gând.

Ne-am obișnuit să fim singuri împreună.
Să respirăm același aer fals 
a conectării.

Și nimeni nu mai întreabă:
„E cineva aici?”
Pentru că răspunsul doare
mai tare decât tăcerea.

Imaginea e realizată de subsemnata :) 

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.

Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

Azi am avut nevoie de mâna ta
dar ai fost ocupat cu alt ceva,
nu am insistat să te chem aproape
deși știu că…nu am drepturile toate
ca să zic că ești al meu,
și nu vreau ca să-l supăr pe prea-bunul Dumnezeu.

Azi am vrut ca să merg cu tine la braț
și să vorbim cu nesaț
despre una, despre alta, așa ca altă dată
când oră după oră trecea neobservată,
fiindcă-n ochii tăi eu ochii îmi vedeam
iar vorbele de pe buze duios le desprindeam.

Azi peste tot ți-am căutat privirea
ca sa-ți găsesc în ochi sclipirea
care mi-a luminat multe seri la rând
și cu ea adormeam fredonând
o melodie despre suflete pereche
pe care o auzeai la tine în ureche.

Azi am căutat clipa
ca să-ți întind aripa
sufletului care te poartă mereu
desculț prin gândul meu
unde pășești cu atâta duioșie
iar cu fiecare pas lași în urmă armonie.

Azi la piept vreau să te strâng cu dor
să simți acel mistuitor fior
ce arde-n mine ca focul din Olimp
ce-ți luminează ochii în care mă alint
precum copilul în brațele maicii sale,
unde își va găsi mereu dulcea alinare.

Azi am căutat să-ți aud vocea caldă
care în tandrețuri mă scaldă
ca marea cu valurile ei
îmi șoptești duios privind în ochii mei,
cum sorb vorbele de pe buzele-ți cărnoase
și inima mea de inima ta încet cu încetul se coase.

Azi am căutat pașii pe aleea spre casa
unde la geam te așteaptă aleasa
cu chipul senim și sufletul blând
în care te așteaptă mereu și oricând
să pășești cu atenție pragul sufletului ei
la fel cum pășești iarna pe alei.

Azi și nu doar azi, te caut pe tine
oriune, oricând vei fi lângă mine
ești parte din gândul, inima și sufletul meu
precum altarul e loc de-nchinăciune către Dumnezeu
la fel mă înclin în fața dragostei mult răbdătoare
pentru că o cunosc ca o binecuvântare.

Cade lumina
în inima golului –
un răspuns fără întrebare.

Iubirea nu cere,
nu pleacă,
doar este.

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină,

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna;

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine 

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Având în spatele meu nori,

În faţă, mândrul soare,

Am reuşit adeseori

Rămâne în picioare.

Atunci când vântul a bătut,

Spunând că doar adie,

Văzui că nu sunt decât lut

Şi puf de păpădie.

Lovindu-mi des al meu picior

Şi-apoi strigând: "Mă doare!"

Eram convins că n-am să mor,

Ci doar mă fac mai tare.

Iar apelor ce, zeci de ani,

Au spumegat într-una,

Prin crengi pustii şi bolovani,

Le-a mai rămas doar spuma!

Aur lichidat pe ceruri se printează,

Nu mai simt jeansul ,nu mă interesează.

Vântul solid din glicerină

   Acoperă-astupă parul ei în ultimul pasaj.

Ce amplitudine împarte pe pielea creată (acum) pentru nimic.

Surd În acordurile ce se simt,

    Ce-mi le face ultima bucată de soare-biscuit,

Strunele frunze-lor pregătite pentru a deschide parașuta,

Acolo în jos ce vă aruncă în acel ,,cel mai sus,,

Ultima eternitate

Hey, Domnu' Somon, putem mere la plimbărică?
Ce? Ce? Ce? Ce?
Ce? Ce? Ce? Ce?
Ce? Ce? Ce? Ce?
Ce? Ce? Ce? Ce?
Ce? Ce? Ce? Ce?
Ce? Ce? Ce? Ce?
Ce? Ce? Ce? Ce?
Ce? Ce? Ce? Ce?

O să sparg niște sticle de apă
Pentru că beau doar din izvor,
Vă, Vă, Vă salvez,
Vin la putere!
Sunt Călin cel tare!

Acum,
Merg la B.E.C, "Salut! Mă fac președinte!"
Hah sunt doar entuziasmat, am multi oameni pe Tick Tock.
Președentia o voi câștiga foarte repede,
Oameni vor zice: "Coaie, cine dracu-i ăsta?'
Rostogol, mă duc adânc, către putere,
Îmbracat doar în ie, făra pantofi, tot natural.
Îmbrăcat în întelepciune, văd pe mulți proști.
Cred că va trebui să mergem la Ruși,
Educație.
DAR LASĂ! Mă votează 99 de mii de pe Tick Tock!

