O, tu, icoană de cenușă

Te caut în cerc, te-aflu în pătrat,
În fiecare formă geometria ta e scrisă,
Tu ești acolo unde nimeni n-a intrat,
În inima mea frântă și închisă.

Tu ești diametrul ce-mi taie rotundul,
Tu ești ipotenuza triunghiului meu,
Tu ești paralela ce-mi fură profundul,
Tu ești infinitul ce-l port mereu.

În ochii tăi se nasc două semidrepte
Ce-mi spintecă pieptul și-mi ajung la suflet,
Și inima mea, de tine deșteaptă,
Bate în ritmul unui vers împlinit și mulțumit, să-nțelegi tu.

Am încercat să calc pe muchii drepte,
Să fug de tine-n planul cartezian,
Dar punctul tău din suflet mă deșteaptă
Și mă întoarce-n vechiul meu dușman.

Ce frumos ești când calculezi distanța
Dintre noi în ani-lumină și dureri,
Ca și cum n-ai ști că prezența ta
E singurul meu mod de a mă cere.

O, geometrie a iubirii mele,
Tu ai teoreme ce nu le-am învățat,
Tu ai unghiuri ascuțite între stele
Și planuri paralele-n care-am uitat.

Dar frângerea aceea din noi doi,
Când cercul tău s-a frânt de al meu colț,
A fost mai grea decât mii de războaie
Și mai sfântă ca un sărut pe frunte, gol.

Căci te iubesc în cercuri concentrice,
În cercuri secante, în cercuri tangente,
Te iubesc în forme geometrice
Ce nu se văd, dar sufletul le simte arzându-l, fierbinte.

Și dacă cercul meu nu mai e roată,
Și dacă pătratul tău s-a deformat,
Rămâne doar o linie curbată
Care ne leagă-n veci, neîntrerupt, neîmpăcat.

Așa-i iubirea: două corpuri stranii
Ce se resping după legi nescrise,
Dar dacă-s paralele într-o zi,
Se-ntâlnesc în infinit, și sunt menite.

Timpul e un fier de plug ruginit,
îngropat în pământul care nu mai vrea nimic.
Nu taie brazde,
ci doar așteaptă,
ca un animal rănit
care s-a ascuns să moară în liniște.

Toate secundele sunt boabe de porumb
care n-au încolțit.
Și tot ce-am lăsat în urmă
se face iarbă.
Iarbă și uitare.

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.

Profesoara intră lin, cu mers ușor,

În clasă plină de tăceri adormite.

Băncile goale păstrează un stins fior,

Ca filele-n care vise se risipite.

Holul suspină ca un timp trecut,

Femeia de serviciu fredon-un gând curat.

Cafeaua ei caldă, cu zâmbet tăcut,

Aduce un strop de pace neîntinat.

Un grup se strecoară spre colțul cu cafea,

Râzând pe șoptite, ghiduși ca o briză.

Altundeva zarurile bat ritmul lor, așa,

Și scările vuiesc, o mică improviză.

Chiar și tocilărașul lipsește, mirat,

Poate-a găsit vreo muză în cărți prăfuite.

Visând printre foi, zâmbește împăcat,

De jocul vieții, cu glume potrivite.

Dar brusc, sala toată se-aprinde-n lumină,

Când doamna pășește cu pas cald și blajin.

Aduce liniște dulce, răbdare senină,

Și face din vineri un ceas mai senin.

Și chiar dacă elevii fug ca versul strunit,

Ea rămâne făclia din ceasul târziu.

Un suflet răbdător, un ritm liniștit,

Ce face o oră să pară un loc viu.

Te port cu mine ca pe-o lipsă grea,
ce nu se vindecă, ci mă așază;
în fiecare pas e urma ta,
ca un cuvânt pe care nu-l mai scapă gura, dar mă arde.

Mi-e dor nu ca de-o rană ce se-nchide,
ci ca de aerul ce nu ajunge;
trăiesc atent, să nu se vadă
cât de adânc prezența ta mă frânge.

În nopți târzii, când totul pare drept,

chem numele-ți încet, fără chemare;
nu vreau să vii, vreau doar să știu că ești,
cum știe inima de sânge: doare.

Și dacă lumea mi-ar lua pe rând
tot ce-am numit vreodată alinare,
rămâi tu , dorul meu constant și sfânt,
neostoit, ca foamea care știe să mă țină-n stare.

Aș fi vrut să fiu ca lumea,
Să râd ușor, să trec senin,
Dar gându-mi arde, fără voie,
Și nu mă lasă să fiu plin.

Ei mă privesc ca pe-o greșeală,
Ca pe-un străin căzut din timp,
Vorba-mi e grea, tăcerea, vină,
Iar mersul meu, un drum nepotrivit.

Când ei adorm, eu stau cu noaptea
Și-mi scriu durerea pe hârtie,
Cuvântu-mi e singura casă
Într-o pustie veșnicie.

Aș fi vrut viață fără semn,
Fără de focul ce mă frânge,
Dar scrisul mi-a fost dat ca soartă
Și-n fiecare vers… mai plânge.

Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.

S- aduni într-un  pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un  vis volant...

Se pare că e prea devreme pentru prima oară 

Se pare că e prea mult pentru a doua oara

Se pare că e doar târziu 

Se pare că, nu știu 

Se poate să fiu prea devreme 

Se poate să fiu pentru tine 

Se poate să nu fiu doar al tau

Se poate mai nimic,mereu

Se poate să încerc mai mult 

Se poate să nu pot atât 

Se poate să mi doresc tot 

Se poate să nu mă vrei deloc 

Se pare că vom încerca 

Se pare că ești VT mea 

Se pare că și tu mă vrei 

Se pare, pupu ți ochii tăi!

Viaţa mea este o Gară -

cu mii şi mii de pasageri

unii cu vagoane de iubire,

alţii - cu saci de dureri.

Pe unii îi voi revedea

Pe alţii cu siguranţă niciodată

Şi tu eşti un simplu pasager

Ce treci prin Gara Vieţii mele doar o dată...

Lună de April zace la fereastră 

Galbenă, plină de povestea noastră 

Aleargă grăbită apusul spre zori

Risipindu-mi iluzii și vise în nori.

Lumina-i se așterne ca un vis nebun

Pe-o ramură de gând nocturn

Și mi se face poftă de aroma vinului tău 

Simt dor... de dor, să simt în suflet curcubeu.

Pe chip îmi desenează un zâmbet plin

Alungând orice urmă de freamăt și chin

Și razele-i calde încing cerul cuminte

Cu-n iz ușor și unic de simț fierbinte.

Luna plină de April cerne-un vis nestins

Pe cărări de-o veche, neuitată taină 

Deși sub cerul larg, întins... deschis

Sufletul meu a capitulat...a mai închis o pagină.

Zilnic îți scriam,

cu dor și teamă,

dar tu tăceai,

ca o rană.

Te făceai că n-ai

nici glas, nici minte,

iar eu vorbeam

doar cu cuvinte.

Îți trimiteam

inimi, nu fraze,

dar le lăsai

să ardă-n raze.

Un semn așteptam —

măcar un punct,

dar tu tăceai

ca un drum frânt.

Acum e gol,

nici nu mai doare.

Când nu primești,

iubirea moare.

Ochii doritori privesc,

dar degeaba se străduiesc

să găsească o sclipire

în a ta simplă privire.

„Pe cerul cuiva

ești cea mai frumoasă stea“

Dar prividu-ți cerul,

tot ce văd e negrul

rămas în urma mea

căci am fost și eu pe el cândva.