Te port în mine ca pe-un vis cu febră

Să nu te temi de dorul meu,

e pașnic, cum e țipătul de seară

al frunzei care cade greu

pe umbra ta, încet, dar clară.

Nu-ți cer să-mi spui ce simți acum,

ci doar să lași o geană-aprinsă

să-mi lumineze drumul scrum

din gândul tău, din piept, din visă.

Ți-aș fi o seară cu vin roș,

cu mărțișor legat pe tâmplă,

să-ți fiu tăcerea care mișcă,

când toată lumea stă și cântă.

Și dacă tot nu-ți vine-a spune

ce-n piept ți-e floare și furtună,

atunci iubește-mă în taină,

și n-o să plec. Rămân… devoțiune.

Se lasă-n mine timpul ca o ceață,
și pașii mei nu știu de unde vin;
iubirea mea, prea tânără și creață,
a ars frumos, dar n-a știut destin.

Am vrut să cred că tot ce doare trece,
că inima se-nvață să tacă-n timp,
dar dorul, ca un câine fără lese,
se-ntoarce-n mine iar și iar, flămând.

Nimic nu cer. Nici semn, nici izbăvire.

Doar starea asta grea să o cunosc:
că sunt ce sunt prin tot ce-am pierdut viu.

De-i drept să plâng, atunci să plâng cu fire.
De-i drept să port, să port fără noroc.
Căci omul stă întreg doar când e scris.

Nu se-nclină oricărei raze,

Nu se supune niciunui vânt,

Crește departe, fără pază,

Nu-și lasă rădăcina-n rând.

Pe stânci albastre, printre ceață,

Acolo-i leagănul dintâi,

Puțini ajung, puțini o-nvață,

Puțini o smulg din al ei cui.

Dar eu, cu mâini temătoare,

M-am apropiat încet, tăcut,

Să nu-i strivesc a ei suflare,

Să n-o rănesc cu dor durut.

Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,

Că-n palme mi s-ar veșteji,

Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,

S-ar mistui, s-ar risipi.

Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,

Am înțeles ce nu știam:

Nu-i floarea mea, doar mă adună,

Și-o port în suflet... nu în ram.

Ora decesului: neclară.
Probabil între două mesaje
și o tăcere care a învățat să stea dreaptă.

Cadavrul:
o relație tânără,
fără urme vizibile de violență,
doar o uzură accelerată
în zonele unde se promitea veșnicia.

La deschiderea toracelui
nu s-a găsit inimă,
ci un obicei.
Bate mecanic,
în afara oricărei credințe.

Plămânii
încă miros a rugăciune spusă pe fugă,
genul acela rostit
cu mâinile ocupate.

Pe limbă:
urme de tăcere cronică.
Diagnosticul preliminar:
speranță netratată la timp.

Raport juridic:
niciuna dintre părți
nu recunoaște vina.
Iubirea s-a stins
din cauze naturale, se declară.
Dosarul se închide
din lipsă de martori vii.

Dar trupul minte.

În articulații
s-a depus viitorul amânat.
În stern 
o fisură veche,
probabil din copilărie,
când Dumnezeu era încă o garanție
și nu o clauză ambiguă.

Secțiune lirică (neoficială):

te-am iubit
ca pe un act care trebuia semnat
cu sânge
dar am folosit cerneală.

Ne-am atins
cu precauția unor avocați
care știu
că orice gest poate fi folosit împotriva lor.

Carnea a crezut,
dar sufletul a cerut dovezi.

Concluzie finală:

nu tăcerea a ucis iubirea,
nici speranța.

Ci incapac depunerii jurământului
în fața unui altar gol.

Cauza morții:
comuniune ratată,
într-un organism
care nu mai știa
dacă trupul e templu
sau doar probă la dosar.

Semnat,
medicul legist al inimii,
care a văzut prea multe
și încă mai crede, ilegal
în înviere.

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

E una din zilele în care nu pot

Trag de mine, trebuie să pot,  

Trebuie drumul să-l continui   

Astăzi nu pot spune „stop”.

Frica mult mă apasă,  

Mă privește de la fereastră.  

Ce-aș fi eu fără frică? Ce-ar fi ea fără mine?  

Tensiunea se strânge,  

Se zbate în mine, nu pot s-o opresc.

Refren: 

Sunt momente când nu pot  

Și altele când dau tot.  

Sunt căzută la pământ,  

Dar nu scot niciun cuvânt, niciun cuvânt.

Închid ochii și visez,  

Pacea mi-o imaginez.  

E diferită la mine, e plină de verde,  

De apă ce curge, de soarele dulce,  

De umbra ce cade pe stânca înaltă.

Sunt doar momente,  

Rămân fără importanță,  

Când timpul se înalță,

Tu rămâi stană de piatră, de neclintit

Refren x2

Sunt momente când nu pot  

Și altele când dau tot.  

Sunt căzută la pământ,  

Dar nu scot niciun cuvânt, niciun cuvânt.

Bridge 

Mă întorc la pacea mea,

La lumea mea, povestea mea

O iluzie născută-n minte

E mai ușor, nu-i așa? Nu-i așa?