Mergând, alergând, o să merg ș-o să primesc complimente,
Că am capmanie fără bani cheltuiti de mine,
Dar unu sau doi alti oameni plăteau! (Nu eu)
Economisindu-mi banii si sunt foarte fericit!
O să fiu pe stilul lu' bună-tu, da a lu bună-tu!
Serios! Era mai bine înainte de 89! (Chair că!)
Întreabă orice copil cu telefonu-n mână!

Lasă-mă cu coada la păine, dacă eram eu,
Dacă eram eu toți aveau 12 pungi, am cumpărat la 12 lei,
Am luat o sticlă de apă, dar a mea-i pură,
Salut salut, am băut acum am informația!
Lasconi nu-mi va putea întrece jocul Nu nu!
Aș putea-ntrece orcine la joc, să-l fac praf,
Eu Călin vă salvez.

O să sparg niște sticle de apă
Pentru că beau doar din izvor,
Vă, Vă, Vă salvez,
Vin la putere!
Sunt Călin cel tare!

O să sparg niște sticle de apă
Pentru că beau doar din izvor,
Vă, Vă, Vă salvez,
Vin la putere!
Sunt Călin cel tare!

Coaie cum adică anulati alegerile?
Ce știți voi despre alegere corectă?
Dar văd, Dar văd, că v-ați supărat.
Adevărul nu e pentru voi.
Mulțumiți-vă poporu' care vă suportă
Corupția care eu sigur, n-o fac de loc mai mare.
Eu am voință bună, mă poți găsi mergând spre ruși.
Nu, Nu-s blocat în EU și NATO (Vă scot)

Tu "C", tu alt "C", și "R,
Dac-așa jucați, ei lasă că vine Somon după voi și mă pune premier.
Da mă pune P R E M I E R, motherfucker
Vin și vă trag în sus, vă salvez, motherfucker.
Câțiva vor fi: "Coaie nu știi ce-i H2O? Și mai vrei putere"
Și io-s: "Bă, eu vă salvez și vă educ"

Limited edition, acu tre' să votati,
Somon și Mucușor, alegeti peștele agil.
Asta numesc eu alegere mai corectă
Asta numesc eu buisness.
Alegănd Mucușor vă trageți in jos
Mergînd cu Somon, întoarce direcția pe dos,
Mucușor vă face erecția in jos
Și nu se-ntoarce

O să sparg niște sticle de apă
Pentru că beau doar din izvor,
Vă, Vă, Vă salvez,
Vin la putere!
Sunt Călin cel tare!

Vă promit că fac minuni
Îi alung pe nebuni,
Îmbrăcat în ia mea,
Călăresc un cal frumos
Îi alung pe nebuni,
Îmbrăcat în ia mea,
Călăresc un cal frumos

O să sparg niște sticle de apă
Pentru că beau doar din izvor,
Vă, Vă, Vă salvez,
Vin la putere!
Sunt Călin cel tare!

E noaptea când lutul se frământă iar,
când liniștea are gust de tămâie și jar.
Din cruci se ridică umbre bătrâne,
nu ca să sperie, doar să mai simtă lume.

Unii se duc pe uliți, cu pasul stingher,
caută casa veche, pridvorul de cer,
ascultă cum curge prin pereți viața 
focul din sobă, râsul, dulceața.

Alții, mai tineri, s-au furișat prin beciuri,
și beau vin roșu din sticle vechi, cu gesturi
de oameni vii ce n-au învățat tăcerea,
căci moartea nu-i uită, dar le-a luat durerea.

Pe o movilă, un moș fumează ceață,
uitându-se lung la luna hoață:
„Am crezut că-i veșnic omul, dar veșnicia doare…
acum știu, e mai blând un ceas de soare.”

Prin cimitire, bătrânele stau la sfat,
își povestesc visul pe care nu l-au mai visat,
iar copiii-morți, cei prea mici pentru moarte 
aleargă printre flori, dar fără carte.

Unii doar ies, privesc spre sat,
se bucură că nimeni n-a uitat,
că pe masă e colivă, o lumânare,
și un nume rostit în șoaptă de-nchinare.

Iar când zorii se-aprind, ca un verdict,
toți tac, căci vrerea nu-i decât instinct.
Fiecare își strânge cenușa în brațe,
și pleacă încet, fără glas, fără față.

Ziua nu-i a lor. Ziua e crudă, rece,
lumina desface ce moartea petrece.
Numai noaptea mai face dreptate:
îi lasă pe morți să-și spună păcate.

Și plecând, murmură către pământ:
„Nu-i nimic mai viu decât ce e frânt.
Căci trăim doar o clipă, și restul e somn,
dar noaptea, da… noaptea ne-ntoarcem domn.”