Refrenx2

Sunt momente când nu pot  

Și altele când dau tot.  

Sunt căzută la pământ,  

Dar nu scot niciun cuvânt, niciun cuvânt.

Sunt momente.

Mâini contopite împletit

Priviri albastre de copil

Strălucirea gândului fierbinte

și altceva nimic

E prea multă lumină să mai conteze lumea

ascunsă-n poverile realităților mărunte,

pribegind în rătăcitul virtual,

amorf stă-nghesuită-n amorțire

Se risipesc  tristețile în  alb

Norii sunt apa, soarele-i rod

și împreună curcubeu

Pământul zâmbește verde,

totul e viață

Și-atunci se naște om

Minunea cea creat minune

Altfel mirare-ar fi că încă existăm

N-am fi nimic fără mirabila minune

    Inestimabile ecouri pierdute-n holda de secară, 
    Se-aud în scânteierea acestor nopţi de vară, 
    Aşa cum florile de mac – ca nişte guri flămânde, 
    În van corolele-şi tresaltă şi-n lan trupu-şi ascunde… 
    
    Tăcerea grea se lasă-n tihnă, peste întreaga zare, 
    Doar Luna-şi mai permite s-arate acea cărare, 
    Ce duce, drept şi simplu, către izvorul rece, 
    Care coteşte-n prund şi-apoi urma-şi petrece… 
    
    Pe cerul plin de stele, se roagă-un nor firav, 
    Să-oprescă preţ de-o clipă a Timpului nărav, 
    Să fiu doar eu cu tine, pierduţi în nopţi de vară,
    Ca spicele de aur uitate-n holda rară...

Port zilnic în gând  amintirea unei iluzii cu tine

Mă uit la pozele cu noi și un sentiment de regret se camuflează în nostalgie

Anxietate combinată cu dezamăgire cresc în mine când mă gândesc la ce puteam clădi împreună

O versiune a unei relații pentru care aș fi sacrificat orice indiferent de noțiunea timpului pentru a păstra pe buzele tale un zâmbet cald

Ce vis frumos, nu-i așa? Dacă ți-ai fi permis să simți ceea ce eu deja, după 3 ani, încă împărtășesc

Capul tău zace cu încredere în poala mea

Îmi plimb degetele leneș prin șuvițele părului tău moale și brunet

Ochii tăi de un căprui ocazional schimbător spre verzui mă copleșesc într-o liniște emoționantă după care tânjeam de ani de zile

Simt că am acces deplin să pătrund în sufletul tău unde nu sunt necesare cuvinte pentru a-mi comunica cele mai profunde trăiri ale tale

De la suferință, durere și abandon până la extaz, siguranță și iubire

Pielea ta măslinie lasă la iveală pe mâna stângă cicatrici ale unor tăieturi în care ți-ai scăldat suferința

Ești cool

Ne completăm

Îmi creez situații fictive cu tine în mintea mea pentru a mă distrage de la o realitate în care mă pot adresa doar cu apelativul de “doar un prieten”

Nu vreau să fiu doar o prietenă pentru tine

Vreau să am numele tău de familie

Vreau să formăm doar un suflet ca mirosul tău să fie imprimat pe pielea mea

Vreau să mă trezesc cu tine lângă mine în fiecare dimineață

Încă din primul moment în care te-am cunoscut, am simțit că tu ești alesul și că este mai mult decât o conexiune provizorie

Prin multe am trecut cu tine;

Pasiune, deziluzie, pricină,

Certuri,bucurii ,suspine,

Împărțind aceiași vină.

Suntem atrași ireversibil 

De o forță nevăzută,

Ce ne leagă vizibil 

Și nu e loc de dispută.

Binecuvântare ori blestem,

Pătimim orice -ar fi

Doar să fim un tandem,

Chiar de astfel ne-am jertfi.

De ne-ar lovi un trăsnet 

Pe motiv să ne despartă,

Îmbrățișați în cuget

Vom fugi de soartă.

Pe-un tărâm necunoscut 

Să renaștem împreună 

Intr -un duo absolut 

Cu ecou,sub clar de lună...

Mort ești trecutule,pleacă!

Lasă-mă iar să iubesc!

Nu-mi pasă de minciuna-ți din urmă lăsată,

Pleacă fantomă grețoasă,

Du-te la tine acasă,

La neamurile tale proaste,

Lasa-mă iar să iubesc!

Mori trecutule mori odată,

Topit să rămâi ca un om de zăpadă,

Te-am gonit demult de acasă

Tu însă obraznic trecutule ești,

Vrei să revii cu imagini și gânduri sau vise

Ești doar un strigoi putrezit pe cărările ninse,

Eu vreau iar să iubesc!

Adio trecut mort,nu-mi mai pasă,

Ești fantoma plecată demult de acasă ,

Te-ai topit ca un fum,

Ce iarna iese pe coșul de pe casă

Ți-am tot spus, de mă crezi nu îmi pasă,

Eu acum iarăși vreau să iubesc!

(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)